Ferguson nu crede în lacrimi

„Sculaţi, voi oropsiţi ai vieţii...“

Nimeni nu contestă problema rasială, mai bine zis socială, din Statele Unite, dar aceasta nu poate fi rezolvată prin evenimente de genul celor din aceste zile. Moartea „tânărului de culoare“ din Ferguson este o tipică moarte care nu dovedeşte nimic. Justiţia americană s-a exprimat deja şi cred că în mod corect, pentru că dacă nici în America nu există justiţie nu ştiu unde mai există.

Internaţionaliştii din toată lumea s-au unit şi şi-au găsit un nou cal de bătaie, dar cred că şi l-au ales greşit. Cazul negrului din Ferguson ucis de un poliţist întâmplător alb şi al mini-revoltelor care au urmat nu arată cel mult decât că problema socială din Statele Unite are şi o dimensiune rasială, dar nu este în niciun caz o expresie a rasismului.

Nebunia armelor

Se ştie foarte bine că în SUA este suficient să scoţi şi să fluturi un pistol de jucărie, şi imediat o droaie de poliţişti au armele îndreptate spre tine. Este şi firesc să fie aşa, pentru că proliferarea nestăvilită a armelor de foc este cea mai mare problemă cu care se confruntă societatea – teoretic cel puţin – cea mai avansată din lume, în orice caz cea care îi afectează cel mai mult imaginea.

Cazul de acum câteva zile al unui puber negru de 12 ani „înarmat“ cu un pistol de jucărie, împuşcat şi el după ce nu a răspuns la somaţie, este la rândul său relevant. Să nu uităm că, în această din urmă situaţie, vecinii sunt cei care au solicitat poliţia, alarmaţi de comportamentul copilului, şi că copiii şi adolescenţii sunt cei cărora li se datorează cele mai multe dintre masacrele recente care au îndoliat America.

Un „rasism“ pe dos

Lucrurile nu au nicio legătură cu rasismul, cel puţin cu ceea ce se înţelege în mod curent prin acest concept. Se demonstrează doar că problemele sociale şi infracţionalitatea au prioritar de-a face cu anumite comunităţi / minorităţi (dacă mai e cazul să le numim aşa) pe care putem să le delimităm rasial, dar şi etnic (pentru că totuşi termenul de „rasă“ ar trebui utilizat strict cu semnificaţia sa din biologie, pentru a nu mai stârni atâta confuzie; vezi în acest sens cărţile lui Desmond Morris). Aşadar, vorbim de nişte diferenţe culturale (implicit materiale) majore, care tind să pericliteze echilibrul societăţii. Sună cunoscut?

Totul se plasează însă în contextul mai larg al „corectitudinii politice“, ideologia la modă dominantă în mediile de informare din America, dar şi din restul lumii. Insistenţa cu care se accentuează termenul „tânăr de culoare“ este relevantă în acest sens. Este vorba, de fapt, de un „rasism“, dar pe dos, în sensul bun, considerat „corect“. Să ne imaginăm că un poliţist alb ar fi împuşcat incidental un tânăr alb, sau, şi mai rău, un poliţist negru ar fi împuşcat un tânăr alb. Ar fi fost aceasta o ştire, ar fi fost faptul considerat ca fiind încărcat cu semnificaţie? Cu siguranţă nu.

Unde-i lege, nu-i tocmeală

În al doilea rând, justiţia americană s-a exprimat decizând netrimiterea în judecată a poliţistului considerat de presă şi de opinia publică vinovat (mai exact, de o parte a acesteia, pentru că cealaltă, cum spuneam, nu se exprimă atât de vocal, neavând acelaşi acces la mediile de informare). Aşa cum a punctat şi preşedintele Barack Obama, orice decizie a justiţiei trebuie acceptată şi în niciun caz eventuala contestare a acesteia nu trebuie să dea naştere la acte de violenţă. Dacă nouă în România, şi pe bună dreptate, ni se cere să respectăm deciziile justiţiei, cu atât mai mult lucrul este valabil la ei, pentru că dacă nici în America nu există justiţie nu ştiu unde mai există.

Cu siguranţă, decizia de neurmărire penală nu a fost dată de judecători de capul lor, şi în orice caz nu ghidându-se după starea opiniei publice, după cum se vede (din păcate, lucrul se întâmplă prea des în alte sisteme de justiţie, în speţă cele europene). Dacă juriul a considerat că a fost respectată procedura, înseamnă că aşa a fost. Într-o societate care se confruntă cu o infracţionalitate debordantă, numai în acest fel poate fi asigurată, cât de cât, ordinea şi stabilitatea. Exemplul ar trebui să fie urmat şi de alte colectivităţi care suferă de o laxitate păguboasă a reglementărilor, în speţă cum ar fi a noastră, dar pentru aceasta ar trebui să ai şi poliţişti adevăraţi, nu – de multe ori – „de carton“.

Ghinion pentru „anarhişti“

Astfel de subtilităţi nu pot fi însă înţelese de oricine, apropo de diferenţele culturale de care vorbeam. În astfel de situaţii, masele fac ce ştiu ele să facă mai bine, adică să jefuiască şi să incendieze (vezi şi zilele de „riot“ de acum câţiva ani care au avut loc la Londra, centrul civilizaţiei mondiale, şi acestea datorându-se tot imigranţilor şi minorităţilor rasiale, în cea mai mare măsură).

Şi aici avem, totuşi, de-a face cu o manipulare de proporţii. „Zeci de persoane au ieşit în stradă“, şi vorbim deja de „America cuprinsă de revolte sociale“? Imaginile plan general arată clar că protestatarii sunt mai puţini decât ar încape în Piaţa Universităţii. Statele Unite s-au confruntat cu revolte infinit mai puternice, vezi cele de la Los Angeles din anul 1992, şi le-au depăşit fără probleme.

Cu siguranţă, Garda Naţională îşi va face datoria şi totul se va dovedi o furtună într-un pahar cu apă. Statele Unite ale Americii nu sunt o societate în pragul dezintegrării, aşa cum era cea ţaristă în faza finală a primului război mondial, care practic aştepta să-i dea lovitura de graţie revoluţia bolşevică pe care o născuse în pântecele ei. Aceasta este „starea de fapt“, oricât le-ar place să creadă altceva „anarhiştilor“ de tip nou de pe tot mapamondul.

P.S.: Mă aştept ca după acest articol să fiu acuzat de „rasism“, dar îmi asum în întregime opiniile.

Citeşte şi: Klaus Johannis trebuie să civilizeze România cu biciul