De câte ori poţi să îl împuşti pe Ceauşescu?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Bucureştiul văzut de pe Staţia Spaţială Internaţională FOTO NASA
Bucureştiul văzut de pe Staţia Spaţială Internaţională FOTO NASA

Decembrie în copilărie era atât de simplu. Tata lua bradul cu 2-3 zile înainte de Crăciun, invariabil un bec din instalaţie era ars şi tata chema pe cineva de la muncă să i-o repere. Ne bucuram că vom face Revelionul împreună şi făceam răvaşe haioase pentru plăcinta cu brânză a bunicii.

În 1989 pe 21 decembrie eram în sufragerie. Era camera cu cele mai multe seturi de ceai şi bibelouri, dar cu toate astea nu erau în exces. Erau toate oarecum la limită. Masa mare de stejar masiv în mijlocul camerei. TV-ul color şi apoi un Ceauşescu care se purta la o placă de patefon. Nimeni nu îl mai credea. Aveam 14 ani, cu câteva luni înainte aflasem altfel despre Securitate, pe propria piele. Şi începuse să îmi fie silă. Deodată, Ceuşescu se panichează. Chiar dacă nu îmi aduc aminte exact, sunt înregistrări. Apoi totul se opreşte. Tata şi cu mine ne schimbăm priviri. Altceva se întâmplă. Nici la radio nu se mai auzea Ceauşescu.

Unde să fi dispărut?

Şi apoi morţi, gloanţe, derută, panică, morţi. Şi apoi îi prind pe soţii Ceauşescu. Şi apoi, ni se zice cadou de Crăciun, sunt împuşcaţi. Ne bucurăm. Nu ştiam limba asta română. Sună altfel. Şi apoi nu ştiu de ce mă uit la caseta filmării "procesului" şi a execuţiei (versiunea editată), iar când se oferă şi (ce ni se zice a fi) versiunea întreagă mă uit şi atunci. Nu dorm. Îi văd mereu când stând în colţul ăla îngrădiţi de o masă, nişte bătrîni îmbrăcaţi prea elegant care fac notă discordantă sărăciei, pisaţi pe ei de frică. Dar cel mai mult mă sperii când ii văd trântiţi pe jos, cadavre. 

Ca orice adolescent cred că am învins. 

Dar nu e atât de simplu. Nu omori un dictator şi a sa "academiciană" şi totul se şterge. Nu poţi să vindeci dacă nu ştii ce trebuie să vindeci. Şi de multe ori încă crezi, "ca pe vremea împuşcatului" că totul e sub control. Faci loc traumei colective intergeneraţionale. 

În fiecare an în decembrie îl omorâm pe Ceauşescu şi el tot nu moare! 

Când era băiatul meu mic avea o corabie de piraţi cu care petrecea ore lungi jucându-se de cele mai multe ori el cu imaginaţia lui. Într-o zi l-am surprins împuşcând un schelete şi după dramaticul piu-piu-piu şi după ce scheletele căzuse pe jos, nu trec decât câteva secunde că îl văd pe băiatul meu că îl ia de pe jos, îi vorbeşte, şi joaca se duce mai departe. Asta avea loc acum 10 ani. La 4 ani poţi sa împuşti orice si, deşi din start e mort că e schelete, nu contează, o iei de la capăt pentru că atunci este o joacă. 

De 30 de ani îl omorâm pe Ceauşescu plictisindu-i pe cei din jur. Nu mi-aş fi dat seama de asta dacă stăteam în ţară. Invariabil unele cuvinte vor rămâne în mine. Nu le uit. Dar pot face mai mult? Poate că nu trebuie să mă mai gândesc atât de mult la un dictator. Poate că gândindu-mă la el rămân în trecut. Fac ce fac, cred că am mers pe un drum către o altă destinaţie, când în spatele meu se strigă cum l-am omorât pe Ceauşescu, cum liberatatea a învins, cum copiii noştri vor fi liberi. 

Chiar şi scriind acum îl ţin pe Ceauşescu în palme. Vorbim prea mult despre trecut. Revedem pozele unei tragedii naţionale. Dar prezentul? Dar cei din jurul nostru? Până să scriu asta am crezut că doar anumite chestii deosebite se văd din spaţiu. Firea et. comp. au reuşit să îmi infirme teoria. Chestii triviale, instalaţii care costă şi consumă, se văd din spaţiu (vide supra). Nu mă simt mândră, chiar dacă NASA publică asta. Nu mă simt mândră pentru că ştiu că în Bucureşti au fost cartiere fără apă caldă/căldură cu săptămânile. Pentru că în Bucureşti traficul e oribil. Pentru că în Bucureşti la periferie e o altă lume. Niciuna dintre astea nu se vede din spaţiu!

În fiecare an de 30 de ani încoace îl tot omorâm pe Ceauşescu. Avem o atracţie diabolică către paseism. Dar în jurul nostru este violenţă şi sunt prea multe biserici. E prea puţin bun-simţ. Sunt prea puţine medicamente pentru cei bolnavi. Prea multă aroganţă. Şi mai e ceva... în jurul nostru sunt alţii care trăiesc dramele lor. Recent, discutând cu o amică din Belarus, mi s-a confirmat ce simţeam: comunismul s-a metamorfozat în ceva mai greu de diagnosticat, mai pervers, mai greu de înţeles. Alexander Lukashenko a fost şi este preşedinte al acestei ţări din 1994! O altă amică îmi povestea de măsluirea alegerilor în Turcia. La New York, confrom The Wall Street Journal sunt 114,110 elevi fără case. Iar eu când vin să le zic aceleaşi "poveşti" despre Ceauşescu lumea din occident nu (mai) e interesată. Am avut un dictator din 1965 până în 1989. Acum e 2019. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite