Aceasta a devenit, între timp, o politică de stat care a dus la ruperea progresivă de tratate, de promisiuni, de prezenţă negociată îndelung de predecesorii săi pentru ca SUA să poată ocupa un loc de frunte sau chiar să ajungă la comanda unor procese internaţionale şi, astfel să impună soluţii.

În definitiv, veţi spune, treaba americanilor cum se descurcă cu opţiunile lor. Aşa este normal şi drept, la fel cum va fi şi modul în care vor asuma şi plăti un preţ care, încă de acum, se arată a fi consistent. Dar problema este interesantă cu adevărat din momentul în care ar putea exista o contagiune între tezele super-protecţionismului lui Trump şi ceea ce sunt platformele politice şi programele de guvernare propuse de extrema dreaptă europeană, influenţată, modelată şi posibil masiv susţinută prin intermediul lui Bannon. Steve Bannon, fostul consilier la lui Trump, trimis pe Vechiul Continent cu ambiţia de a reuni atât de diversa, orgolioasa şi adeseori foarte surprinzătoarea combinaţie de partide, partiduleţe, organizaţii de tip societate civilă din zona respectivă a politicii de pe continentul nostru.

Întrebarea este valabilă la modul general, dar are acum o relevanţă cu totul şi totul nouă din momentul în care Trump, inversând tradiţia „SUA - ţară deschisă a tuturor posibilităţilor şi bazată pe imigraţia tuturor celor care vor să-şi înceapă viaţa sub noi orizonturi de speranţă“, a dat un decret care prelungeşte „pauza“ în acordarea vizelor de tip „green cards“ decisă acum 2 luni. De data asta, decizia restrictivă majoră, fără precedent pe timp de pace, va dura, în principiu, până pe 31 decembrie şi va afecta şi mai mai multe vize de muncă, printre care cele de tip H1-B folosite pentru a atrage forţă de muncă super-specializată în sectorul tehnologiilor de vârf. În aceeaşi măsură sunt restrânse şi vizele H2B pentru muncitorii necalificaţi sau cu nivel redus de calificare (cu o excepţie pentru cei folosiţi în industria agro-alimentară), dar şi vizele de tip J ce permiteau intrarea şi activitatea studenţilor şi cercetătorilor. În fine, mai este vorba, tot restrictiv total ca şi celelalte, de vizele necesare transferului de personal inter-companii, folosite pentru activitatea expaţilor, de obicei în marile companii sau în multi-naţionale. Din datele care sunt acum circulate în mediile specializate, măsura interdicţiei va împiedica intrarea pe sol american a cel puţin 525.000 de persoane.

Comunicatul Casei Albe este extrem de important deoarece deschide nu numai un capitol nou al jocurilor interne din SUA, dar reprezintă un pariu istoric încercat de alte naţiuni în istorie doar în moment excepţionale, de obicei când în aer plutea presimţirea unui conflict mondial de proporţii. Termenii în care este formulat au atras atenţia tuturor:

E foarte important deoarece, pe fond, trebuie urmărit cu mare atenţie cum va funcţiona şi cu ce rezultate o foarte oportună găselniţă politică pentru ca, aşa cum speră Trump, baza sa electorală să uite instantaneu de managementul dezastruos al crizei sanitare asigurat de autorităţile federale aflate sub controlul Preşedintelui, pentru a deversa toată atenţia asupra acestui teren foarte nesigur al populismului extrem aplicat pieţei muncii.

Spun nesigur deoarece, sub imbold american, s-a dezvoltat şi expandat o concepţie care acum domneşte asupra tuturor relaţiilor lumii democratice şi libere: dreptul inalienabil al oricărui om de a trăi şi de a munci oriunde, în acord cu talentul şi dăruirea sa, invers procedând doar regimurile criminale, comuniste, cele care-şi închideau nefericiţii de cetăţeni în spatele Cortinei de Fier sau echivalentelor din alte părţi ale lumii. De aici şi realitatea profund internaţionalizată a pieţei munci din acest moment, de aici entuziasmul europenilor de a merge chiar mai departe, cu definirea acelor spaţii comune care vorbesc despre noul statut al „libertăţii de a munci a cetăţeanului planetar oriunde va dori el“, asimilat ca drept fundamental al omului.

Sigur că Trump spune că măsura respectivă este legată de încercarea de a acoperi uriaşele găuri economice create de pandemia generată ca „o simplă răceală“ şi de a arăta că, în definitiv, „America trebuie să aparţină americanilor!“ şi la nivelul locurilor de muncă. Şi să nu mai vină „new foreign labour“ să ia pâinea de la doritorii de muncă autohtoni.

Şi ce e rău? Absolut nimic, repet, îi priveşte şi ce decid şi ce fac. Dar schimbarea în sine este profund semnificativă deoarece loveşte - şi asta ameninţă să se constituie în precedent - în câteva categorii extraordinar de importante. Prima este cea a necalificaţilor, zonă largă în care se încadrează toţi cei care sunt gata să spele vase şi closete o perioadă nedeterminată de timp în speranţa că, la un moment dat, vor reuşi cumva „să spargă gheaţa“. Exemplu bine-cunoscut şi atâtor români. Dar nici asta nu înseamnă nimic, spre diferenţă de efectele dramatice pe care le va avea oprirea transferului de creiere, operaţiune în care excelează americani şi Occidentul în general.

Aici intervine posibilul efect de contagiune pe care l-am putea vedea în Europa, în primul rând în partea sa occidentală.

Poate vă amintiţi că un punct central în platforma electorală a partidului condus de doamna Le Pen sau a celui condus de Salvini, stă, exact formulată în aceiaşi termeni, promisiunea de renaţionaliza imediat pieţele muncii. Păstrând eventual o cotă de import pentru cea mai joasă categorie de muncitori, sezonierii agricoli care acceptă nu numai cele mai degradante condiţii posibile, ci şi salarii de mizerie, alimentând mafiile politice locale.

Este aproape indecent (şi în orice caz indecent din punct de vedere politic) să pui întrebarea dacă cineva se gândeşte la consecinţele pe termen mediu ale unei asemenea dezechilibrări masive a pieţelor muncii atâta timp cât nu există niciun fel de garanţie că spaţiile naţionale pot produce forţă tânără de muncă înalt şi foarte înalt calificată, acesta fiind unul dintre efectele cele mai perverse ale actualei pandemii deloc încheiate.

Poate veţi spune că, iată, în fine, aşa ne vor rămâne tinerii merituoşi acasă, S-ar putea, numai că există mari ţări competitoare ale SUA şi UE care anunţă programe excepţionale de sprijin pentru tineri super-calificaţi, cu salarii mirobolante şi condiţii de muncă la cel mai înalt nivel al tehnicii mondiale. China, Rusia, Japonia, Africa de Sud, Canada... mai aud discuţii din ce în ce mai argumentate asupra unei construcţii legislative viitoare în UE (tocmai pentru a contra tendinţele naţionaliste şi protecţioniste ale unui stat sau altul) care să stabilească foarte clar în ce vor consta priorităţile pieţii muncii din Europa şi cum vor fi formaţi şi motivaţi specialiştii de care va avea nevoie Europa spaţiului numeric extins, Europa proiectului ecologist din New Deal.

Deocamdată însă, reiau remarca făcută de unul dintre cei mai mari sprijinitori politici ai lui Trump, Lindsay Graham, senator de Colorado, care, pe acest subiect a ieşit cu o declaraţie indignată şi acuzatoare:

Cei care cred că imigraţia ilegală, mai ales permisele de muncă, reprezintă o problemă care face rău muncitorului american, nu înţeleg nimic din economia americană.“

Această problemă va deveni chestiunea centrală în jurul căreia se vor roti oferte şi contra-ofertele pe canalele vizibile şi pe cele invizibile, singurele esenţiale, ale politicii de nivel înalt. Şi asta motivează din plin dimensiunea luptelor în spaţiul american, între acesta şi Europa şi apoi, sub Trump, între ei şi restul lumii care a mai rămas intersată de tot circul ăşta aparent fără noimă.

Ce va face Europa este cel mai interesant, dar cred că va mai aştepta (ca de altfel toată lumea civilizată) să vadă cum se termină disputa politică internă din SUA, dat fiind că mai e timp, mai e sânge de sărit pe pereţi şi de-abia acum - aşa cum veţi constata rapid - se pun în marş batalioanele de atac de ambele părţi ale baricadei. Dar dacă şi pieţele noastre europene vor începe să se închidă pe criterii naţionaliste şi super-protecţioniste, chiar ne-am ars şi, odată cu asta şi formulele de alianţă în care ne aflăm.