Donald Trump în faţa chestiunii iraniene. Jus ad bellum sau pre-campanie electorală?
0
În anul 49 î. Hr. generalul Iulius Cezar, în fruntea Legiunii a XIII-a Gemina, a ajuns la malurile râului Rubicon, în nordul Italiei. O veche lege interzicea oricărei armate traversarea Rubiconului – râul de hotar între Italia şi Galia Cisalpină. Conform istoricului roman Suetonius, Cezar s-a oprit pentru o clipă, apoi a traversat râul, iar cuvintele rostite de el, Alea iacta est (zarurile au fost aruncate), au rămas în istorie.
Analiză realizată de *Ioana Constantin-Bercean
În dimineaţa zilei de 7 aprilie 2017, preşedintele american Donald J. Trump a dat ordinul de lansare a 59 de rachete Tomahawk asupra bazei aeriene Shayrat din Siria, ca urmare a unui presupus atac cu gaz sarin asupra civililor comis de regimul lui Bashar al-Assad. Prin acest gest militar, Trump a traversat propriul Rubicon, însă urmările acestui gest au rămas neclare. Zarurile erau încă în aer pentru preşedintele american.
Nici doi ani mai târziu tot nu s-a înţeles exact care ar fi fost strategia americană pe termen mediu sau lung privind Siria. La fel de neclară este, cel puţin deocamdată, şi (noua) strategie americană privind Iranul. Acum că apele s-au mai liniştit, iar schimburile de replici acide între Washington şi Teheran şi-au mai pierdut din aciditate, spectatorii aşteaptă actul următor din sceneta „va fi sau nu război în Iran“. Comentariile pe marginea atacurilor asupra tancurilor petroliere, despre drona doborâtă de iranieni sau despre atacul punitiv anulat de preşedintele american în ultimul moment nu reflectă în mod necesar logica din spatele unei posibile intervenţii militare americane în Iran. Mai mult, până acum SUA ar fi trebuit să înveţe câteva lucruri din războaiele din Vietnam şi Irak: este dificil să câştigi un conflict fără un caz bine definit, mai ales atunci când succesul aşteptat este bazat exclusiv pe un angajament militar copleşitor (în Irak au fost trimişi peste o jumătate de milion de soldaţi americani) iar componenta diplomatică este aproape exclusă din ecuaţie. În plus, publicul american pare să îşi fi pierdut interesul şi să îşi fi retras susţinerea faţă de intervenţionismul american în teritorii îndepărtate şi în state care de facto nu reprezintă o ameninţare directă şi concretă la adresa securităţii proprii.
FOTO Guliver / Getty Images / Joe Raedle
Pe de altă parte, angajamentele la scară mică nu sunt foarte eficiente (vezi cazul Shayrat), schimbarea regimurilor poate deveni extrem de costisitoare (situaţia din Irak) sau poate evolua în sens negativ (Egipt, Libia), iar finanţarea unui proxy local nu este întotdeauna etică, aceste proxy-uri locale devenind adesea un surogat ineficient atunci când vine vorba de protejarea intereselor americane în regiunea respectivă. Mai mult, fără un angajament substanţial, pe termen lung, al forţelor militare americane, astfel de acţiuni punitive pot facilita deschiderea unor viduri de putere, rezultând în instalarea unor guverne predestinate colapsului, potenţiale invazii regionale, revoluţii naţionale care pot genera structuri noi, dar incerte – sau o combinaţie între toate aceste variabile. Aşadar, strategia americană privind Iranul este încă o necunoscută, nu doar pentru restul actorilor implicaţi (statele din regiunea Orientului Mijlociu sau marile puteri semnatare ale acordului nuclear), cât şi pentru publicul american, care se pregăteşte deja pentru alegerile prezidenţiale din noiembrie 2020. Deciziile preşedintelui american ar putea fi considerate atât rechizitoriul unui viitor discurs electoral, dar ar putea fi şi baza unui construct legal care să justifice o eventuală intervenţie miltară.
Între timp, chiar dacă spirala dialogului de la distanţă între Washington şi Teheran şi-a mai pierdut din intensitate, la nivel internaţional liderii marilor puteri economice mondiale şi-au dat întâlnire aproape simultan în trei locaţii diferite – Ierusalim, Bahrain şi Osaka – la acestea putând adăuga şi întâlnirea recentă care a avut loc la Viena între semnatarii rămaşi în JCPOA, iar printre temele cele mai aprig discutate s-a regăsit situaţia din Orientul Mijlociu, în particular viitorul acordului iranian, intenţia Teheranului de a încălca (pentru prima dată de la semnarea acordului) prevederile legate de îmbogăţirea uraniului, sancţiunile economice americane sau modalitatea (SPV, INSTEX) de a ocoli aceste sancţiuni de către statele care vor să îşi continue relaţiile economice cu Iranul.
Osaka, 28-29 iunie – G20 Summit
Donald J. Trump şi fiica sa la G20 FOTO EPA-EFE
Grupul celor douăzeci (G20) reuneşte cele mai mari economii mondiale, iar întâlnirea anuală a liderilor G20, care a debutat în 2008, a evoluat într-un forum important pentru discutarea aspectelor economice şi a problemelor globale presante. Unele dintre cele mai relevante probleme discutate în cadrul acestor reuniuni au fost cele legate de poziţionarea faţă de reluarea programului nuclear iranian, în 2009, sau discuţiile privind încetarea parţială a ostilităţilor în Siria, în 2017. Întâlnirile bilaterale pe marginea summit-ului au condus ocazional la semnarea unor acorduri internaţionale importante sau, dimpotrivă, au subliniat ostilităţile existente.
Anul acesta la Osaka preşedintele Donald J. Trump a avut asemenea întâlniri bilaterale, iar printrele cele mai importante teme de discuţii a fost Iranul. Cancelarul german, Angela Merkel, a susţinut poziţia Uniunii Europene îndreptată spre negocieri şi menţinerea JCPOA, iar preşedintele Chinei, Xi Jinping, s-a declarat în favoarea unei soluţii paşnice, deoarece statele din Golf se găsesc deja la „răscrucea dintre război şi pace iar China va alege întotdeauna pacea şi se va opune războiului“, oficialul chinez promovând dialogul între părţile implicate. Declaraţia lui Xi Jinping vine în contextul în care aproximativ 20% din petrolul care trece prin strâmtoarea Hormuz este destinat Chinei. Secretarul General al ONU, Antonio Guterres, a subliniat de asemenea că „este esenţială reducerea tensiunilor“ şi evitarea unei confruntări militare, deoarece comunitatea internaţională nu îşi mai permite un alt conflict. Pe de altă parte, Marea Britanie, Franţa şi Germania sunt în curs de finalizare al unui sistem de tip barter complicat, cunoscut sub numele de INSTEX, pentru a menţine relaţiile comerciale cu Iranul şi pentru a evita sancţiunile economice impuse de SUA, ca parte a eforturilor de a menţine JCPOA pe linia de plutire. Acest instrument ar contribui, alături de cel propus în 2018 (SPV – Special Purpose Vehicle), la asigurarea comerţului dintre Republica Islamică şi Europa, permiţând cumpărătorilor şi vânzătorilor să facă schimburi fără a se baza pe tranzacţiile financiare transfrontaliere obişnuite. Însă preşedintele american a declarat că „nu există nici o grabă şi nici o presiune a timpului“ pentru a ameliora relaţia cu Teheranul, în timp ce Washington-ul a trimis încă un port-avion în regiune şi a detaşat un contingent de trupe suplimentare, care s-a alăturat celor câţiva zeci de mii de soldaţi americani prezenţi deja în bazele americane din proximitatea Iranului.
Israel, 24-25 iunie – întâlnirea trilaterală SUA, Rusia, Israel
Beniamin Netanyahu FOTO EPA-EFE
Când nu eşti la masă, eşti în meniu – este o parabolă adesea folosită în diplomaţie, iar atunci când oficiali de securitate de la cel mai înalt nivel din SUA, Israel şi Federaţia Rusă se reunesc pentru un summit extrem de rar, accentul se va pune pe actorul care nu este în cameră – Iran. Consilierii pentru securitatea naţională John Bolton, Meir Ben Shabbat şi Nikolai Patrushev s-au întâlnit la Ierusalim, iar tema de interes a discuţiei a fost politica faţă de Iran. Dacă oficialul american împreună cu omologul său israelian au avut opinii convergente – linia de urmat fiind aceea de îngrădire a Iranului, atât în presupusa tentativă de a dezvolta capabilităţi nucleare, dar şi pe plan economic – consilierul preşedintelui Vladimir Putin a fost mai reţinut în declaraţii, limitându-se la a spune că „Iranul a fost şi va fi un aliat şi partener al nostru, cu care ne-am dezvoltat legături de ceva timp, atât bilateral, cât şi multilateral“. Patrushev a respins şi acuzaţiile conform cărora Iranul a atacat petrolierele în Strâmtoarea Hormuz, mai mult, în opinia lui drona americană a violat spaţiul aerian iranian. Oficialul rus a mai afirmat că „trebuie depuse eforturi pentru reducerea tensiunilor dintre Israel şi Iran“.
Făcând trimitere la ordinul de anulare a atacului american asupra Iranului, John Bolton a spus că „prudenţa şi discreţia“ nu ar trebui interpretate ca un semn de slăbiciune, afirmând că armata americană este oricând gata pentru orice fel de acţiune şi că între timp, un nou set de sancţiuni economice împotriva Iranului au fost puse în aplicare.
Manama, 25-26 iunie – „Workshop-ul pentru Pace“
Liderul Suprem al Republicii Islamice Iran, ayatollah-ul Ali Khamenei, a criticat dur conferinţa iniţiată de SUA în Bahrain, care a avut ca scop principal găsirea unei soluţii de pace între Israel şi Palestina. Lăsaţi pe dinafară, oficialii din Teheran au atacat dur acest demers, considerând că orice demers politic privind ordinea regională şi care exclude Iranul, nu este legitim.
Conferinţa din Bahrain face parte din strategia preşedintelui Donald J. Trump de a găsi o soluţie pentru conflictul israeliano-palestinian, iar disponibilitatea oficialilor din Manama de a găzdui conferinţa de pace sponsorizată de Washington este justificată de interesele interne şi regionale ale acestora, care se concentrează pe limitarea emergenţei regionale a Iranului, acesta fiind şi pretextul geopolitic care a justificat invitarea oficialilor israelieni la eveniment.
Ayatollah-ul Ali Khamenei FOTO EPA
Drumul spre limitarea influenţei iraniene în Orientul Mijlociu trece prin Tel Aviv, sunt de părere oficialii din Manama, iar consilierul regelui Hamad l-au citat pe acesta, spunând că „singura noastră speranţă pentru o voce arabă puternică în Golf este un Israel puternic“, în timp ce, doar cu câteva luni în urmă, în cadrul Conferinţei de la Varşovia, în luna februarie, ministrul de Externe al Bahrainului, Khalid Bin Ahmed Al-Khalifa, a declarat că „ameninţarea iraniană“ este mai importantă decât problema dintre Israel şi Palestina.
Viena, 1-2 iulie – Întâlnirile OPEC şi OPEC+
Cu un deceniu în urmă, ţările din cadrul Consiliului de Cooperare al Golfului (GCC) erau de părere că nu vor permite niciodată Rusiei să devină membru OPEC. În acelaşi timp, Iranul a fost de asemenea marginalizat. Însă noul context geopolitic a influenţat abordările membrilor OPEC, în special perspectiva Arabiei Saudite, care acum, beneficiind de retorica ofensivă a Casei Albe împotriva Teheranului, încearcă să introducă un ic în relaţia dintre Rusia şi Iran, simulând o apropiere faţă de politica energetică a Moscovei. Iranul, în schimb, ar avea mai puţine de oferit Moscovei, cu excepţia subminării influenţei Federaţiei Ruse în Siria. Sancţiunile americane impuse Iranului au fost mult timp în interesul Kremlinului, acestea împiedicând petrolul şi gazele iraniene, care ar fi putut ajunge în Europa, să concureze cota de piaţă impusă de Rusia. Însă Moscova va avea un drum dificil de parcurs atât în relaţia cu Iranul, cât şi în relaţia cu saudiţii, deoarece dorinţa de a păstra un aliat important în Orientul Mijlociu va fi punctul-cheie al deciziilor pe termen mediu şi lung. Acest aspect reprezintă o adevărată provocare şi pentru interacţiunile dintre SUA şi Rusia în ceea ce priveşte abordarea privind viitorul acordului nuclear, dar şi susţinerea Iranului ca actor geopolitic semnificativ în regiune.
7 iunie este termenul dat de Teheran statelor partenere care vor să menţină acordul nuclear, preşedintele Hassan Rouhani avertizând că începând cu această dată Iranul şi-ar putea relua proiectul iniţial al reactorului de apă grea de la Arak. Preşedintele francez şi-a exprimat deja îngrijorarea faţă de reacţiile Teheranului şi rămâne de văzut în perioada imediat următoare cum se va poziţiona UE, dar şi care vor fi reacţiile de la Moscova şi Beijing. Deocamdată, Macron a reiterat termenul limită de 15 iulie pentru reluarea dialogului cu omologul său iranian, în timp ce Abbas Araqchi, adjunctul ministrului iranian de Externe, a transmis că Teheranul va înceta să respecte câte o prevedere a JCPOA la fiecare 60 de zile, dacă ţările semnatare nu vor proteja Iranul de sancţiunile impuse de SUA.
Hassan Rouhani într-o convorbire telefonică cu Emmanuel Macron. Sursă: president.ir
Fără îndoială că retragerea SUA din JCPOA a însemnat una dintre promisiunile electorale ale lui Donald J. Trump, problema este că, la fel ca în cazul atacului aerian asupra bazei siriene, nici preşedintele american, nici consilierii săi, nu au venit (cel puţin nu încă) cu un plan post-factum. Însă, una dintre constantele abordării lui Trump în elaborarea şi abordarea politicii externe a fost concentrarea pe câştigarea simpatiei blocului său principal de suporteri, iar dacă luăm în considerare faptul că aceştia îşi doresc limitarea intervenţiilor militare americane, am putea spune că alegătorii americani nu doresc ca SUA să declanşeze un alt război în Orientul Mijlociu. O nouă conflagraţie militară cu Iranul ar putea avea ca rezultat chiar mai multe victime şi s-ar putea dovedi chiar mai puţin câştigătoare decât războaiele conduse de SUA în Afganistan şi Irak.
*Ioana Constantin-Bercean este absolventă a Masterului de Studii de Securitate al Universităţii din Bucureşti şi expert LARICS pe problemele Orientului Mijlociu.
Se încarcă comentariile...
