Doi preşedinţi nu acceptă victoria lui Biden. Unul e Trump

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Vladimir Putin şi Donald Trump FOTO EPA-EFE
Vladimir Putin şi Donald Trump FOTO EPA-EFE

Celălalt e Putin. În spatele Turnului Spasski, Biden este încă doar un candidat care aşteaptă să fie recunoscut oficial.

Rusia nu e fericită, nici nefericită cu rezultatul alegerilor din SUA. După experienţa avută cu Trump, a devenit indiferentă. Oricine va fi la Casa Albă, nu va fi de bine.

De aceea, îşi permite să aştepte, nu are speranţe, nu are iluzii.

Poate le avea, în 2016, când Kremlinul a pus atâtea aşteptări (şi, după toate aparenţele, nu s-a limitat la acest lucru) în alegerile prezidenţiale, dar, după patru ani, perioadă în care regimul sancţiunilor americane la adresa Rusiei a devenit comparabil cu cel din anii 80 ai secolului trecut, nu a rămas decât cu certitudinea că sunt prea multe incompatibilităţi între ce vrea Moscova şi ce poate să ofere Washingtonul. Sau invers.

Iar echipa lui Biden, în proces de asamblare, a şi transmis unele semnale despre cum va fi politica sa externă:

  • mai multe eforturi pentru promovarea democraţiei;
  • mai mult accent pe drepturile omului;
  • mai multă cooperare cu aliaţii naturali ai SUA;
  • mai multă ideologie, mai multă coerenţă decizională.

Presupusul „Summit pentru Democraţie” pe care Administraţia Biden îşi propune să-l organizeze în anul 2021, nu e nici el o perspectivă favorabilă Moscovei. Iar Putin nu va fi printre invitaţi. Şi nu va fi singurul mare absent.

Sunt acolo nişte obiective şi principii care nu au făcut niciodată casă bună cu viziunea Rusiei:

  • lupta împotriva corupţiei;
  • combaterea autoritarismului, inclusiv prin protejarea alegerilor;
  • promovarea organizaţiilor societăţii civile.

Aşa că, deşi Trump a fost primul preşedinte american din perioada recentă care nu a vizitat Rusia, iar, la reciprocitate, nici preşedintele Putin nu a fost văzut prin preajma Capitoliului, pentru Moscova, ultimii ani de administraţie republicană Trump au şi plusuri. Chiar şi pentru Kremlin.

Politica externă a SUA a fost una  ciudată, personalizată, mai mult un show individual, cu multe improvizaţii.

„Adulţii din  încăpere” s-au evaporat odată cu demiterea lui Rex Tillerson, în martie 2018, şi a lui Jim Mattis, în ianuarie 2019.

Trump a impus sancţiuni asupra Rusiei şi Chinei, asupra Iranului, dar politicile sale agresive, restrictive, au fost şi împotriva Germaniei şi Franţei. A Turciei şi Mexicului. 

Aproape nimeni nu a scăpat. Ba nu, există o excepţie, dar şi aici, în Israel, supărarea e mare că rămân lucrurile neterminate şi anexările încă în stand-by.

Organizaţiile internaţionale din care SUA făcea parte, iar pe majoritatea chiar le conducea sau influenţa hotărâtor, au avut, şi ele partea de kickboxing cu preşedintele american.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii a fost printre sacrificiile rituale. Condusă de un etiopian, pus de China, la vreme de Covid-19, „the Chinese virus”, nu a avut nicio şansă.

Dar au mai fost şi Acordul de la Paris privind schimbările climatice (2017), UNESCO (2017), Parteneriatul Trans-Pacific (2017), Acordul Nuclear cu Iranul (2018), Înaltul Comisariat ONU pentru Drepturile Omului / United Nations Human Rights Council  / UNHRC (2018).

Nici NATO nu s-a simţit prea bine să fie tratat ca o afacere de securitate, dar, după un timp, situaţia s-a mai normalizat. Membrii europeni şi-au luat nişte angajamente, cei est-europeni chiar cu entuziasm, aşa a ajuns şi România pe podium la cheltuielile procentuale pentru apărare (de fapt, pe locul 4, după SUA, Marea Britanie şi Polonia, conform unui raport din 2019, care ia, totuşi, în calcul şi cheltuielile pentru înzestrare de minimum 20%).

Distrugerea relaţiilor internaţionale a fost în favoarea Rusiei. Ea a continuat să primească lovituri în plex, dar dezordonate, fără strategie, fără perspectivă. A fost o politică a deciziilor ad-hoc.

Kremlinul a putut, însă, să-şi continue agenda geo-politică în Siria, să-i cânte Turciei solfegii de sirenă de Marea Neagră, să-i furnizeze ecologicei Germanii gaze naturale de Siberia, să facă jocurile în estul Ucrainei, iar, foarte recent, şi în sudul Caucazului.

Sancţiunile nu sunt politică, mai mult absenţa ei.

Pentru că Rusia s-a adaptat.

Sancţiunile sunt, de fapt, un semn de slăbiciune, dacă nu sunt conectate şi cu alte măsuri.

Cu noua Administraţie, lucrurile s-ar putea schimba. În general, administraţiile democrate nu au fost de bun augur pentru Moscova. Cu cele republicane se mai poate negocia, e mai multă tranzacţie la mijloc, chiar şi când sunt valuri înalte ca în estuarul din Malta.

Domenii de cooperare cu noua administraţie există: START II, reanalizarea deciziei de retragere din Tratatul Open Skies, revenirea în Acordul Nuclear cu Iranul.

Există şi domenii în care lucrurile sunt ceva mai complicate: operaţiile cibernetice ale Kremlinului, intervenţiile din Siria şi Libia, militarizarea spaţiului, printre ele.

O nouă resetare, ca în vremea preşedintelui Obama, va fi însă greu de realizat, după tot ce s-a întâmplat în perioada Trump.

Chiar şi atunci, rezultatul a fost o poză de la întâlnirea în doi, Obama – Putin, la Summit-ul G8 din Irlanda de Nord, în 2013, în care fiecare se uită stânjenit la pereţi. Şi era înainte de Ucraina.

Că veni vorba, analistul rus Dmitri Trenin, director al Centrului Carnegie din Moscova, apreciază că, în perioada următoare, politica Rusiei faţă de SUA şi relaţiile Washingtonului cu statele din fostul spaţiu sovietic va fi una mai puţin alergică, mai raţională, chiar mai tradiţională.

Poate este corect, poate va fi adevărat.

Cu o excepţie, Ucraina. Probabil aici se află cheia tăcerii lui Putin, reţinerea pe care o are să se apropie de birou ca să scrie telegrama aceea de felicitare la adresa lui Biden.

Se ştie, preşedintele ales are o relaţie specială cu Ucraina, nu pentru că... ştiţi dumneavoastră... ci pentru că

  • a fost direcţionalul politicii externe a SUA sub Administraţia Obama, pentru relaţia cu Ucraina;
  • a vizitat Ucraina, ca vicepreşedinte, de cinci ori;
  • are o bună echipă de consilieri pe Ucraina;
  • dosarul ”Ucraina” de punere sub acuzaţie a preşedintelui Trump este cel care a suflat vânt în pânze campaniei electorale a lui Biden.

Rusia a fost atât de activă în problemele ucrainene în ultimii patru ani, pentru SUA a făcut un pas înapoi. Dacă Washingtonul va reveni, sub Administraţia Biden, poziţia Moscovei ar putea şi ea reveni de la presupusa abordare raţională, tradiţională la una emoţională.

Emoţiile la acest nivel, pe aici, prin estul Europei, înseamnă multe, uneori chiar...

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite