De ce iubesc ziua Recunoştinţei
0
Azi e patra joi din luna noiembrie şi ca în fiecare an, în Statele Unite, se sărbătoreşte Ziua Recunoştinţei – Thanksgiving. Nu ştiu cum am ajuns să iubesc atât de mult sărbătoarea asta care, acum mai mult de 12 ani, când am venit în California, mi-era indiferentă. Cu timpul, cred că am ajuns să fiu recunoscătoare pentru cine am devenit.
La început, în lipsa mea de empatie şi înţelegere a oricăror altor tradiţii decât cea romanească, mi se părea uşor ridicolă toată această tevatură a curcanului şi, la întrebarea “Ce faci de Thanksgiving?”, răspundeam superior că noi nu sărbătorim această zi şi deci ne vom bucura de zilele libere în loc să alergam să ne îmbuibăm ca toţi ceilalţi fraieri din jurul nostru.
În fine, partea a doua o lăsăm numai în gând. De fapt, adevărul gol goluţ era că neavând mulţi prieteni nu eram invitaţi nicăieri, iar singura mea bună prietenă de pe atunci nu sărbătoreşte decât câteodată această zi.
Mai târziu, am început să fim invitaţi de Thanksgiving la oameni cu care nu petrecusem foarte mult timp în afara serviciului şi cu care nu împărţisem experienţe de viaţă suficient de semnificative, gândeam eu, ca să justifice o invitaţie la ei în familie la masă. Mi se părea cam trist că ei taman pe noi s-au găsit să ne invite şi le plângeam de milă pentru lipsa lor de prieteni.
Ţin minte şi acum lehamitea cu care m-am dus şi m-am întors de la primitoarea masă a lui Bill S., un coleg mai în vârstă al soţului meu, care a avut bunătatea să nu ne lase singuri de Thanksgiving pe la începutul anilor 2000. Nici vizita la staulul lui de cai, şi nici rolele calde cu scorţişoară abia scoase din cuptor de Bill bucătarul nu mă îmbunaseră şi nu-mi dăduseră încă nici cel mai mic indiciu despre însemnătatea zilei în care suntem recunoscători pentru ce avem şi de aceea împărţim şi cu cei care (încă) nu au.
Când fata mea avea trei săptămâni, am sărbătorit poate cel mai autentic Thanksgiving cu prietena de mai sus, mergând în drumeţie pe dealurile dimprejur şi apoi, spre seară, înfingându-ne prin geamul de la maşina uşor crăpat ca să nu ni se facă prea frig, mâinile murdare în tava cu budincă de cartofi dulci gătiţi cu sirop de arţar pe care Wendy o adusese în fugă din casă.
Eram încă în faza superioară şi mândră că sărbătoresc alternativ, deşi parcă în seara aceea am simţit un uşor regret că noi nu avem masă şi curcan pe ea. Aveam bebeluş, pe tata care venise să ne ajute cu fetiţa, ce ne mai trebuia curcan?
Astăzi, în timp ce scriu, curcanul meu stă la marinat într-o găleată de plastic care până acum vreo oră adăpostea jucăriile de plajă ale fiică-mii. Deşi am fost grijulie şi l-am comandat cu câteva zile în urmă, ca să fiu sigură că mai prind unul mic, curcanul ăsta tot e al naibii de mare aşa că nu e chip să găsesc în bucătăria mea mică, stil californian, un vas care să-l cuprindă. Şi cum toată lumea, dar absolut toată lumea, indiferent de religie sau culoare politică, găteşte astăzi. Cu siguranţă nu voi găsi vreunul de împrumut.
Diseară vom avea musafiri, o prietenă foarte dragă mie cu care am împărţit multe dintre toate bucuriile şi necazurile vieţii. Acum doi ani, am fost de Thanksgiving în casa ei victoriană, aranjată cu cel mai bun gust din lume, cu lucruri adunate cu grijă timp de 14 ani de pe la oameni şi de prin târguri, casă pe care trebuia să o părăsească în şase săptămâni pentru că proprietarul se hotărâse brusc să o vândă. După un an petrecut într-un apartament mic şi neprimitor, K. are acum casa ei pe aceeaşi stradă cu vechea ei casă. K. şi cu noi ne-am mutat în noile noastre case în acelaşi weekend anul trecut şi continuăm să împărtăşim note din caietul de mutare/renovare.
Anul trecut, înainte de marea mutare, K. ne-a invitat de Thanksgiving la o prietenă de-a ei. Tot atunci, eram în pline reparaţii la casa cea nouă şi nu prea aveam nici chef şi nici timp de gătit un meniu care cere timp. Cu o zi înainte C., şeful lucrărilor de la casa cea nouă, mi-a pus întrebarea clasică: „Ce faceţi de Thanksgiving?” Eram, fireşte, convinsă că e doar o întrebare de complezenţă între un ciocan şi o ţiglă de acoperiş. Când i-am spus ca nu prea avem planuri, C. a continuat conversaţia prin a ne invita la el acasă, unde urma să fie o mega-petrecerea cu multă mâncare, copii, căţei, tot balamucul.
Din comoditate, am preferat să mergem vis-a-vis de fosta casă, la S., o prietenă dragă din Cehia cu care în afară de conversaţiile obişnuite pe tema creşterii copiilor, împărţim şi un bagaj similar de cultură. Între meniul delicios, o grămadă de alcool şi un jam session cu „băieţii” – de altfel doi taţi foarte dedicaţi şi serioşi - nici nu ştiu ce aş alege drept momentul preferat. Dar tot mă întreb cum ar fi fost la C.
Acum cinci ani de Thanksgiving, mama murea de cancer. Abia îmi cumpărasem bilet să plec în România peste câteva săptămâni ca să fiu alături de ea în ultimele luni de viaţă. A., o prietenă din Atlanta, a venit cu familia să sărbătorim împreună Thanksgiving. Ştiind prin ce trec, era uşor jenată de vizita lor şi nu i-a trecut până când nu i-am pus curcanul în braţe şi lista de cumpărături în faţă, iar eu m-am dus să-mi fac bagajul. După ce s-a pus pe gătit, ei i-a trecut jena, iar mie mi-a mai trecut frica.
Acum patru ani, slavă Domnului, nu mai murea nimeni, dar iar mă prindea Ziua Recunoştinţei fără recunoştinţa bine pusă la punct. D. o altă prietenă din Atlanta, a venit de data asta să ne viziteze şi în afară că îi rămân recunoscătoare că l-a învăţat pe bărbatul meu cum să-i facă masaj curcanului – pe care eu cu fobia mea faţă de păsări nu îl pot atinge – m-a învăţat şi cum să fac un sos de coarne crude cu portocale şi ceva zahăr (anul acesta am modificat reţeta şi îi pun curmale în loc de zahăr.)
Ieri, ca în fiecare miercuri, am fost la piaţă de fermieri din centru unde m-am întâlnit cu obişnuiţii locului. O prietenă m-a întrebat dacă sărbătoresc Thanksgiving. „Este cea mai frumoasă sărbătoare americană,” i-am răspuns. „Normal că o sărbătoresc. Îmi place pentru că toată lumea o sărbătoreşte.” „O sărbătoreşte toată lumea pentru că nu e legată de o anumită religie,” a adăugat prietena mea.
Şi atunci mi-am dat seama: de Ziua Recunoştinţei e ca în desenul ăla din clasa a II-a, în care toţi copiii de diferite culori se ţin de mână în jurul globului pământesc şi zâmbesc cu gura până la urechi. Sau ca în Imagine a lui John Lennon.
Şi pentru asta sunt recunoscătoare.
Se încarcă comentariile...
