Fostul preşedinte Jimmy Carter, constatare stupefiantă: „SUA sunt ţara cea mai înclinată spre război din lume!“

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
dd

Se întâmplă atât de rar, încât chiar că trebuie nu numai menţionat la capitolul "eveniment", dar şi mult reflectat la mesajul pe care fostul Preşedinte american Jimmy Carter, Laureat al Premiului Nobel pentru Pace, l-a transmis către urmaşul său Donald Trump.

Mai întâi sub forma unei scrisori, apoi, foarte recent, cu ocazia unei adresări publice pe care Carter (acum în vârstă de 94 de ani) a ţinut-o la şcoala de duminică organizată de Biserica Baptistă din orăşelul său natal, Plains, din Georgia. Ocazie cu care Carter a pomenit că a vorbit cu Trump despre China, fiind foarte îngrijorat de creşterea formidabilă a economiei chineze, exprimând îngrijorarea că "s-ar putea să vedem cum China ne depăşeşte". Mesajul său către Trump a fost că motivul major care a stat la baza succesului Chinei a fost datorită faptului că a urmat o politică externă paşnică.

Există o raţiune istorică profundă pentru care a apărut acum acest mesaj din partea Preşedintelui american care, la 1 ianuarie 1977 a deschis o nouă eră în istoria lumii, marcată de transmiterea celebrului Joint Communique on the Establishment of Diplomatic Relations unde se spunea că a fost stabilite relaţii oficile între SUA şi China. Asta însemna, în paralel, renunţarea de către SUA la recunoaşterea Taiwanului, parte a noii doctrine One China Policy, decizie anunţată de Carter în decembrie 1978, odată cu retragerea personalului militar american din Taiwan şi a încetării valabilităţii Tratatului sino-american de apărare. 

dd

Foto: Jimmy Carter şi Deng Xiaoping la ceremionia semnării documentului comun

Din acel moment şi despre semnificaţiile extraordinare ale deschiderii americane spre China au început să se scrie cărţi, s-au deschis catedre de politologie aplicată care să studieze modul în care nu  numai pentru cele două ţări, dar şi pentru istoria contemporană, a contat drumul deschis de Nixon care a intuit absolut corect nevoia de schimbare şi formalizat prin decizia celor doi mari politicieni, Carter şi Xiaoping . Cei care au crezut într-atât de pare că pace şi nu războiul, deschiderea de porţi spre cooperare şi nu ridicarea de ziduri înseamnă soluţiile pe care le urmează să le valideze istoria încât au făcut toate presiunile posibile pentru a schimba fundamental liniile politice urmate până atunci.

Acum, cu reală disperare, Carter adreseaxă o întrebare ce este în acelaşi timp şi un avertisment ce s-ar putea dovedi profetic în circumstanţele dramatice de azi: "Din 1979 până acum ştiţi oare de câte ori China a fost în război cu o altă naţiune? Niciodată, În schimb, de atunci, noi am fost mereu în război cu cineva".

Sigur că mesajul fostului preşedinte american poate fi citit doar în cheia unei referinţe stricte, aceea a conflictului comercial dur SUA-China. Tocmai din această cauză, prudent, dorind ca discursul său să fie bine înţeles, Carter aminteşte că, din cei 242 de existenţă ai naţiunii americane, a trăit în pace doar 16 ani. Şi doar 5 ani au fost, efectiv, fără atacuri militare, ocupaţie militară sau războaie: 1976, ultimul an al Administraţiei Gerald Ford, apoi între 1977-1980, adică întreaga perioadă a preşedinţiei Carter. Din această cauză, Jimmy Carter vorbeşte despre SUA ca despre "ţara cea mai înclinată înspre război din lume". Şi asta, constiua el, deoarece SUA a încercat, pe calea forţei, "să impună adoptarea principiilor americane" .

Alocând pentru înarmare sume uriaşe în timp ce o ţară precum China a investit mai întâi resurse enrme în proiecte de dezvoltarea economiei naţionale, lăsând pe locul secund domeniul apărării.  Şi Carter dă un exemplu, liniile de tren de mare viteză (infrastructură enormă în China, peste 29.000 Km). pe când, spuen Carter, "noi "aruncăm trei bilioane $ pe cheltuieli militare...mai mult decât vă puteţi imagina...iar China nu alocă niciun bănuţ pe ducerea de războaie şi de asta sunt înaintea noastră. În aproape toate privinţele".

Cu siguranţă, mesajul acesta are o valoare excepţională tocmai fiindcă vine din partea unui dintre arhitecţii structurii actuale a relaţiilor internaţionale, dar este important şi fiindcă preşedintele Carter, chiar după încetarea mandatului, afost folosit de ţara sa în misiuni de negociere dintre cel mai delicate, înainte şi după mpmentul căderii Cortinei de Fier, apoi, aproape în permanenţă, pentru relaţia sa excepţională cu China şi pentru tot ceea ce înseamnă contactele sale uluitor de bogate în ţărilke din Orientul Mijlociu. Să nu uităm că el a fost artizanul Acordurilor de pace de la Camp David, semnate pe 17 septembrie 1979 după cele 12 zile de negocieri între Anwar Saadat şi Menachem Begin.

dd

Foto: semnarea acordurilor de la Camp David

Ce pericol simte acum Carter şi de unde urgenţa mesajului în acest moment de criză, gest destul de puţin uzual pentru un fost preşedinte? Poate, în opinia mea, vedea că, pe o parte, relaţa cu cel puţin două ţări din Extremul Apopiat sunt tensionate şi arată puţine semne de îndreptare, în ciuda unor eforturi diplomatice permanente. Pe de o parte, din Coreea de Nord vine foarte neobişnuitul mesaj (în fapt, o jignire diplomatică enormă) transmis de Kwon Jong Gun, funcţionar din cadrul Ministerului nord-coreean de externe care spune că 'ţara să doreşte ca Secretarul de Stat Moke Pompeo să nu mai facă parte din delegaţia care discută tema nucleară, dorind în schimb pe cineva "care este mai grijuliu şi matur în probleme de comunicare".

Puneţi asta în contextul vizitei liderului de la Phenian la Moscova precum şi relaţiile mai mult decăt strategice pe care le are cu liderii chinezi şi s-ar putea să identificăm un prim motiv al îngrijorării lui Carter privind o posibilă ruptură profundă în spaţiul rspectiv pe care  o vede ca ca o vulnerabilitate pentru SUA.

În al doilea rând, evocarea temei căilor ferate chineze de mare viteză nu este absolut deloc întâmplătoare în contextul în care ţările de pe traseul celor deouă rute, terestră şi maritimă, ale Noului Drum al Mătăsii, au semnat deja sau sunt pe cale să semneze cu chinezii contracte pe infrastructură care, cumulate, ajung la valori colosale şi, evident, sunt în detrimentul companiilor americane. Inclusiv, în acest moment, în Europa amatoare de mari investiţii, aşa cum este şi România care a semnat şi ea memorandumul cu chinezii, parte a înţelegerilor negociate în Formatul 16+1.

Jimmy Carter nu poate face mai mult decât să transmită un mesaj, în speranţa că cineva-l va asculta. Poate. Să sperăm. Să crede, că încă este posibil.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite