Televizorul vorbea singur, ca întotdeauna, de capul lui, cerşind după atenţie, până când, deodată, ecranul s-a schimbat şi au început să curgă imagini dintr-un alt spectacol, care părea să se filmeze, fără scenariu, direct sub ochii noştri.

Undeva în America, câteva avioane de pasageri ieşiseră de pe traiectul de zbor şi se năpusteau, inexplicabil, asupra unor zgârie nori newyorkezi, rămaşi perplecşi şi fără apărare în faţa atacului neaşteptat. 

Lucram atunci la o structură din acelea care la ora şapte dimineaţa îţi pun pe masă (nu ţie, cititorule, ci cui trebuie, înţelegi?) rezumatul pe puncte ale zilei anterioare, cu câteva idei despre ce s-ar putea întâmpla mai departe. Aşa că, în secunda doi, am sunat precipitat pe Şefu, hotărât, mort-copt, să renunţ la plicticoasele plăceri ale toamnei de munte pentru răsplata ce avea să recompenseze, cu siguranţă, conştiinţa datoriei satisfăcute.

Şeful de atunci mi-a răspuns, ireal, ca în filme: „Stai cuminte şi vezi-ţi de concediul tău. Ne descurcăm noi, ce poate să se întâmple?”

Adevărat, ce mare lucru erau nişte atentate la câteva multe mii de kilometri! Dar Şefu' nu a avut dreptate. Îmi permit acum să-l contrazic, nici nu ştiu pe unde îşi mai mănâncă pensia.

Sunt lucruri în istoria lumii care schimbă tot ce a fost până la acel moment, fără să fie clar, în momentul producerii lor, cât de mare va fi impactul.

După 2001, ţările au devenit mai solidare, imediat, şi mult mai egoiste, ulterior.

În septembrie 2001 nu trebuia să te descalţi de pantofi la controlul în aeroport şi nimeni nu era interesat de irisul ochilor tăi.

Până în septembrie 2001, statul intra doar în dormitorul unor cetăţeni cu probleme, după aceea a devenit o regulă că poate intra oriunde, erai sau nu acasă, aveai sau nu probleme.

Până în septembrie 2001, libertăţile civile erau un drept, după aceea au început, chiar dacă negarea acestui fapt continuă, să fie un lux.

La fel ca şi viaţa privată.

Iar după septembrie 2001 au început să ni se întâmple lucruri.

Unele, plăcute. Am plecat la un post diplomatic într-o ţară cu care eram parteneri şi m-am întors dintr-una deja aliată.

Altele, neplăcute.

Înainte, când eram doar parteneri, eram sponsorizaţi în unele cheltuieli, ni se cereau lucruri, dar eram lăsaţi să le facem singuri, în ritmul nostru.

După, când am devenit egali, am aflat că egalitatea costă şi că vine la pachet cu multe responsabilităţi. Desigur, frumos ambalate. Dar, subliniez, costisitoare.

Intrarea în „club” a fost posibilă în urma acelei zile de septembrie 2001. Nu ne-au cercetat, prima dată, la portofel. A devenit un obicei, ulterior.

Şi ce s-a mai întâmplat după 11 septembrie 2001?

● America a intrat într-un „război împotriva terorismului” din care încă se străduie să iasă. Pe uşa lăsată întredeschisă ne-am strecurat şi noi, descoperindu-ne veleităţi de luptători în Munţii Afganistanului sau în deşertul irakian. Şi pentru ei, şi pentru noi, cel mai lung război din istoria naţiunii se poartă la mii de kilometri distanţă de teritoriul naţional;

● America a descoperit vulnerabilităţile unui sistem care permitea, an de an, aprovizionarea pieţei de muncă interne cu forţă umană provenită din alte state. „Visul american” avea gardurile scunde, pârleazuri multe şi toată lumea sărea doar înăuntru. S-au ridicat bariere şi, chiar şi pentru unii dintre cei trecuţi de ele, s-a ordonat „cale întoarsă!”. În vremea „democratului” preşedinte Obama, doar în doi ani, 2009-2010, au fost 400.000 de deportări;

● America şi, odată cu ea, restul lumii au descoperit liniile de aşteptare din aeroporturi, percheziţiile individuale, culoarea pielii a început să fie un handicap la scanarea efectuată la controlul paşapoartelor, anumite destinaţii sau puncte de îmbarcare au ajuns să aibă ataşate suspiciuni şi nevoi suplimentare de verificare a persoanelor. Detectoarele de substanţe periculoase s-au perfecţionat, liste cu persoane la fel de periculoase au început să curgă pe monitoarele aflate în punctele de frontieră;

● America, restul lumii, dar mai ales China, au redescoperit „frumuseţea”, spectacolul lumii supravegheate. Încercând monitorizarea periculoşilor terorişti, s-a ajuns până la monitorizarea tuturor, a feţelor, a vocilor, a convorbirilor, a deplasărilor, a prieteniilor, a simplelor contacte. Serviciile de informaţii au devenit burse de ameninţări, iar tehnologiile unelte de sculptat conştiinţe publice.

La 19 ani de la atentatele teroriste din SUA, descoperim, în acest an, că ameninţările pot veni şi de la un virus, împotriva căruia nici dislocările de trupe, nici expulzarea sau închiderea graniţelor, nici scanarea individuală şi colectivă, nici monitorizarea cu cele mai înalte tehnologii nu pot oferi, deocamdată, un antidot victorios.

Am fost azi departe, tot la ţară, într-un concediu „pre-mortal”, vorba unui coleg glumeţ aflat în aceeaşi postură post-activitate, ca şi mine. Nu pot suna nicăieri şi nu îmi va răspunde nimeni.

Iar dacă ar fi să îmi răspundă cineva, probabil, ar face-o astfel: „Vezi-ţi de... ne descurcăm. Ce poate să se întâmple?”