Dan Dungaciu: De ce a fost lovită America? Pentru ceea ce FACE sau pentru ceea ce ESTE? 9/11 şi existenţialismul geopolitic

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
ds

Americanii spun că, aşa cum membrii „marii generaţii” îşi pot aminti cu precizie unde erau când japonezii au atacat Pearl Harbor, sau generaţia numită „baby boomers” îşi poate aminti imediat unde se afla când preşedintele J. F. Kenndy a fost împuşcat – reperul generaţiei noastre este amintirea locului în care am fost pe 11 septembrie 2001.

Pentru mine e simplu: eram în America, aproape de cel mai fierbinte loc, în campusul unei universităţii din reţeaua State University of New York, iar momentul acela, dincolo de tot ce a urmat, nu poate fi uitat niciodată.

În zilele acelea, eram cu toţii americani...

Zguduirea Americii: Seinfeld, bâtele de baseball şi apariţia drapelelor

Centrul Fernand Braudel, unde funcţionam atunci ca cercetător asociat, era, fatal, cosmopolit şi divers. Numele iniţiatorului său era legat de ideea „sistemului mondial modern”, o viziune populară în cercurile neo-marxiste de la acea vreme, dar care avea să iasă relativ repede din uz. Atunci, însă, era în plin proces de „reformare”, iar numărul celor care cercetau în siajul acelei idei, relativ numeros.

America sfârşitului anilor 90 şi începutul noului mileniu era puternică, prosperă, fără rival, iar nivelul de satisfacţie faţă de cum merg lucrurile în SUA atinsese cote maxime (sfârşitul anilor 90 ducea nivelul de „satisfacţie faţă de evoluţiile din America” undeva la maxime de 70%, scoruri neegalate. Spre comparaţie, astăzi, în 2021, după aceleaşi sondaje Galup, nivelul de satisfacţie este undeva la... 20-30%).

La nivelul elitelor academice se simţea însă o stare de lehamite furioasă, o atmosferă de război al tuturor împotriva tuturor, care debuşa, deseori, într-un anti-americanism insuportabil. Bătăliile multi-culturalismului sau „politicile identitare” ale diverselor grupuri erau în floare.

Nu părea însă că e vorba doar de elite, căci atmosfera aceasta de „sfârşit de ciclu” era aproape generalizată. În sondaje, americanii era decuplaţi de lume, nu încurajau şi nici nu sprijineau expansionismul american sau avântul războinic; considerau că lucrurile mergeau bine pentru ei şi nu mai trebuie să schimbe ceva radical. Serialul preferat era atunci Seinfeld, iar dezbaterile pe acest subiect şi volumele apărute după ce ultimul episod a fost difuzat în 1998 (cu o audienţă colosală de aproape 80 de milioane de telespectatori) au fost abundente. Filosofia „lipsei de semnificaţii”, a unei lumi a „faptelor fără legătură”, amuzante, de multe ori, dar lipsite de sens – părea predominantă. Seinfeld devenise, pentru multă lume, grila de lectură a condiţiei umane în general şi a societăţii americane în special. O ambianţă de oboseală prosperă, de saturaţie faţă de condiţia de a nu avea rival în lume şi a nu şti limpede ce să mai faci cu supremaţia ta incontestabilă plutea în aer.

Pe scurt, o stare de sfârşit de imperiu.

În această atmosferă au venit atacurile devastatoare din 11 septembrie 2001. Şi cele patru avione aruncate spre America, din care doar trei şi-au atins ţinta, aveau să schimbe – radical - nu doar starea de spirit a americanilor, ci şi lumea întreagă. Cu consecinţe pe care le vedem şi le trăim şi astăzi.

Prima schimbare majoră care mi-a sărit în ochi s-a petrecut în lumea universitară însăşi. O atmosferă globalistă, liberală (stângistă, adică, în viziunea americană), dominase până atunci aproape totul. Lumea academică se flagela la vremea respectivă cu osârdie. La intrarea în campus, de pildă, fiecare primea o broşură care se intitula, didactic, „Ce înseamnă hărţuirea sexuală (harassment)?”, unde aflai că, practic, orice sau totul putea fi aşa ceva... Nicio mirare că toţi profesorii stăteau, din precauţie, cu uşile deschise când aveau, în biroul lor, un invitat student sau studentă. Cursurile erau, majoritatea dintre ele, pline de acuzaţii la adresa Americii sau, în cel mai bun caz, critici apăsate. Reacţii publice, explicite, nu am văzut niciodată. Greu, şi doar cu apropiaţi, după câteva pahare de bere, se putea contesta linia aceasta care, în mediul academic, părea să fie dominantă.

9/11 a schimbat, pe moment, cel puţin, totul. O explozie patriotică a izbucnit chiar şi în mediul universitar cel mai cosmopolit şi stângist, iar pe pereţii unei universităţi din care, până mai ieri, se auzeau acuzaţii la adresa Americii, se puteau vedea acum expoziţii improvizate ale studenţilor în care erau arătate chipurile „duşmanilor Americii” de-a lungul vremii, în ordine cronologică şi cu explicaţiile de rigoare. Şir care se încheia cu fotografiile unor profesori în funcţie, care tocmai predaseră cursuri şi seminarii. Şi care erau acum acuzaţi pentru imprecaţiile rostite la adresa Americii şi a rolului ei în lume în timpul acestora. Pentru cel care urmărea spectacolul acesta din afară era şocant... Discrepanţa era uriaşă şi de sub pojghiţa anterioară – nu foarte groasă, se pare – izbucniseră aceste revolte. (Suntem încă departe de revolta exprimată printr-un Donald Trump, de pildă, căci America lui Bush jr. nu a intrat niciodată după 9/11 într-un război cultural de asemenea proporţii - dar probabil că unele seminţe au fost plantate de atunci.)

Cozile la centrele de donare de sânge deschise non stop din oraşul de provincie unde mă aflam erau enorme. Peste tot apăruseră drapelele americane. Atmosfera era atât de încărcată, încât m-am aşezat şi eu la coadă, până mi s-a explicat că pentru cei din afară e un alt tip de procedură, mai complicată... Dar mi se părea firesc, absolut firesc, ca măcar prin acest gest să-mi arăt solidaritatea cu americanii loviţi de primul atac major asupra Americii venit din afara ei.

În acel moment, toţi am fost americani...

A doua schimbare a Americii am văzut-o, tot pe viu, după redeschiderea oraşului New York. Oraşul acela care „nu doarme niciodată”, vorba lui Sinatra, era acum, după enorma lovitură, altfel. Miros dulceag şi intens, de cadavre în putrefacţie, mai ales dacă erai în zona turnurilor prăbuşite („Ground zero”), trafic redus, faimoasele „yellow cab” atârnând inutile la marginea drumurilor – ele, care nu staţionau niciodată! -, turişti inexistenţi, preţul unui hamburger ajunsese la 50 de cenţi, lumea cumpăra obsesiv vederi cu turnurile gemene tocmai prăbuşite, dar steagurile americane fluturau – şi se vindeau - peste tot. Erau şi oameni furioşi – un barman scosese o bâtă de baseball de sub tejghea şi a spart realmente masa în faţa clienţilor săi după ce aceştia îndrăzniseră să spună, cu voce cam tare, că America a primit ce a meritat după câte făcuse în Orientul Mijlociu. A fost şi un „premiu”, pentru cel mai ghinionist - sau norocos! - bărbat din New York, un important oficial al unei mari companii care avea biroul într-unul dintre turnuri şi care, după ce vede pe telefon zeci de mesaje de la soţia sa, o sună spunându-i că nu putea răspunde pentru că era la birou şi a avut, cum o avertizase, o şedinţă importantă... La insistenţele disperate ale soţiei, dacă e bine, e în viaţă, unde este?, răspunde rece că este bine şi că are mult de muncă. Doar că omul, sărmanul de el – sau norocosul de el! - nu fusese la serviciu, ci la... amantă, în altă parte a oraşului. Având telefonul şi televizorul închise, nu avea de unde să ştie că locul său de muncă se prăbuşise, la propriu, de vreo două ore...

Pe scurt, un New-York buimăcit, dar nu prăbuşit, care s-a trezit urgent din pumni, şi un primar, Rudy Giuliani, care şi-a asigurat prin ce a făcut atunci un loc în istorie, indiferent ce a urmat după acele evenimente.

Deasupra acestui iureş, plutea însă o întrebare ameninţătoare.

2. De ce a fost atacată America? Existenţialism geopolitic

pentagon atac 11 septembrie 2001

Foto: Clădirea Pentagonului (Arlington, Virginia) lovită în timpul atacurilor din 9/11. Sursa aici.

Precum în cazul atacului de la Pearl Harbour, America era în 2001 în război cu un duşman care a surprins-o. Informaţii existau despre el, ca şi în cazul japonezilor, îi urmărea activitatea – pe 12 octombrie 2000, Al Qaeda a realizat un atac împotriva unui distrugător american (USS Cole) printr-o ambarcaţiune de mici dimensiuni plină cu exploziv care s-a lovit de acesta! - dar niciodată nu ar fi crezut că poate fi lovită la ea acasă. Nici măcar analiştii principalelor servicii de informaţii nu au îndrăznit, probabil, să meargă atât de departe. De aici şi eşecul care a dus, fatal, la comparaţia cu ratarea previziunilor legate de atacul japonezilor...

Totul s-a schimbat după asta, iar chestiunile cele mai vizibile au fost legate de securitate: sistemul de apărare, perspectiva asupra terorismului, structura serviciilor secrete, sporirea capacităţii de analiză, configuraţia şi alura NATO, securitatea în aeroporturi, supravegherea populaţiei etc. Unii au fost beneficiari, precum cazul României, căci a apărut şi şansa unei accelerări a integrării în NATO.

Dar chestiunile de securitate sunt doar o parte a poveştii. Căci provocarea cea mai fascinantă a fost răscolirea profundă a societăţii americane, care se vedea acum extrasă cu brutalitate din confortul ei iniţial – puternică, invincibilă, stăpână – şi aruncată într-o dezbatere pentru care nu toată lumea era pregătită. Creşte numărul de ore petrecut de americani alături de familiile lor, sporeşte importanţa religiei în societatea americană – de la 37% cu câteva luni în urmă la 78%! -, un preşedinte, George W. Bush, care pierduse, cu mai puţin de un an în urmă, votul popular, ajunge la un raiting de acceptare de 91%!

Dincolo de toate acestea, 9/11 a fost o oglindă pusă în faţa societăţii americane care se vedea acum obligată să îşi reevalueze rolul ei în lume: Ce au cu noi? De ce ne-au lovit teroriştii? Care este rolul Americii în lume? De ce ne urăsc? Şi cum poate cineva să urască „stilul de viaţă american” pe care toţi doresc să îl îmbrăţişeze?...

De ce ne-au lovit? Aceasta-i întrebarea... vorba bătrânului clasic. Şi, întradevăr, aceea era.

Primul răspuns, cel mai la îndemână, a fost cel pe care l-a dus la apogeu, prin cărţile sale şi luările de poziţie, Zbigniew Brzezinski. În esenţă, teza prodigiosului expert şi consilier, este că America a greşit în Orientul Mijlociu, America a greşit în general în politica externă după căderea comunismului, iar 9/11 a fost o reacţie la acestă enormă eroare de viziune. Prin urmare, ca să simplificăm lucrurile, primul răspuns era că America a fost lovită pentru CE A FĂCUT.

A doua poziţie era opusă. America nu a fost lovită pentru CE FACE – de la politică externă, intervenţii militare etc., America a fost lovită pentru CE ESTE – mod şi stil de viaţă, valori, democraţie, separaţie între biserică şi stat, capitalism etc.

Diferenţă crucială! Căci discuţia aceasta nu e nici academică, nici frivolă, iar răspunsul la ea orientează inclusiv dispozitivul de politică externă şi de securitate al unei ţări precum America. Una este să fii lovit/atacat pentru ceea ce faci – în acest caz nu mai faci ce făceai anterior şi eviţi pe viitor asemenea atacuri la adresa ta – şi cu totul altceva să fi atacat pentru ceea ce eşti – căci, în acest caz, practic, nu ai ce face ca să te aperi. Asta înseamnă că tu, America, şi întreaga civilizaţie euroatlantică alături de tine, sunt şi vor rămâne inamic existenţial oricum ar proceda; oricum şi-ar contura discursul şi politica externă.

Suntem în plin existenţialism geopolitic.

3. Contractul (nerostit) al Americii cu Lumea după 9/11

War Machine (2017) - IMDb
War Machine (2017) - IMDb

Foto: Scenă din filmul „Machine War”, cu Brad Pitt în rolul principal. Sursa aici

Răspunsul oficial al Americii la această provocare a fost, mai degrabă, cel de-al doilea. America a fost lovită pentru ceea ce este. SUA şi-a asumat un război „împotriva Terorii”, a definit noi axe ale Răului – precum preşedintele Reagan cu două decenii în urmă -, iar documentele emanate atunci – de la USA Patriotic Act 2001 sau aşa numita Doctrină Bush a războiului preemptiv – plecau de la premisa că duşmanul („Teroarea”) este complet opusul Americii şi că vrea să nimicească civilizaţia occidentală pentru ceea ce este ea. „Teroarea” nu a fost identificată precis nici etnic, nici religios, dar era ilustrată într-o primă fază de Al Qaeda şi sprijinitorii ei (Afganistanul).

America şi-a asumat condiţia şi a pornit la luptă să pedepsească pe cei care au atacat-o. Şi maşina de război a Statelor Unite, sprijinită prin solidarizare după activarea Articolului 5 al Tratatului NATO de tabăra euro-atlantică a fost de neoprit, iar victoria militară din Afganistan a fost fulgerătoare. La 63 de zile de la 9/11, Kabul-ul a căzut.

Doar că America nu s-a oprit numai la asta. A mai intervenit ceva. Şi aici s-a declanşat hybris-ul care o va împinge în dificultăţiile retragerii la care am asistat recent.

Paradoxal, aparent, 9/11 nu a fost pentru America un „sfârşit al iluziilor”, o dezmeticire din faptul că, în realitate, Vestul nu este model unic la care toată lumea aspiră sau că Francis Fukuyama, cu faimoasa lui carte din 1992 după care Istoria se sfârşeşte pentru că nimic nu poate să fie inventat mai bun decât democraţia şi economia de piaţă – şi cine ilustrează mai pregnant cum arată „sfârşitul Istoriei” decât America? – s-ar fi putut înşela grandios.

Nu, America nu a crezut asta, dimpotrivă! A crezut că 9/11 este un semnal de alarmă tocmai ca să împlinească până la capăt profeţia lui Francis Fukuyama, respectiv să creeze lumea după chipul şi asemănarea ei. Din perspectiva americană, 9/11 nu a fost generat de „prea multă Americă” în lume, ci de „prea puţină”.

De aici şi hybris-ul de care vorbeam, respectiv pretenţia de a câştiga nu doar războiul în Afganistan, ci şi pacea. Adică de a transforma această coaliţie de triburi veşnic luptătoare pentru independenţă într-un stat democratic şi cu economie de piaţă. Adică de a face Afganistanul „ca noi”. Şi asta prin puterea exemplului: America este atât de prosperă, de plină de succese, de „stăpână a lumii”, încât doar cineva care nu cunoaşte şi nu trăieşte modelul american ar putea să îl refuze...

Nu mai insistăm pentru că am făcut-o în altă parte (vezi aici). America a intrat în război după dramaticul 9/11. Preşedintele Bush a promis, după un an, în 2002, că America va reconstrui Afganistanul, „în cea mai bună tradiţie a lui George Marshall”, iar Barack Obama, pe atunci senator, cerea şi el americanilor „să aibă în minte lecţiile lui Marshall” când se gândesc la Afganistan. A ieşit altfel...

Ideea principală este că America s-a dus în Afganistan nu doar să pedepsească, ci să schimbe lumea. Victoria fulgerătoare din Afganistan a amplificat hybris-ul şi a dus la intervenţia din Irak din 2003, care avea exact aceleaşi premise cultural-strategice.

În esenţă, premisa de bază era un „contract”, tacit, desigur, pe care America părea că l-a făcut atunci cu Lumea: Eu sunt Lumea, iar Lumea devine America. Aşa suna, redus la esenţe, acel contract. Eu, America, îmi asum diversitatea lumii, mă conformez politicilor identitare care pulverizează orice pretenţii a unei majorităţi morale sau politice (de tip WASP, de pildă), îmi asum migranţii, îmi asum fie şi ne-integrarea lor socială, le ofer drepturi şi libertăţi fără precedent, mă pliez eu pe pretenţile lor culturale, dar Lumea, în schimb, va deveni America, adică se va structura democratic şi economic după chipul şi asemănarea Occidentului.

Aceasta a fost noua hartă morală care a devenit dominantă după 9/11. Acela a fost, în realitate, războiul Americii care a urmat.

America a înţeles că, la 11 septembrie 2001, a fost atacată pentru ceea ce este. A tras însă concluzia că restul Lumii, cei care o urăsc, nu ştiu, de fapt, cum este ea. Şi trebuie învăţaţi să ştie... (Esenţa acestei obstinaţii de a face Binele, fie şi cu forţa, a fost ilustrată la vârf de un film satiric necruţător – Machine War, în care Brad Pitt joacă rolul unui general american din Afganistan mânat de cele mai bune intenţii, dar care trăieşte până la ridicol, fără să fie conştient de ele, însă, aceste tensiuni şi iluzii).

Ce a urmat, se ştie. Înfrângerile din Afganistan sau Orientul Mijlociu au fost, în primul rând, înfrângeri culturale. Dincolo de alte tipuri de evaluări ratate (intelligence de orice tip), eroarea de fond aceasta a fost – de natură culturală.

Lumea nu a dorit să fie America, iar aceasta din urmă, recunoscându-şi eşecul, fie şi tardiv, nu a mai vrut nici ea să fie... Lumea. Donald Trump şi ideea „America first” este expresia acestui refuz şi refutarea politică cea mai elocventă a fundamentului cultural şi strategic care a stat la baza intervenţiilor din Afganistan şi Orientul Mijlociu.

Administraţia Biden are sarcina astăzi extrem de complicată de a nu fi, în raport cu Lumea, nici Administraţia Bush, nici Administraţia Trump...

3. Ce va fi de aici înainte? Din nou despre „declinul american” şi profeţiile care se auto-desfiinţează

America Is Under Indictment, but Who Else Will Lead the World?
America Is Under Indictment, but Who Else Will Lead the World?

Sursa foto aici.

După retragerea intempestivă şi ratată din Afganistan, s-a pus din nou - pentru a câta oară -, ideea „declinului american”. America este într-o criză profundă, fără precent, imaginea ei s-a făcut ţăndări, prestigiul ei asemenea, de acest lucru vor profita inamicii ei naturali - teroriştii, Rusia sau China.

Propedeutic, să reamintim că, sacadat, au mai apărut asemenea profeţii sumbre, mai ales după ce-l de-al doilea război mondial (analiza pe larg aici). Primul „declin” s-a consemat promp după ce s-a anunţat triumful Rusiei prin lansarea satelitului Sputnik, pe 4 octombrie 1957. Al doilea a fost epoca războiului din Vietnam şi a „războiului de acasă”. În 1966, protestatarii umpleau străzile cu miile. În aprilie 1967, prin New York au mărşăluit 400 000 de oameni; în octombrie, 100 000 s-au adunat la Memorialul Lincoln din Washington. În 1968, Martin Luther King a fost asasinat, la fel şi fratele lui John F. Kennedy, Robert. Al treilea declin s-a consemnat la finele anilor 70, când criza şi sentimentul declinului lovesc din nou. Economic, şocul petrolului dublează preţul benzinei, americanii stau la cozi să-şi alimenteze autoturismele lacome, inflaţia urcă la 11% în 1979 şi 14% la alegerile din 1980. Şomajul ajunge la două cifre. Pe plan extern, criza e cel puţin la fel de dură. Studenţii iranieni, extaziaţi şi dornici de revanşă, ocupă ambsada SUA din Teheran şi terorizează ostaticii pentru 444 de zile. În plus, tot în 1979, de Crăciun, sovieticii invadează Afganistanul.

Al patrulea declin ţine de presupusa pierdere a supremaţiei lumii din cauza Japoniei. Termenii în care se vorbea despre Japonia în anii 80 sunt cei în care se vorbeşte astăzi despre China.

Astăzi, ca şi în 9/11, America este iarăşi, ni se spune, în declin.

E momentul însă să ne întrebăm de ce au eşuat de fiecare dată aceste profeţii, în ciuda aerului lugubru şi plin de „certitudini” care le învăluia? Cheia este tocmai aici. O criză percepută şi exhibată în America duce la o reacţie publică teribilă, apocaliptică, răscolitoare. Societatea se cabrează, elitele se autoflagelează, profeţii vin să indice sfârşitul... Există în America inclusiv un naţionalism al eşecului, un naţionalism al flagerării colective. Suferinţele Americii sunt de fiecare dată uriaşe, insurmontabile, inimaginabile pentru altă societate. Sunt cele mai profunde, cele mai mari şi cele mai dureroase. (Sunetul de fond este că suferinţele sunt cele mai mari pentru că... America este cea mai mare... şi doar ea poate suporta aşa ceva... şi doar ea nu se prăbuşeşte sub povara unei osânde gigantice.)

Şi tocmai această atmosferă este cea care pune seminţele viitoarei reveniri! Căci tocmai din acest sol al dezastrului anunţat, al iminenţei prăbuşirii Americii, va ieşi tulpina salvării. Zguduirea conştiinţelor duce la treziri ale instituţiilor, politicienilor, vocilor publice. America se revoltă, dar se şi deşteaptă. Şi din tumultul acela va ieşi şi instrumentul politic – politician, fracţiune politică – care va scoate America din deşertul declinului şi, precum Moise, o va re-aduce pe pământul Făgăduinţei... „E dimineaţă din nou în America”, cum începea neegalatul spot electoral al preşedintelui Reagan în al doilea război mandat (el însuşi un „răspuns” la un „declin” anunţat al Americii...).

Cheia este aceasta: spre deosebire de profeţiile care se auto-împlinesc, profeţiile despre declinul Americii sunt profeţii care se auto-desfiinţează.

Aşa va fi şi acum, după Afganistan. America se flagelează pentru a se trezi la viaţă, cum a făcut-o de fiecare dată.

Cu o singură condiţie, însă. Căci trezirea la viaţă a Americii nu s-a petrecut în abstract, ci prin apelul concret şi efectiv la ideea americană. La America din sufletul şi mintea tuturor, acea Americă ce îi ţine uniţi pe cetăţenii ei şi îi întăreşte la vremuri de răstrişte, aşa cum menţiona – nu e clar cât de convingător - şi preşedintele Joe Biden în ultimul său discurs  de comemorare a victimelor lui 9/11.

Existenţa acelei apartenenţe asumate, esenţa ultimă a oricărui patriotism, este esenţială. Ea este cheia succesului american şi a forţei acestei naţiuni. Nu teroriştii, nici Rusia sau China nu vor putea învinge America atâta vreme cât ideea americană este vie în mintea şi sufletul americanilor.

Şi dacă e ceva care ar trebui să (ne) îngrijoreze, nu este ascensiunea Chinei, posibila resurecţie a terorismului sau viclenia lui Vladimir Putin, ci altceva. Şi anume  - obstinaţia cu care, pentru prima dată, poate, în istoria americană, bătălia de peste ocean nu se duce doar cu statul american sau structura societăţii americane, nu doar cu inegalitatea de şanse sau inegalităţile economice, ci cu ideea americană însăşi. Cu fundamentele ei, de la părinţii fondatori la drapelul sau crezul american.

Aici este pericolul pentru America. Un pericol mai mare decât 9/11. Căci, dacă americanii îşi pierd credinţa în America, dacă nu vor mai putea să se uite toţi, măcar pentru o clipă, în aceeaşi direcţie, atunci nici resortul resurecţiei nu va mai fi posibil. Iar când „fântâna” de la care pornea însuşi germenele resurecţiei care anula profeţia declinului seacă, atunci războiul va fi pierdut înainte de a începe.

America nu a avut şi nu are duşmani care să o poată înfrânge. Decât pe ea însăşi.

Acesta este războiul – războiul cu ea însăşi - pe care trebuie să îl câştige urgent.

*Dan Dugaciu este membru în Consiliul de Experţi LARICS.


ambasada sua la bucuresti
Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite