Există oare o primejdie reală ca SUA să înceapă să-şi piardă influenţa globală din cauza unei combinaţii între ignorarea mesajelor de forţă pe care le transmit puterile adverse şi a efectele cel puţin ambigue pe care le au diversele iniţiative de politică externă ale preşedintelui Trump? Acesta pare să fie avertismentul cel mai grav care rezultă din audierile marcate de delimitările serviciilor de informaţii americane faţă de estimările prezidenţiale şi deciziile administraţiei privind Coreea de Nord, Iran şi Siria, cele dovedite a fi contrazise de realitate.

Dar, dacă nu urma o reacţie furibundă pe Twitter a lui Donald Trump, poate nu mulţi ar fi transformat evenimentul respectiv în sursă de comentarii extrem de acide şi îngrijorări reale în mediile specializate pe probleme de apărare şi securitate.

Asta deoarece preşedintele SUA, rupând orice tradiţie de rezervă şi discreţie, îşi acuză public, din nou, agenţiile de informaţii şi pe agenţii lor de a fi „extrem de pasivi şi naivi“ în ce priveşte Iranul şi, din această cauză, ar trebui să se ducă din nou pe băncile şcolii! Ceea ce reprezintă o creare continuă de vulnerabilitate de securitate care, foarte uşor, se poate transforma într-o breşă de securitate pe care adversarii s-o poată oricând invoca şi exploata ca atare.

Chiar atât de gravă este prăpastia de neîncredere între preşedintele Trump şi serviciile de informaţii reunite din moment ce şeful executivului american se simte obligată să-i admonesteze public şi să pună astfel un enorm semn de întrebare nu numai asupra evaluărilor agenţiilor privind Iranul, ci în ce priveşte evaluările lor generale prospective, cele pe care ar trebui să se bazeze construcţia politicii externe şi de securitate a SUA?

Să vedem ce s-a spus. Şi constatăm că, din punctul său de vedere, preşedintele Trump avea de ce să fie supărat, chiar profund jignit de faptul că întreaga sa linie politică privind Iranul, spre exemplu, zecile şi zecile sale de poziţii acuzatoare privind încălcările repetate, sistemice, de către Iran a obligaţiilor asumate în cadrul „Acordului nuclear“, acuzaţii cu care şi-a motivat impunerea celor mai severe sancţiuni din istoria SUA. Numai că, în depoziţia sa în faţa comitetului senatorial, Gina Haspel a spus foarte clar că Iranul „tehnic vorbind... respectă prevederile“ acordului nuclear, în ciuda retragerii unilaterale decise SUA, avertizând însă şi că „ambiţiile regionale şi îmbunătăţirea capacităţilor militare“ ale Iranului ar putea să ameninţe în viitor interesele americane. Dar, în acest moment, apare întrebarea: dacă asta este estimarea agenţiilor de informaţii, atunci pe ce tip de informaţii şi-a bazat Trump deciziile şi cine i le-a oferit?

Raţionament similar şi la fel de neplăcut în cazul situaţiei din Coreea de Nord, căci estimarea agenţiilor de informaţii este că, în acest moment, „este greu de crezut că va exista o cedare din partea Coreei de Nord“ în ce priveşte stocul său de arme şi capacităţi de producţie în timp ce încearcă să negocieze „etape de denuclearizare parţială pentru a obţine concesii vitale din partea SUA şi pe plan internaţional“.

„Autorităţile nord-coreene consideră în continuare că posesia de arme nucleare este indispensabilă pentru supravieţuirea regimului“, se spune în raport, adică exact inversul afirmaţiei făcute de Trump care a dat asigurări că Phenianul nu mai reprezintă niciun fel de ameninţare. Dimpotrivă, adăuga Gen. Robert Ashley de la Defence Intelligence Agency, care susţinea că nord-coreenii vor deţine curând rachete intercontinentale şi că, în ciuda certitudinilor afişate de Trump după întâlnirea cu Kim Jong-Un, „capacităţile militare nord-coreene şi ameninţarea care exista în urmă cu un an există în continuare“.

Sigur că s-a vorbit de multe alte subiecte, voi reveni cu alt prilej asupra analizelor respective. dar, acum, aş vrea să mă opresc la două tendinţe subliniate în Raport şi care justifică toate semnalele posibile de alarmă.

Primul este conţinut în avertismentul că mulţi dintre aliaţii SUA sunt în acest moment gata „să caute să dobândească o mai mare independenţă faţă de Washington ca rezultat al percepţiei lor asupra schimbărilor din politicile SUA privind securitatea şi comerţul“.

Ce va însemna oare această căutare de mai mare independenţă faţă de influenţa şi alianţele stabilite cu SUA? Procesul este acum în desfăşurare, de aceea e foarte greu de estimat finalitatea sa, dar unele consecinţe sunt deja vizibile în marile tensiuni existente în spaţiul euro-atlantic.

Şi acestea trebuie conexate cu celelalte avertismente din raport, cele privitoare la apariţia Rusiei şi Chinei ca actori globali care beneficiază de incertitudinile provocate de politica externă americană, cu o consecinţă absolut spectaculoasă. Raportul spune: China şi Rusie sunt mai aliniate între ele decât în orice alt moment începând de la jumătatea anilor '50“, adăugând faptul că că perspectiva este o întărire în continuare a acestei relaţii deoarece atât Moscova, cât şi Beijingul încearcă să profite la maximum de efectele adverse pe care le generează acum unilateralismul american în diverse părţi ale lumii.

În ultima perioadă, iar acest lucru este evident, SUA au reluat vechea propagandă din perioada războiului rece, dorind să transmită, folosind canale mai mult sau mai puţin profesioniste, că Rusia şi China sunt pe marginea prăpastiei, de mult timp în plină recesiune si astfel prăbuşirea lor este iminentă.

Timp în care, în realitate, avertizează serviciile americane de informaţii, cele două ţări identifică noi sectoare de cooperare intensivă cu ţări europene, aliate tradiţionale ale SUA şi care au de gând să deschidă noi linii de parteneriat. Dan Coats arăta că Beijingul încearcă să câştige noi zone de influenţă oferind posibililor parteneri „un model de dezvoltare care este o combinaţie eminamente chinezească între o autocraţie puternică şi o formă de capitalism occidental, constituind şi o alternativă la valorile şi instituţiile democratice“. Pe de altă parte, avertiza Coats, Rusia foloseşte cu oarecare succes vânzarea de armament, serviciile private de securitate şi acordurile energetice în Orientul Apropiat, Africa şi Asia de sud-vest.

Avertismentele serviciilor de informaţii reunite din SUA sunt foarte serioase, merită discutate in extenso şi de către specialişti în analiza riscurilor, fiind absolut evident că perioada care urmează, începând cu apropiatele alegeri pentru Parlamentul European, va fi marcată de ofensive structurate de tip război cibernetic, ample, profesioniste şi, de data asta, vizând nu numai sistemele electorale propriu-zise (dovedite atât de vulnerabile) dar şi întreaga reţea de transmise a informaţiilor, cu prioritate prin „infectarea“ reţelelor sociale.

În acest sens, dacă timpul va permite, poate se va crea şi în România o asemenea reţea profesionistă, prim baraj operaţional împotriva valurilor succesive de propagandă ostilă, informaţii false şi distorsionate şi mesaje de ură şi naţionalism hiper-agresiv.