De la Trump la Biden: America mică din nou şi aliaţii şi duşmanii ei

FOTO Shutterstock

Dacă America nu va mai fi mare şi pe primul loc, cum a vrut-o Trump, cum şi unde va fi? În locul puciului prezis a început tranziţia. Dar încotro va duce SUA? Şi cum se vor poziţiona faţă de aliaţi, rivali şi inamici?

Euforia a cuprins bursele când, fără să se recunoască învins, preşedintele care ar fi vrut să facă America ”din nou, măreaţă” a dat dispoziţie autorităţilor să pregătească tranziţia de la administraţia sa, la cea a lui Joe Biden. Infirmarea insistentei predicţii anti-trumpiste privind un proxim ”puci” al ”dictatorului” şi tulburările aferente s-a dovedit o veste atât de bună pentru pieţe, încât indicele bursier Dow Jones a sărit de propriul său record şi a trecut de pragul, în ochii multora magic, al celor 30.000 de puncte.

Bucuria acţionarilor ar putea fi de scurtă durată. De pildă, dacă noul preşedinte obţine printr-o posibilă victorie democrată, în ianuarie, în Georgia, în alegerile pentru Senat, majoritatea în ambele camere ale Congresului. Chiar dacă, reducând masiv numărul democraţilor din Camera Reprezentanţilor, americanii au semnalat că nu favorizează progresismul radical, nu va lipsi probabil, la Washington, de la masa puterii acea parte a ideologiei pure şi dure a stângii care, în ultimii patru ani, a pus umărul la impunerea unei noi utopii salvaţioniste şi în plan ecologic, şi în cel al aşa-zisei ”justiţii sociale”.

Biden şi echipa sa moderată

Pe moment, cu excepţia lui John Kerry, o relicvă a tristei epoci Obama, plasată în calitate de emisar ecologic, echipa prezentată de Joe Biden pare a se conforma poziţiei centriste adoptate de fostul vicepreşedinte în campania electorală. Dar poziţionarea în centrul spectrului politic nu e o garanţie de succes. Nimic nu documentează mai clar fulminantul eşec extern al administraţiei Obama, decât predicţia făcută de John Kerry în 2016, când, conformându-se unei vechi şi stupide mantre diplomatice apusene, fostul ministru de externe americane a declarat, vai, textual, că ”nici un stat arab nu va face vreodată pace cu Israelul, cât timp statul evreu nu va încheia o înţelegere cu palestinienii”. Varii acorduri arabo-israeliene, care mai de care mai răsunătoare, l-au contrazis între timp.

Or, deşi Biden a fost vicepreşedinte sub Barack Obama, pare că al 46-lea preşedinte al SUA nu mizează doar pe perdanţi. Cu Tony Blinken ca şef al diplomaţiei americane şi cu Jake Sullivan în calitate de consilier de securitate naţională, Biden semnalizează că optează pentru moderaţie, nefiind prea dornic să de curs extremismului preconizat şi în politica externă de radicalii săi contracandidaţi democraţi, gen Bernie Sanders şi Elizabeth Warren.

În statele arabe şi în Israel, optimiştii răsuflă uşuraţi. Dar realiştii ştiu că au toate motivele să nu-şi coboare garda, chiar dacă e vădit că ar fi aberant ca o administraţie americană să renunţe frivol şi nesilită de nimeni la succesele obţinute parcă miraculos de cea precedentă, mai cu seamă pe terenul extrem de laborios al relaţiilor israeliano-arabe. 

Totuşi, instalarea unora din doctrinarii extremei stângi antisioniste la butoanele diplomaţiei, bunăoară, e oricând posibilă, date fiind vârsta şi anemiile cognitive manifestate de Biden în campanie. 

Predictibilitatea şi învierea vechilor reflexe ar putea fi moartea recentelor succese

În plus, chiar şi în absenţa lor, n-au cum să nu se deştepte, la Departamentului de Stat, vechile şi pernicioasele reflexe politice externe care, după glorioasa epocă Reagan, au înglodat decenii la rând diplomaţia americană în coşmaruri fie împăciuitoriste şi perdant-multilateraliste, fie intervenţioniste într-un mod insuficient reflectat şi, ca atare, păgubitoare. 

Cea mai mare problemă a unei politice externe multilateraliste, precum cea în care speră mulţi europeni, riscă să fie tocmai excesul de predictibilitate şi predictibilitatea ineficienţei ei. 

Succesele fără precedent în răstimp de decenii, repurtate de administraţia Trump în Orientul Mijlociu, s-au datorat presiunii maxime exercitate de Washington asupra regimului islamist iranian, precum şi impredictibilităţii unui preşedinte dispus să rişte nu doar lichidarea unor şefi terorişti ca liderul ISIS al Bagdadi, ci şi ca influentul general iranian Soleimani. Promisa revenire la falimentarul acord nuclear cu Iranul ar putea arunca în aer baza acestor succese.

În absenţa unei doze (suportabile) de unilateralitate şi impredictibilitate, aducând inestimabile avantaje disuasive, care s-au materializat în capacitatea Americii lui Trump de a nu fi implicată în aventuri militare externe, creşte mult riscul ca varii tiranii să vrea să testeze un preşedinte nou, apreciat ca slab, neputincios, ori cognitiv inconstant. 

Ce-ar fi, în rest, o Americă mică şi în decădere, în locul celei ”măreţe”, visate de Trump, dar zădărnicite de formidabila alianţă a adversarilor săi, în frunte cu establishmentul politic, cu elita culturală, cu presa şi cu patronii giganţilor tehnologici? 

Cu democraţia în degringoladă încă înaintea epocii Trump şi după alegeri foarte discutabile, din perspectiva parţialităţii presei, a cenzurii operate în reţelele de socializare, a catastrofei sondajelor, a multiplelor neregularităţi acuzate, dar încă insuficient probate, America se apropie rapid de imaginea unei republici care e orice, numai superputerea de odinioară nu. 

O astfel de Americă ar fi o veste bună pentru rivalii ei şi pentru duşmanii valorilor ei clasice. Între ei se numără în primul rând China, dar şi Rusia, Turcia, Iranul, Frăţia Musulmană şi grupările teroriste de orice orientare.

America lui Biden şi europenii

În revista Time, Ian Bremmer crede că în urma instalării unei administraţii Biden ar avea motive să-şi frece mâinile de bucurie multilateralişti ca premierul canadian Trudeau şi liderul vesteuropean Macron, care s-ar pregăti să preia conducerea Europei de la ”Angela Merkel, liderul de facto al lumii libere în epoca Trump”. Or, Canada, ca şi China comunistă, are motive în primul rând comerciale să se bucure de crepusculul erei Trump. 

Cât despre liderul Franţei, Macron are pe moment de câştigat un război intern împotriva ”separatismului islamist” stimulat şi promovat de Frăţia Musulmană, altul, parţial extern, cu Turcia lui Erdogan, a cărui influenţă asupra comunităţii turceşti din Germania rămâne considerabilă, precum şi un al treilea, cu politic corecta presă anglo-saxonă care l-a ajutat esenţial pe Biden să-şi repurteze victoria electorală. Şi care consideră Franţa antiislamistă, republicană, o ţară ”rasistă”, cu tendinţe ”fasciste”, care acordă o regretabilă prioritate nu luptei pentru ”justiţie socială”, ci libertăţii de opinie şi exprimare, stresând minorităţile emoţional. 

În ”Franţa, Germania şi istoria care-i pedepseşte pe întârziaţi” am reliefat că liderul Hexagonului, Macron, a deplâns, nu întâmplător, ”obsesia cu rasismul” a presei anglofone. A regretat şi ”vederile ei despre terorism, reţinerea ei în a manifesta solidaritate (cu victimele islamismului), învinuirea de islamofobie adresată Franţei, şi îndepărtarea ei de valorile iluminismului şi ale revoluţiei franceze constituind moştenirea Americii”. 

Întrucât presa mainstream de peste ocean s-a poziţionat în mare măsură ca una militantă şi de partid şi s-ar putea considera, o dată în plus, parte a establishmentului politic american, Parisul riscă să se creadă împins să rămână în litigiu atât cu ea, cât şi cu SUA şi NATO. Multe vor depinde de capacitatea unei administraţii Biden de a rezista ideologilor extremişti şi de a confrunta fără menajamente regimul Erdogan, în spiritul intereselor aliaţilor ei vesteuropeni. 

Între perdanţii internaţionali ai tranziţiei s-ar mai putea regăsi, pe lângă Brazilia lui Bolsonaro, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite şi Bahrein, unii europeni. Între ei, Boris Johnson şi guvernul său conservator britanic, avertizat explicit de Biden să nu reimpună o frontieră irlandezo-nordirlandeză păzită. Apoi, central şi esteuropenii răsfăţaţi de Donald Trump. 

Mari perdanţi şi mari câştigători probabili

Rusia lui Putin riscă să nu profite cine ştie ce de o administraţie Biden, date fiind antiamericanismul prea pe faţă obsesiv al Moscovei, sub actualul ei preşedinte kaghebist, calificat nu fără temei de Gary Kasparov în cartea sa, ”Winter Is Coming”, drept lider ”mafiot”, precum şi funciara ostilitate faţă de cursul agresiv al Kremlinului, manifestată pe drept, în reacţie, în ultimii ani, de întregul establishment politic american.

Între marii câştigători ai tranziţiei americane s-ar putea regăsi, alături de promotorii societăţii globale, regimul expansionist de la Beijing. Exultă şi marii investitori occidentali în economia Chinei comuniste. Succesul celei din urmă s-a bazat între altele, în mare măsură, pe accesibilitatea la extrem de ieftina ei forţă de muncă înrobită şi la zăcăminte rare, pe plagiat, împăciuitorism vestic şi infiltrarea elitei universitare americane şi apusene. 

Dacă dispar ori se uşurează sensibil presiunile economice, financiare, comerciale şi tehnologice exercitate de americani asupra Chinei, expansiunea globală în care s-a angajat regimul Xi va continua şi va progresa cu paşi de gigant şi în ritm alert, spre bucuria patronilor concernelor apusene care-şi extrag o parte substanţială din profituri din investiţiile chineze. 

Şi, desigur, spre fericirea tuturor detractorilor statelor de drept şi democraţiei liberale. Care nu poate exista fără naţiuni.

Petre M. Iancu