Erou în bătălia pentru adevăr sau spion şi trădător?

În contextul scandalului de proporţii epice de pe scena politică americană, răspunsul la această întrebare poate avea, în ultimă instanţă, în faţa justiţiei militare, valoare de viaţă sau moarte.

Evenimentele au evoluat extrem de repede şi au deschis un capitol cu totul nou în istoria investigaţiilor, aşa cum recunoştea ieri Jeseph Maguire, Acting Director of national intelligence în cadrul audierii în faţa comisiei Camerei Reprezentanţilor. Nou deoarece în episodul anterior, cel al preşedintelui Nixon, a trebuit să treacă o lungă perioadă până să se afle cine a fost informatorul de la care a plecat totul, acel „Deep Throat“ care a dat informaţiile necesare pentru celebra investigaţie jurnalistică realizată de Bob Woodward şi Carl Bernstein pentru Washington Post. În 2005, la 31 de ani după demisia lui Nixon şi la 11 de ani de la moartea acestuia, un avocat al familiei a spus cine era cu adevărat „Deep Throat“:  era Mark Felt, un membru eminent al comunităţii de informaţii, directorul adjunct al FBI.

De atunci încoace, în briefingurile de securitate la nivel prezidenţial - şi nu numai în SUA - se repetă încontinuu un avertisment: niciun fel de sistem de securitate, oricât ar fi el de perfecţionat şi lucrând pe circuit închis şi protejat de ziduri succesive (fizice sau virtuale, sau ambele) nu este şi nu poate fi impenetrabil. Actorii umani vor fi întotdeauna acolo şi, ca orice actor uman, vor continua să fie complet imprevizibili sau, dacă nu mai au aparent niciun fel de posibilitate de a manipula sistemul, oricum şi-au lăsat cumva o uşiţă de intrare, acea „back door“ în sistemele electronice, teoretic ştiută doar de creatorul sistemului şi a cărei parolă este considerată secret naţional.

Pătrunderea ilicită în aceste sisteme este considerată, fireşte, act de spionaj sau de trădare şi este penalizată cu sentinţele cele mai grave care pot exista, faptele acestea fiind foarte uşor de asimilat cu cele de teorism şi tratate în consecinţă conform procedurilor rapide speciale prevăzute în Patriot Act şi toate reglementările ulterioare privind dreptul de acţiune al agenţiilor de informaţii şi încadrararea judiciară a unor asemenea infracţiuni extrem de grave.

Evident, clar, indiscutabil. Fiecare stat are asemenea proceduri destinate apărării fiinţei sale naţionale şi intereselor sale cele mai importante.

Dar - şi aici intrăm în miezul dezbaterii de acum - întrebarea este în ce moment dezvăluirea publică a unor asemenea informaţii super-secrete şi hiper-confidenţiale este într-adevăr un act de spionaj şi de trădare sau, dimpotrivă, există situaţii în care, aşa cum a făcut Mark Felt în cazul Watergate, estimează, pe baza unui examen de conştiinţă, că se află în posesia unor date care, secrete fiind, vorbesc totuşi despre un act ilicit de asemenea gravitate încât poate pune în primejdie însăşi fiinţa naţională şi sunt semnul limpede al unei folosiri dictatoriale a puterii în folos propriu şi nu în cel al naţiunii.

Ce trebuie să se întâmple în continuare?

Legislatorii americani, apoi cei europeni, au răspuns exact la fel: persoana respectivă trebuie să-şi îndeplinească datoria de cetăţean şi să prezinte organelor abilitate de lege toate informaţiile de care dispune, fiindu-i garantată absoluta protecţie, lui, familiei sale, rudelor şi prietenilor cu care se consideră că ar fi putut discuta o parte dintre aceste informaţii şi care, în consecinţă, trebuie protejaţi exact ca informatorul principal acel „whistleblower“ de care tot auziţi vorbindu-se în acest moment. În SUA există Whistleblower Protection Act şi, în plus, există, din 2012, Directiva prezidenţială semnată de Barack Obama (devenită lege pe 10 octombrie 2012) "Protecting Whistleblowers with Access to Clasified Information". Europa, mai târziu şi cu multe reticenţe, a mers oarecum pe acelaşi drum, în aprilie acest an fiind aprobate noile reguli ce reprezintă standardele UE pentru protejarea "avertizorilor de integritate". Găsiţi aici toată documentaţia necesară precum şi o informaţie semnificativă pentru nivelul de discordie existent între statele membre atunci când se ajunge la chestiuni cu adevărat importante şi care trec dincolo de obişnuita demagogie pompoasă a birocraţiei de la Bruxelles: în acest moment, doar 10 ţări (Franţa, Ungaria, Irlanda, Italia, Lituania, Malta, Olanda, Slovacia, Suedia şi UK) dispun de un sistem comprehensiv de protecţie legală a martorilor. În 2017, un studiu făcut de Comisia Europeană estima că pierderile economice potenţiale produse de lipsa unui asemenea sistem de protecţie - doar în ce priveşte achiziţiile publice – sunt undeva între 5,8 - 9,6 miliarde euro la nivelul UE.

Dar, până să ajungem la asta, trebuie ca, mai întâi, cineva să spună foarte clar dacă dezvăluirile făcute de avertizorul de integritate american (pe care surse ale New York Times îl identifică drept un ofiţer CIA) sunt acte perfect legitime moral şi totalmente legale ale unui patriot care a acţionat cu totală bună credinţă (aşa cum, ieri, a sublinit de neumărate ori şeful sistemului integrat de informaţii al SUA) şi, ca atare, trebuie să beneficieze de protecţie. Sau nu este decât "ceva care e foarte aproape de un spion" , aşa cum, tot ieri, afirma însuşi Donald Trump, principalul împricinat în scandal. Şi iată declaraţia sa, absolut surprinzătoare: "De fapt, această persoană nu a văzut raportul, nu a fost martor la conversaţie, niciodată...au auzit ceva şi au decis că acel cineva, bărbat sau femeie sau orice dracului au văzut, este aproape un spion. Vreau să ştiu cine este această persoană, cine a dat informaţia avertizorului de integritate. Pentru că asta e ceva aproape de spionaj. Şi ştiţi ce obişnuiam să facem în trecut, când eram mai deştepţi? Spionii şi trădarea le tratatm într-un mod diferit decât o facem acum". Asta fiind acum linia de atac a echipei de campanie a lui Trump: nu e vorba în primul rând despre preşedinte, e un atac la adresa Casei Albe pus la cale de duşmanii Americii.

Două abordări totalmente diferite şi care pot face istorie deoarece, cu siguranţă, fiecare în felul ei, va fi de acum înainte socotită drept precedent în derularea unei proceduri de impeachment. Deocamdată, deci, nu vorbim despre conţinutul acuzaţiilor (ce vor fi repetate, pare-se foarte curând, personal de către avertizorul de integritate care doreşte să depună mărturie în faţa membrilor comisiei pentru intelligence din Camera Reprezentanţilor), ci despre o decizie cu semnificaţie politică naţională şi cu certă reverberaţie internaţională.

De fapt, despre ce vorbim acum? Despre un adevărat erou în serviciul patriei sale şi intereselor superioare ale naţiunii, ajutând la victoria binelui sau dreptăţii? Sau, dimpotrivă, asistăm doar la un episod al unei bătălii politice care a ieşit complet din matca raţiunii, acuzând pe bază de minciuni progresiste, mondialiste, non-patriotice şi stângiste pe omul corect şi nevinovat Donald Trump pentru a împiedica realegerea sa în funcţia supremă din SUA?