Ediţia din noiembrie 2016 a apreciatei publicaţii The Economist titra intrarea noastră în noua „eră Trump” începând cu 9 noiembrie 2016, când candidatul republican a depăşit numărul de electori necesar pentru a devenit preşedinte. Analiştii de la The Economist descriau atunci, pe bună dreptate, acest moment drept un punct de cotitură, o schimbare care va zgudui „vechile certitudini” ale lumii aşa cum o ştim astăzi.

Şi la noi, şi aiurea, mulţi teoreticieni politici, analişti media şi comentatori şi-au exprimat opiniile pro sau contra lui Donald Trump. În Statele Unite, mai ales, au fost publicate nenumărate cărţi şi studii care au încercat să explice victoria afaceristului în campania pentru ocuparea celei mai importante funcţii de pe planetă. Alegerea lui Trump a părut imposibilă pentru mulţi (trebuie să spun, cu falsă modestie, că am anticipat public acest rezultat), dar ea nu reprezintă doar victoria unui demagog şi nu este numai expresia unui tip de oportunism, probabil specific tuturor oamenilor de afaceri, menit să cucerească publicul prin promisiuni sfruntate.

Noul preşedinte al Statelor Unite a făcut o serie de declaraţii care indică faptul că vrea, şi va avea puterea, să schimbe lumea. Declaraţiile electorale şi post-electorale ale lui Trump sunt clare în acest sens. Vrea revizuirea relaţiilor cu Iranul, schimbarea politicilor faţă de Rusia şi China, modificarea acordurilor cu Mexicul, mutarea ambasadei SUA la Ierusalim.

În sensul istoriei politice a lumii, trumpismul este noua doctrină mondială americană, cel puţin pentru următorii patru ani. Aşa cum reaganismul a fost o doctrină americană care a condus în cele din urmă la prăbuşirea zidului Berlinului, trumpismul va duce la ridicarea unui zid fizic de separare a SUA de Mexic. Însă construirea Marelui Zid Mexican este cea mai mică dintre problemele planetei, generate de posibila trumpizare a politicii internaţionale.

Trumpizarea Americii este un virus care va afecta planeta, iar trumpismul reprezintă o infecţie malignă care va inflama politica globală.

Aşa cum arăta David Stockman, în cartea numită provocator Trumped! (2016), succesul miliardarului cu sediul la New York se bazează de fapt pe o profundă anxietate a naţiunii americane, care îşi simte ameninţată poziţia de lider global. O figură cum este aceea a unui om de afaceri ce pare să reprezinte succesul capitalismului nu poate decât să fie seducătoare. Punând la îndoială lăudăroşenia magnatului, Stockman arată că Trump este manifestarea fantasmei unui „Washington imperial”, expresie a unui proces care a început în 1914 şi care a făcut din secolul XX un „secol american”. De aici şi sloganul „make America great again”, care a funcţionat pentru că exista o dorinţă subconştientă pentru revenirea Statelor Unite în poziţie dominantă.

Problema, însă, este aceea dacă nu cumva, din îmbinarea dintre rolul de lider politic mondial al Americii şi rolul dubiosului om de afaceri, cu legături globale, nu se va naşte un monstru. Pentru că preşedintele Trump îl va face pe miliardarul Trump mai bogat. Există indicii cum că acesta şi-ar putea folosi funcţia ca pe o „oportunitate de afaceri”, poate cea mai bănoasă din câte există pe lume. Din evenimentele „inaugurale” organizate cu o săptămână înainte de confirmare, preşedintele-ales al Americii a strâns 90 de milioane de dolari doar în urma câtorva baluri şi evenimente festive. A fi preşedintele SUA este, iată, cea mai lucrativă formă de afaceri. Prin urmare, cu atât mai problematic devine refuzul lui Trump de a renunţa la controlul asupra firmelor sale. Nou creatul trust, gestionat de către fiii lui Trump, pun bazele unui imperiu politico-financiar ereditar. Mulţi analişti politici şi economici au ridicat mari semne de întrebare legate, de exemplu, de consecinţele faptului că conglomeratul global al lui Trump are datorii de sute de milioane de dolari la Deutsche Bank, sau că firmele sale lucrează cu mai multe state ale lumii, unde interesele politice ale Americii converg cu avantajele financiare ale corporaţiei Trump. Într-un dispreţ specific faţă de cutumele democraţiei, Trump a anunţat că nu are de gând să renunţe la coordonarea afacerilor sale şi că poate să conducă simultan şi Statele Unite, şi să rămână un businessman. El nu înţelege că, fie eşti om de afaceri, fie eşti politician. Şi nu este vorba numai despre conflictul evident de interese.

Pericolul şi mai mare al trumpizării politicii internaţionale decurge nu numai din calitatea magnatului, ca exponent al unor uriaşe interese financiare, ci şi din faptul că guvernul lui Trump va fi dominat de miliardari, de oameni ale căror averi cumulate depăşesc bugetele unor ţări ale planetei. Averile miniştrilor lui Trump sunt năucitoare: de exemplu industriaşul Wilbur Ross, viitorul Ministru al Comerţului, a cărui avere ajunge la 2,9 miliarde de dolari; sau Betsy DeVos, cea care urmează să fie Ministru al Educaţiei, care provine dintr-o familie a cărei avere este estimată la 5,1 miliarde de dolari. Printre cei mai „săraci” sunt Steven Mnuchin, viitorul ocupant al portofoliului Finanţelor, fost bancher la Goldman Sachs, care se laudă cu numai 400 de milioane de dolari sau Rex Tillerson, cel care va fi Secretar de Stat (Ministru de Externe), cu o avere declarată de 300 de milioane. Ca o scurtă comparaţie, PIB-ul României a fost de aproximativ 35,6 de miliarde de dolari în 1999 (între timp a ajuns la aproape 180 de miliarde de dolari). Ce e relevant este faptul că oameni ca fostul director al Exxon Mobil, Tillerson, au făcut afaceri de triliarde de dolari cu firme din Rusia, China sau Japonia şi că interesele lor economice nu au cum să nu prevaleze Vom fi cu toţii martorii unei guvernări globale pusă la cale de magnaţi, directori de companii multinaţionale şi afacerişti care controlează economiile planetei.

Trumpismul este, în acest sens, echivalent cu melanjul primejdios dintre politică şi afaceri, iar o planetă condusă de finanţişti şi industriaşi, având în frunte un preşedinte magnat în imobiliare ilustrează această tendinţă. Nu este un fenomen fără precedent în istoria politicii internaţionale, adeseori procesele decizionale la nivel global sunt afectate de interese economice. Dar niciodată la acest nivel.

Arta umilirii adversarilor, practicată pe scară largă de către nazişti şi fascişti, este un alt instrument favorit al lui Trump.

Trump, care orice businessman neoliberal, se comportă ca un prădător economic şi social, este un animal de pradă care se hrăneşte din fricile şi neputinţele celor mai slabi ca el. Nu e de mirare că trumpismul este o gândire politică bazată pe hărţuire, în engleză bullying. O mare parte a victoriei electorale a miliardarului în campania electorală de anul trecut s-a datorat abilităţii acestuia de a genera şi de a gestiona controverse, de a ataca subiecte sensibile şi de a umili pe orice considera el că este o victimă adecvată şi neajutorată.

Extinderea bullying-ului la nivel global şi transformarea politicii controverselor într-un instrument de negociere geopolitică este extrem de periculoasă. Arta umilirii adversarilor, practicată pe scară largă de către nazişti şi fascişti, este un alt instrument favorit al lui Trump. Aşa cum am văzut într-o recentă conferinţă de presă în care miliardarul l-a umilit pe un ziarist de la CNN, tehnica are o lungă şi nefastă tradiţie în istoria omenirii. În locul evreilor Trump foloseşte mexicanii şi musulmanii pentru a exploata prejudecăţile şi resentimentele şi vinovăţiile disimulate ale semenilor săi.

Astfel, intrăm într-o eră politică a beserkerilor, a hăibiţilor mai pe româneşte, a liderilor care conduc ţările după bunul plac şi după instinctele lor mai mult sau mai puţin oneste, dar nu ghidându-se după interesul public. Comparat nu doar cu Obama, dar şi cu un preşedinte precum Jimmy Carter, Trump pare un politician bezmetic. Iar, după cum arăta studiul clasic al lui Christopher Lasch despre cultura narcisismului, când bunul plac şi egoismul se întâlnesc, „apoteoza individualismului” va fi ridicată la rang de politică globală.


Donald Trump şi Barack Obama la Casa Albă FOTO AFP

Există în era narcisismului o putere de seducţie a superficialităţii. Trump, în acest sens, este foarte apropiat de ceea ce era în Italia Silvio Berlusconi, o figură de mare notorietate în media, cu accente ridicole, dar mereu în prim planul mass media. O trăsătură a trumpismului vine din spectacularizarea vieţii publice. Obişnuiţi cu emisiunea Ucenicul, unde Trump concedia fără prea multe explicaţii pe oricine nu-i plăcea (cu fraza memorabilă „You're fired”), cetăţenii au ajuns să creadă că preşedintele celei mai puternice ţări din lume poate pune în scenă un spectacol de prost gust, specific genului reality-show. Iar extinderea acestei practici de divertisment la scară globală, cuplată cu epidemia divertismentului gratuit, este extrem de periculoasă.

De fapt, trumpismul este şi rezultatul transformării politicii în parodie, într-un divertisment de prost gust. Problema e asocierea politicii globale a divertismentului gratuit cu caraghioslîcul fascist, despre care vorbea cu decenii în urmă Bettelheim. Nu e de mirare că Trump se simte apropiat de Vladimir Putin, care şi el „se pune în scenă” adeseori în situaţii groteşti, cum sunt deja celebrele poze la bustul gol care au făcut înconjurul Internetului şi plăcerea comunităţilor gay online.

John K. Wilson, autorul studiului Trump Unveiled (2016) îl descrie pe viitorul preşedinte al Americii drept un „bilionar bigot”, aplicându-i o serie de etichete negative, de la narcisist la paranoic. Wilson, care are propriile sale predispoziţii politice, parcurge defectele lui Trump şi trece în revistă cele mai scandaloase afirmaţii ale acestuia: de la minciunile repetate la vehicularea unor teorii ale conspiraţiei, de la escrocheriile financiare la rasismul şi sexismul acestuia toate conturează un portret îngrijorător. Dar cel mai relevant diagnostic pe care autorul în pune lui Trump este acela de cartofor. Trişorul, escrocul financiar care a aplicat cu succes în afaceri această tehnică şi care va face acum din aceasta o doctrină politică globală. Printre tehnicile învăţate de Trump în propriile cazinouri se numără distragerea atenţiei pentru păcălirea „partenerilor de joc”, asumarea de riscuri mari pentru obţinerea de profituri mari şi nu în ultimul rând ideea de a merge împotriva curentului.

Această predispoziţie ne oferă poate cea mai îngrijorătoare trăsătură a ceea cea va fi „doctrina Trump”. Noul lider al lumii globale pare să fie ghidat de un principiu, de altfel rizibil, care la noi s-ar numi „strategia lui Gică contra”. Dacă toată lumea spune că Rusia este duşmanul Americii, atunci el ne spune că nu este aşa, că vrea prietenie cu Putin. Dacă majoritatea strategilor de politică internaţională văd în relaţiile cu China un pilon de stabilitate, e va susţine contrariul, subminând China. Acest comportament poate deveni dăunător când strategia bebeluşului răzgâiat se va transforma în decizii geostrategice. Dacă Trump este copilul isteric, care face numai ceea ce-i trece lui prin cap, iar acest copil-mare are în mână soarta lumii, nu ar trebui să ne îngrijorăm?

Pe un palier la fel de important, Trump trebuie înţeles ca o expresie a schimbărilor tehnologice care afectează lumea în ultimele decenii, el este manifestarea vie a impactului noilor media asupra comunicării, în fond un produs global al epocii divertismentului transformat în ideologie multimedia. Şi, aşa cum nazismul se baza pe puterea radioului, era Trump e întemeiată pe puterea noilor media şi în mod special al mediilor monosilabice. O dată cu Trump am intrat într-o epocă a „politicienilor Twitter”, unde comunicarea politică se face prin noile canale media şi pe baza unor mesaje rapide, uşor inteligibile şi adeseori simplificatoare.

Preşedintele ales Donald Trump şi vicepreşedintele ales Mike Pence FOTO AFP

Viitorul preşedinte al celei mai puternice ţări din lume şi-a făcut un obicei din a comunica frenetic prin intermediul Twitter. Jurnaliştii din media tradiţionale urmăresc tot timpul postările sale, care sunt apoi preluate şi amplificate, iar Trump exploatează cu mare abilitate valenţele acestui nou instrument de comunicare. De fiecare dată când apare un subiect „fierbinte”, Trump intervine pe pagina sa, comentând rapid şi, adeseori, abrupt evenimentele. Închis în turnul său de oţel şi sticlă din New York, Trump conduce lumea cu ajutorul celor 150 de semne, twitterează în neştire şi, astfel, planeta întreagă se twittereşte. Guvernarea prin Twitter, atacarea prin mesaje scurte şi jignitoare la adresa aliaţilor şi a liderilor internaţionali (cum a fost cu desfiinţarea politicii unei „Chine unice”) duce la o formă de diplomaţie nediplomatică, realizată cu mijloacele simpliste ale noilor media.

Întrebarea cea mai grea pe care trebuie să ne-o punem este cum ar fi arătat nazismul înarmat cu noile social media, cum s-ar fi manifestat fascismul într-o epocă în care lideri carismatici utilizează emoţiile concetăţenilor prin intermediul unor instrumente de comunicare instantanee? De fapt trumpismul este o formă de fascism cu faţă umană, cu freză grotescă şi înarmat cu telefoane inteligente. Aşa cum remarca Antonio Gramsci la începutul secolului trecut, există o fascinaţie a fascismului (fascino fiind din aceeaşi rădăcină etimologică), şi care marchează cultura occidentală, într-un mod adeseori ignorat. Cu o coregrafie specifică erei radioului şi a manipulării în masă, Hitler a parazitat imaginarul concetăţenilor săi, hipnotizându-i cu ridicolul zbieretelor sale. Trump face acelaşi lucru, doar cu alte instrumente, poate mult mai pernicioase.

Aşa cum zicea chiar candidatul miliardar: „Aş putea să împuşc pe cineva în Times Square şi tot voi fi ales Preşedinte.” Aidoma lui Hitler, care perora aberaţii de la microfon în anii 20-30, aceste vorbe goale au devenit politici criminale în momentul când acesta a preluat puterea.

Într-un articol clasic publicat de New York Review of Books în 1975, Susan Sontag vorbea despre această dimensiune estetică a nazismului. Odiosul este atrăgător, iar frumuseţea malignă poate fi şi ea şarmantă. Aşa cum o generaţiei întreagă de germani a căzut victimă atractivităţii liderului în şpilhozeni, la rândul său o întreagă Americă pare vrăjită de apariţiile pe jumătate tembele ale lui Trump. Iar fascismul-pop afişat de Trump nu este mai puţin periculos. La fel cum grandilocvenţa comică a lui Adolf este rizibilă numai privită din perspectiva istoriei, stilul bombastic şi artificial al lui Trump are rădăcinile în aceleaşi mecanisme. După cum au observat mulţi critici ai cultului lui Hitler, fascismul avea o mare doză de nefiresc, era o cultură a nenaturalului. Ne lăsăm, din păcate, atraşi de fascism tocmai pentru că el ne seduce cu monstruozitatea lui. Iar violenţa de limbaj practicată de Trump dovedeşte cum el intră în această categorie. Gonflat de propriul său egoism şi funcţionând ca propria sa reclamă online, Trump activează logica propagandei negative. Aici e o trăsătură comună cu natura demagogică a fascismului. Afirmaţiile scandaloase ale lui Trump, unele dintre ele aflate la limita de jos a sexismului, rasismului şi criminalului, ar trebui să ne pună pe gânduri. Aşa cum zicea chiar candidatul miliardar: „Aş putea să împuşc pe cineva în Times Square şi tot voi fi ales Preşedinte.” Aidoma lui Hitler, care perora aberaţii de la microfon în anii 20-30, aceste vorbe goale au devenit politici criminale în momentul când acesta a preluat puterea. Ignorarea puterii maligne a cuvintelor poate fi şi ea extrem de periculoasă.

Unii autori descriu acest fenomen ca expresie a „populismului neoliberal” (Robert Samuels, 2016), considerând că noul preşedinte al Statelor Unite a beneficiat de o tendinţă politică ce afectează aproape toate ţările lumii. Evident, succesul lui Trump trebuie conectat cu zonele cele mai obscure ale subconştietului colectiv al Americii. La urma urmei trumpismul şi trumpizarea sunt rezultatul a ceea ce Henry Giroux numea „America în războiul cu sine însăşi”. Întrebarea este dacă nu cumva întreaga planetă va avea de pierdut în urma acestui conflict intern. Pentru că, aşa cum argumentează Giroux, dacă putem pune diagnosticul de „pericol de autoritarism” asupra politicii nord-americane, atunci trebuie să ne gândim ce efect va avea autoritarismul intereselor economico-financiare pe termen lung?

Nu în cele din urmă, însă, dacă ne uităm la imaginea viitorului preşedinte fără admiraţie, Trump este de o hidoşenie grotescă. Începând cu cravatele sale lungi până la şliţ şi mişcările sale de mâini care par să fie rezultate ale unor exerciţii de marionete şi terminând cu claia de păr ireal care îi stă pe cap, liderul lumii libere arată ca şi când ar fi fost desenat de un caricaturist beat.

Iar dacă împăratul lumii libere este gol, ce se va întâmpla cu lumea în care el defilează?