Când am plecat de acasă în 1989, tot trăgeam după mine cuvântul „dor” pentru că auzisem de prea multe ori că este imposibil să fie tradus, că este pur românesc, că ne reprezintă ca naţie etc. Totul este desigur şi relativ şi o interpretare. Şi cum de prea mulţi ani trăiesc printre străini, şi acasă tot străină mă simt. Poate mă regăsesc pentru câteva clipe pe unele străzi, în unele feluri de mâncare, în oamenii care mă îmbrăţişează, dar momentele astea nu rezistă, şi îmi dau seama că sunt ca în poveştile alea în care nu trebuie să mă uit înapoi. Da, cam ca în mitul lui Euridice şi Orfeu.

Desigur, merg prea departe, mi-am autodeclanşat plăcerea către dramatism. Oricum de la „dor” am trecut la un cuvânt din limba inuită, „iktsuarpok”, care se traduce ca acel sentiment pe care cineva îl anticipează ca cineva este dincolo de uşă, că va veni. Şi pentru că ăsta este cu adevărat greu, dacă nu imposibil, de tradus, tot ce am înţeles este că atunci când experimentezi starea (de) „iktsuarpok” te uiţi în zare să vezi dacă persoana pe care o tot aştepţi se vede. Cam asta simt în raportul meu faţă de ţară şi limba maternă. De la „dor” la „iktsuarpok”, am trecut prin multe curse peste Atlantic, am înghiţit destule avioane doar ca să zbor cât şi cum vreau atunci când fizic sunt limitată de ce mă opreşte să fiu mereu sus, plutind.

Când am ajuns în ţara asta, traduceam totul, code-switching era greu de făcut, mă gândeam dacă cel de lângă mine mă înţelege. Azi nu îmi mai pasă. Engleza mea este una cu rădăcini în Balcani şi nimeni nu îmi poate altera trecutul doar ca să par că m-am integrat. Urăsc asimilarea. Nu este pentru personalitatea mea. De ziua limbii materne, îi dedic duetul meu imperfect cu trupa din Chişinău, Carla's Dreams: "Uite, îmi ascund lacrimi, ţine./Îmi strânge în pumn, dorul meu de tine".

Dedicat Dl. de muzică din gimnaziu Emil Bota: