L-am felicitat, deloc întâmplător sau de complezenţă, pe ziaristul Sabin Orcan, pentru iniţiativa organizării 2019 DEFENSE SUMMIT. Asta pentru că, dincolo de alocuţiunile unor oficiali din domeniul apărării, au fost câteva surprize de proporţii.

De pildă, Iulian Fota a fost primul care a spart gheaţa şi a surprins asistenţa cu o mitraliere verbală necruţătoare, apropo de evitarea - şi în campania prezidenţială – a referirilor la securitatea României şi la inamicul clar al NATO, implicit al ţării noastre, respectiv Federaţia Rusă. Ascultându-l pe ofensivul conaţional Fota, parcă aveam parte de o sinteză a filipicelor generalului Constantin Degeratu, din 2014 încoace...

 Cu o statură publică de adevărat prezidenţiabil, Cristian Diaconescu a rostit o alocuţiune ce părea marcată de drama mioritică, fiind reamintit publicului ţintă drumul parcurs de România spre NATO, de la momentul desprinderii din Tratatul de la Varşovia, la clipa invitării unui batalion românesc în Afganistan şi până la momentul de azi, un edificiu naţional la baza căruia fiind determinarea şi sacrificiul militarilor români.

 O surpriză la care nu se aştepta nimeni a oferit-o generalul Alexandru Grumaz, care a uluit sala, până la generarea de surâsuri cu subînţeles, prin repetarea inspirată, obsesivă şi bine ţintită a multor repere necesare defensivei naţionale, pe care şi acum, la trei decenii de la schimbarea de regim din România, pur şi simplu, din motive condamnabile, NU LE AVEM.

 Aşteptată cu un mare interes a fost opinia generalului Constantin Degeratu, mai tranşantă ca niciodată. Distinsul conaţional a atenţionat sala că, din punctul de vedere al Moscovei, România nu mai este un stat, ci doar un teritoriu.

Pentru întărirea defensivei naţionale trebuie urgent dislocate în România două escadrile de avioane de vânătoare americane, din Germania şi Italia.

Generalul Degeratu a tras un semnal de alarmă privind realitatea că, din păcate, Germania şi Rusia sprijină noua evoluţie a Republicii Moldova în detrimentul României, care nu îşi asumă interesul istoric pentru teritoriul dintre Prut şi Nistru, parte a statului naţional unitar român, în perioada interbelică.

Place sau nu, unora sau altora, o ţară ca România, fără o producţie proprie de praf de puşcă - de care nu se sinchiseşte deloc ministrul economiei - este înconjurată de entităţi aflate în situaţii incerte, cu Ucraina în pragul disoluţiei, cu Republica Moldova supusă presiunii sporite a Moscovei, cu Serbia optând pentru o colaborare militară vădită cu Federaţia Rusă şi cu Ungaria sensibilă la cântecele de sirenă ale Kremlinului

Mai nou, până şi bogăţiile subsolului din arealul maritim naţional sunt oferite mai pe nimic, te miri cui.

Înainte de a veni NATO să ne apere, în temeiul articolului 5, România trebuie să fie în stare să aibă o apărare proprie credibilă, reală, puternică, disuasivă.

Dar despre securitatea naţională a României nu vorbeşte niciun candidat la alegerile prezidenţiale, de teama pierderii de voturi în rândurile cetăţenilor deja ostilizaţi, unii contra altora, de războiul româno-român, care nu produce decât satisfacţii machiavelice la Moscova.

Sigur, unele proiecte de întărire a organismului militar românesc există, dar acestea vor deveni realităţi abia peste un deceniu, un timp în care Vladimir Putin poate testa apetenţa României pentru păstrarea actualelor graniţe naţionale, aşii din mâneca ţarului de azi fiind sprijinirea Moldovei Mari şi preluarea Transilvaniei de entitatea cu capitala la Budapesta.

Oficiali de peste Ocean, prezenţi la eveniment, au reafirmat determinarea SUA de a respecta articolul 5, în relaţia cu România, dar după cum bine ştim, din istoria acestui neam, megieşii ţin cont de oastea de acasă, nu de aceea care ar urma să vină în sprijinul său.

Viitorul preşedinte al ţării, oricine ar fi acesta, ar trebui să ţină cont de întărirea apărării României şi de promovarea unui proiect de ţară pe măsura doleanţelor înaintaşilor noştri, cei de la 1 Decembrie 1918.

Altfel vom continua să ascultăm sintagme oficiale fără fond minţindu-ne singuri că mai suntem un stat european liber, democrat şi dezirabil prosper, când, de fapt, am rămas o mulţime de vorbitori ai limbii lui Mihai Eminescu, nu puţini cu memorie scurtă, situaţie în care drama destrămării României, cea din vara anului 1940, se poate repeta şi mâine.

Doar în inima Europei nu a fost uitat salutul Sieg Heil, iar în arealul geopolitic post-sovietic şapte din zece ruşi sunt nostalgici după Stalin.

Dar asta nu contează, nu este aşa?