Alţii vorbeau de clima pernicioasă a continentului şi despre oamenii care erau „uimitor de idioţi, enervanţi şi afectaţi în toate componentele organismului lor”. Americanii erau slabi şi slăbiţi, iar coloniştii degenerau cu fiecare generaţie. Nimic nu îi aştepta în viitor decât îmbătrânire şi decreptitudine. Continentul nu avea niciun viitor...

Ce a urmat, se ştie.

Interesant este altceva. „Declinismul” în America nu a încetat, în realitate, niciodată. Profeţii lugubrii ai sfârşitului supremaţiei americane şi ai fatalului declin au intrat în scenă, sistematic şi obsesiv, cu rigoare de ceasornic.

Astăzi, în 2021, suntem din nou într-un asemenea moment.

Începând cu alegerile contestate obsesiv din 2016, trecând prin pandemie şi tensiunile care au marca societatea americană de atunci încoace sau, mai recent, protestele continue din ultimele şase luni care au culminat cu abominabila devastare fizică şi morală a Capitoliului, s-a iţit, din nou, ideea sfârşitului dominaţiei americane, implicit, al declinului acestei mari puteri care a forjat, material şi moral, întreaga planetă în ultimul veac. Totul amplificat de ascensiunea gigantică a Chinei.

Aflăm, aşadar, că America este în declin. Societatea a făcut implozie, tehnologic şi material (de)cade, irepresibil, pe locul al doilea, iar forţa ei morală şi puterea exemplului riscă să devină, treptat, irelevante.

Aceasta este naraţiunea care se conturează ameninţător şi apodictic. Un nou episod, care se vrea final, din filmului cu mai multe părţi al mult prea trâmbiţatului declin al Statelor Unite.

Pentru a echilibra niţel acest tablou fatalist, vom readuce în memorie suita de „declinuri ale Americii”, lansate sacadat după ce-al de-al doilea război mondial, toate, la rândul lor, sumbre, prăpăstioase, apodictice. Literatura de specialitate a aşa numitului „curent declinist”, al cărui cel mai recent cronicar este Josef Joffe („The Myth of America's Decline”, 2014), este cel mai bun remediu împotriva exceselor de orice fel. Inclusiv cele actuale. Căci această revenire ne arată, persuasiv, cum au eşuat, la vremea lor, toate previziunile legate de iminenta – cum altfel? – prăbuşire a Statelor Unite ale Americii.

E timpul, propedeutic, să le reamintim.

Primul „declin”. Vin ruşii!

Pin on The Stormy SixtiesFoto: presa vremii anunţând triumful Rusiei prin lansarea satelitului Sputnik.

Pe 4 octombrie 1957, Uniunea Sovietică lansează pe orbită satelitul Sputnik (de aici şi denumirea plină de simboluri a noului vaccin rusesc!) şi devine prima putere spaţială din istorie. America este şocată. Comparaţiile cu Pearl Harbor au venit imediat, dar şocul a fost, probabil, şi mai mare: americanii erau convinşi, la vremea respectivă, că sunt primii în toate, că nimeni nu se poate apropia de standardele lor, că supremaţia americană nici măcar nu poate fi discutată, darămite anulată.

Şi, totuşi, ruşii le-au luat-o înainte!

E declin în America - s-a strigat atunci, şi toată lumea se străduia fie să-l confirme fie să-l explice. Scădere economică a existat în aceea perioadă, dar i s-a exagerat, apocaliptic, dimensiunile (în 1957 economia s-a redus cu 4%, în primăvara lui 1958, e drept, cu 10%).

A început, concomitent, o dezbatere naţională despre „criza în educaţie”, în care erau prezentate, comparativ, modelele şi performanţele educaţionale ale Americii şi ale URSS-ului. Adică cum „Alexei” din Moscova este determinat şi vrea să obţină cele mai bune rezultate în şcoală, iar „Stephans” din Chicago, preocupat de sport şi domnişoare („daiting”), are mult mai puţin timp pentru studiu intens şi intensiv. Viitorul, s-a spus, dacă se va continua aşa, va fi fatal de partea URSS...

În 1958, Nikita Hrusciov devine, pentru revista Time, „omul anului”.

TIME Magazine Cover: Nikita Khrushchev, Man  the Year -- Jan. 6, 1958
Foto: Copertă Time cu Nikita Hrusciov desemnat „omul anului” în 1958

Culminaţia acestei atmosfere de panică şi declin a fost raportul unei comisii prezidenţiale intitulat „Deterrence and Survival in the Nuclear Age” (Descurajare şi Supravieţuire în apoca nucleară”, intrat în istorie sub denumirea de Raportul Gaither. Raportul descrie ascensiunea fatală a URSS care, în ciuda faptului că avea o economie cam cât o treime din cea a Americii, creşte vertiginos. Cât timp îi va lua URSS-ului să întreacă SUA? În 1980, se preconiza, cheltuielile militare ale sovieticilor vor fi duble faţă de cele americane. Mai mult, şi mai prăpăstios, Raportul Gaither spunea că „probabil, sovieticii ne-au întrecut în ceea ce priveşte performanţa rachetele intercontinentale”.

Discursul politic a întărit această impresie. John Kennedy vorbea despre faptul că, în 1960, America îşi va pierde supremaţia în ceea ce priveşte „puterea de lovire nucleară”, iar ceea ce ne paşte este declinul Americii, „care va intra într-un lung şi încet amurg”. Henry Kissinger, pe atunci tânăr profesor la Harvard, concluziona că „numai auto-iluzionarea ne poate împiedica să nu admitem declinul nostru evident”.

Evident, America a rezista. Peste doar câţiva ani, în 1962, odată cu criza rachetelor din Cuba, America revine la optimism şi discurs triumfalist: devenise iarăşi numărul unu, iar angoasele de ieri era uitate!

Dar nu pentru mult timp.

Al doilea declin. „Războiul împotriva Americii” („The war against AmeriKa”)

The 1971 May Day protests against the war in Vietnam.Foto: Proteste la Capitoliu împotriva războiului din Vietnam, 1970. Sursa: History.com

Episodul Sputnik avea să fie uitat relativ repede, dar va fi reluat, cu o intensitate mult sporită, în anii 60, având ca pretext războiul din Vietnam. La sfârşitul anilor 60, războiul merge prost, în ciuda faptului că sute de mii de soldaţi au fost trimişi pe front. Tinerii încep să protesteze împotriva războiului, dar extind protestele, treptat, împotriva Americii şi a modului de viaţă american.

A fost epoca războiului din Vietnam şi a războiului de acasă.

În 1966, protestatarii umpleau străzile cu miile. În aprilie 1967, prin New York au mărşăluit 400 000 de oameni; în octombrie, 100 000 s-au adunat la Memorialul Lincoln din Washington. În 1968, Martin Luther King a fost asasinat, la fel şi fratele lui John F. Kennedy, Robert.

Unul dintre liderii mişcării Hippie a anilor 60 scria pe zidurile clădirilor guvernamentale că: „A început războiul împotriva Americii (scris cu K, pentru a evoca nazismul – n.n.)/, În şcoli şi pe străzi/, Declanşat de copiii clasei de mijloc” (The war agaisnt Amerika, In the scools, And the streets, By the middle-class kids, Thus commenced).

Nimic nu mai părea că opreşte dezastrul.

A fost, cum bine s-a spus mai târziu, o veritabilă „tentativă de sinucidere a Americii”. Candidatul din 1968 pentru alegerile prezidenţiale din partea Partidului Democrat, Rober Kennedy, vorbea în campanie, înainte de a fi asasinat, despre „eşecul proiectului naţional”, care a apărut nu doar din politici dezastruoase, ci şi din „cele mai negre impulsuri ale spiritului american”. Richard Nixon, candidatul republican, a scos în evidenţă cel mai bine starea de spirit a momentului. Profeţiile sale erau sumbre: acum 20 de ani, SUA avea monopolul bombei atomice, chiar şi acum cinci ani, continua acesta, supremaţia americană era de necontestat. Acum URSS ar putea fi înaintea noastră ca forţă nucleară şi, în 1970, la paritate cu noi în ceea ce priveşte numărul de rachete. China comunistă ar putea, în cinci ani, să aibă capabilităţi nucleare semnificative. Iar în ceea ce priveşte prestigiul american, Nixon este şi mai prăpăstios: „20 de ani în urmă, eram respectaţi pe tot globul. Astăzi, cu greu trece o zi fără ca, undeva în lume, drapelul nostru să nu fie scuipat, o bibliotecă americană arsă, o ambasadă atacată cu pietre. De fapt, nici nu trebui să pleci din America să vezi asemenea exemple”.

Era „declinismul” în forma lui pură.

Evident, America a supravieţuit şi acelei crize teribile fiind, după cum bine s-a observat, în situaţia de a pierde un război, cel din Vietnam, dar de a nu-şi ştirbi supremaţia strategică. Acesta este semnul unei mari puteri! Franţa, după înfrângerea în faţa Germaniei-Prusiei din 1871, nu şi-a mai revenit niciodată, Germania, după înfrângerea din cel de-al Doilea Război Mondial sau URSS după pierderea Războiului Rece – nu şi-au mai revenit nici ele ca mari puteri.

America a trecut de criză şi a revenit pe vechile poziţii.

Al treilea declin. America şi-a pierdut influenţa?

RetroNewsNow on Twitter: "Newsweek Magazine, November 1979: Has America  Lost Its Clout? #HistoryRepeatingItself… "

La finele anilor 70, criza şi sentimentul declinului lovesc din nou. Economic, şocul petrolului dublează preţul benzinei, americanii stau la cozi să-şi alimenteze autoturismele lacome, inflaţia urcă la 11% în 1979 şi 14% la alegerile din 1980. Şomajul ajunge la două cifre.

Pe plan extern, criza e cel puţin la fel de dură. Sandiniştii preiau Nicaragua în 1979, statul devenind primul satelit al... Cubei, iar Khomeini schimbă regimul Şahului din Iran. Studenţii iranieni, extaziaţi şi dornici de revanşă, ocupă ambsada SUA din Teheran şi teorizează ostaticii pentru 444 de zile. În plus, tot în 1979, de Crăciun, sovieticii invadează Afganistanul.

Reţeta unei depresii sigure. Şi iarăşi începe, acut, sentimentul declinului. Ilustrarea cea mai coerentă o găsim în faimosul discurs al lui Jimmy Carter din 1979, botezat de presă „Malaise Speech” (Discursul stării de rău). Carter diagnostica o criză de încredere, care afecta „inima, sufletul şi spiritul” naţiunii americane, care îi paraliza voinţa, care indica lipsa crezului şi a unui ideal asumat, o eroziune a încrederii care „distruge consitenţa socială şi politică a Americii”, un veritabil asalt asupra „inimii, sufletului, spiritului şi voinţei”.

Declinismul ajunge să fie ilustrat prin titluri de o şchioapă. Newsweek se întreabă pe coperta din noiembrie 1979 dacă „America şi-a pierdul influenţa?”, iar numărul este plin de „dovezi”, culese de la japonezi şi francezi, după care „prestigiul american este erodat defininitiv.

Supremaţia americană s-a terminat, s-a spus atunci (pentru a câta oară?!). Însuşi Henry Kissinger, tot el, avertiza că superioritatea strategică americană este „erodată”.

Un grup de persoane private, dar influente, intitulat „Committee on the Present Danger”, stabilit în 1950, revine în 1979 în prim plan cu un raport intitulat „Window of Vulnerability” (Fereastra de vulnerabilitate). Ronald Reagan, viitorul preşedinte, se raliase Comitetului cu un an înainte. Era versiunea anilor 80 a unor rapoarte – tot prăpăstioase - de genul Raportului Gaither.

Ca de fiecare dată, declinismul mental îşi extrăgea anumite resorturi din evoluţiile socio-economice: în 1980 şi 1982 s-a consemnat o scădere a GDP de 8%, iar tema superiorităţii nucleare a URSS revenise în prim plan. „Rearm or retreat!” – s-a spus explicit. America era comparată cu vechea Cartagină, care a fost distrusă de puterea Romei. Roma era, cum altfel, URSS!

Consecinţele se cunosc. „Profitorul” declinismului anilor 80 a fost... Ronald Reagan, care ajunge la putere în 1981, relansează America pe orbită şi, la următoarea campanie elctorală, va spune, în faimosul său clip electoral: „It's morning again in America...” (Este din nou dimineaţă în America!).

A trecut şi această criză.

Al patrulea declin. Japonia este numărul unu

Colorful Vintage: Tokyo in the 1980's · LomographyFoto: Tokyo în anii 80, în plină ascensiune economică a Japoniei.

În ciuda faptului că sloganul „Vin ruşii!” nu mai ţine, declinismul nu iese din scenă. Îşi găseşte alţi protagonişti. Iar candidatul cel nou la supremaţia lumii este... Japonia.

Termenii în care se vorbea despre Japonia în anii 80 sunt în care se vorbeşte astăzi despre China: dintre toate miracolele economice de după război, „miracolul japonez este cel mai spectaculos”; Japonia a devenit, după un sfert de secol, a doua putere industrială a lumii. Din 1950, creşterea Japoniei a avut o medie de 10% pe an, din 1960 până în 1969 a avut o medie de 11,4% pe an... GDP-ul Japoniei îl poate ajunge pe cel american în 1985 sau 1990. Şi culminaţia: „Anul 2000 va fi cel în care va începe secolul japonez!”.

Expresia cea mai elaborată a acestei convingeri a fost lucrarea sociologului de la Harvard, Erza Vogel, care avea concluzia direct în titlu: „Japonia ca Numărul Unu. Lecţii pentru America”. Japonia este prezentată ca un soi de amestec teribil între „Hercule şi Eistein”, cu puteri fizice şi mentale supra-omeneşti.

Japan as Number One: Lessons for America: Vogel, Ezra: 9781583484104:  Amazon.com: Books

Limbajul era, după cum am spus deja, similar cu cel dedicat Chinei de azi. Birocraţia japoneză e funcţională, tinerii dedicaţi, muncitori, selecţia elitelor incomparabil mai eficientă decât în Vest. Japonia nu are patologiile Americii, oraşele sunt sigure şi curate, criminalitatea mică, oamenii de afaceri şi guvernul nu sunt adversari, ci lucrează împreună, statul este lăudat, nu blamat.

Şi iarăşi s-au auzit voci din sistem, dintre cele mai titrate, care au vorbit despre faptul că „secolul american se încheie”, că „cel mai mare eveniment este emergenţa Japoniei ca o superputere”, chiar că America devine „o colonie în formare a Japoniei”.

Isteria a crescut când, la sfârşitul anilor 80, Mitsubishi cumpără o comoară naţională americană, Centrul Rockefeller din New York, sau un om de afaceri japonez preia celebra Pebble Beach din California. De notat, pentru atmosfera, şi scenele din Congresul american din 1987, când un videocasetofon (VCR) japonez a fost spart, pur şi simplu, în faţa camerelor de filmat.

Evident, totul s-a schimbat între timp. Japonia şi-a pierdut suflul, America şi-a revenit şi s-a ridicat, pentru a câta oară, din cenuşă, iar anii 90 o găsesc în plin triumf. Iar „declinismul” este luat în derâdere şi tratat cu sarcasm, aşa cum scria Washington Post în 1991: „dacă Imperiul Roman ar fi decăzut aşa cum decădem noi, astăzi aţi fi citit aceast articol în latină”.

Lumea se schimbă, America triumfă, în aşa măsură încât – după cum spunea un celebru jurnalist – „Globalizarea suntem noi”, şi toată lumea vrea să devină America. În anii 90, după cum sugera şi Francis Fukuyama în celebra lui carte despre „sfârşitul Istoriei”, nu exista nicio alternativă la America.

Asta până astăzi, când „declinismul” îşi face iarăşi loc.

În loc de concluzii. Şi totuşi, America!

Why the twenty-first will be the Chinese Century / Perché quello in corso  sarà il secolo cinese | Stefano Fait, forecasting foresight anticipation
Foto: coperta Newsweek, mai 2005.

Ultima intrare pe lista decliniştilor este, cum se ştie, China. Nu este scopul acestui articol să analizeze această nouă profeţie a declinismului american, nici să evalueze efectele ascensiunii indiscutabile a Chinei sau a crizei politice interne din Statele Unite ale Americii.

Scopul a fost să aşezăm aceste „profeţii” de ieri în context, ca să ne ajute să găsim astăzi măsura cuminte a proporţiilor.

Au mai fost crize în America. Toate, la rândul lor, generate de provocări „fără precedent” sau inamici teribili şi indestructibili.

Profeţiile s-au dovedit false. Nu înseamnă, evident, că toate se vor dovedi la fel. Nu înseamă să supremaţia Americii este de neclintit. Înseamnă, doar, că declinismul şi funcţiile lui trebuie privite, cum s-a şi făcut, din alte unghiuri, iar prognozele „certe” trebuie preluate cu precauţie.

În plus, povaţa faimosului diplomat francez Talleyrand – „Surtout, pas trop de zele” (Şi, mai ales, cât mai puţin zel!) - e mai utilă decât oricând. America a avut, de fiecare dată, puterea să depăşească crizele care i-au marcat existenţa, ieşind din ele întărită.

Va fi la fel şi de data asta, când provocările interne şi externe par (şi ele) unice şi fără precedent?

Vom vedea. Însă un lucru trebuie să-l avem în minte. După cum spunea Mark Twain după anunţul public al morţii sale, vestea declinului american s-ar putea să fie, şi aceasta, „un pic exagerată”.

Dan Dungaciu este membri în Grupul de Experţi LARICS.