„Dacă ai timp de mesaj, ai timp şi de telefon“ (Cine îi învaţă pe oficiali cum să vorbească?)

Pe 23 februarie am dat un e-mail oficialilor ICR (atât celor de acasă, cât şi celor de la New York) pentru a le sesiza o posibilă gafă. Este 9 martie şi de ziua mea voi face public ce am scris atunci ca reacţie la tăcerea lor. Vreau să încep noul meu an uşurată!

Mă numesc Cătălina Florina Florescu şi m-am născut la Tulcea. În acelaşi an în care am absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universităţii Bucureşti în 1998, m-am măritat şi am plecat în Statele Unite. Nu i-am putut răspunde tatălui meu de ce plec, dar i-am zis că mă întorc.

De 23 de ani fac naveta, deşi categoric nu mă pot numi navetistă. De 23 de ani aştept vara ca să mă întorc acasă. De 23 de ani mă simt ca o studentă care a terminat sesiunea şi se bucură de vacanţă.  Întâmplător, aveam 23 de ani când am plecat. 

Prima mea călătorie cu avionul a fost cu o aeronavă rusească, nu îmi aduc aminte modelul, iar cursa era de la Tulcea la Bucureşti. Cu trenul se făceau un pic peste cinci ore pentru că, pe o bucată de traseu, trenul încetinea şi, deşi atunci vroiam să meargă cât de repede ar fi putut, în retrospect trenul cu locomotiva cu aburi părea luat dintr-un decor pentru o piesă de teatru care mergea agale, care te ruga, în sunet de scârţâit de şine, să nu te mai grăbeşti atât de mult, viaţa este ca un fel de mâncare care trebuie savurat, nu înfulecat. Închid ochii şi văd: terasele pline de viţă-de-vie, oraşul în zare, Dunărea, şi simt că sunt acasă.

Când mama m-a luat cu ea la Bucureşti cu avionul mi s-a părut extraordinar pentru că până atunci nu experimentasem sentimentul şi nu ştiam că mă pot uita la lume de sus în jos, iar totul devine o colonie de furnici. Călătoria a durat doar 45 de minute, cât o repriză de fotbal. Iar eu ceream partea a doua. Urma, la întoarcere, pentru că mama luase bilet dus-întors.

Pentru cei de acasă, dus-întors poate înseamnă doar (scurte) călătorii. Pentru cineva ca mine, cu totul altceva. Mi-am comparat deja situaţia cu mitul zeiţei Demetra care îşi plânge fiica pierdută şi atunci când Hades îi dă (temporar) drumul mama este în extaz. Am făcut-o în cartea mea de debut în literatura română.  

Nu mi-am propus să plec din ţară cum o fac unii. Deşi am fost în Danemarca în 1989 înainte să fie revoluţia la noi, deşi am rămas cu gura căscată la viaţa lor normală şi banală, deşi schimbarea de regim m-a prins adolescentă, nu am visat la alte ţări şi alte zări. Nici măcar când mergeam la Ambasada S.U.A., care atunci era foarte aproape de Pitar-Moş, undeva pe lângă Hotelul InterContinental, chiar şi atunci când aveam cursuri acolo (foarte rar), tot nu mă simţeam atrasă de ideea de plecat.

Povestea mea de emigrat este o poveste de iubire. M-am îndrăgostit şi am plecat. Şi în 23 de ani, 7 am stat în Indiana ca studentă la Purdue University, după care am devenit parte din coasta de est a S.U.A. În 23 de ani am scris şi în română şi în engleză. Balanţa, categoric, înclină către limba engleză. Am publicat: The Rebelled Body Plays (2019); Teatru (2018); The Night I Burned My Origami Skin (2017); Of Silences in Munch, Beckett, Hopper, and Handson (2017); Transnational Narratives in Englishes of Exile (2017); Disjointed Perspectives of Motherhood (2013); Inventing me/Exterciţii de retrăit (2011); Transacting Sites of the Liminal Bodily Spaces (2011) şi astea sunt doar cărţi, nu enumăr alte publicaţii!

 Situaţia scriitorilor din diaspora este tristă. Noi suntem uitaţi de către cei din ţară. Este un adeavăr care nu place, mai ales celor care ar putea să ne reprezinte mai bine. Nu ştiu de câte ori am auzit “Nu sunt fonduri”, iar în parte nu mă miră. O ţară plină de farmacii şi biserici şi patiserii şi bănci nu mai are bani şi de şcoli, spitale, nu mai poate investi şi în cultură şi rămânem să ne aducem aminte că suntem români pe 15 ianurie când e Ziua Culturii şi pe 1 decembrie când e Ziua Naţională. Între ianuarie şi decembrie ne mai aducem de noi aminte fie pentru că este ceva personal, fie pentru că social media/TV ne face să ne simţim patrioţi şi ne reaminteşte de tradiţii şi de ce suntem români.

Dar ce înseamnă a fi (scriitor) român într-o altă ţară? L-am învăţat pe băiatul meu limba română, i-am învăţat pe studenţii americani despre autori şi artişiti români (limitat pentru că nu predau un curs dedicat limbii şi culturii române), am promovat cât am putut de bine literatura şi cultura ţării mele pe vremea când serveam conferinţele-mamut din cadrul M.L.A. (Modern Language Association of America) unde avem un grup al nostru, Romanian Forum, şi unde ne luptăm pentru vizibilitate.

 Dar nu ne vede sau aude multă lume şi într-un fel este explicabil pentru că S.U.A. este o ţară imensă. Însă naţionalismul afişat pentru secunda de publicitate este toxic. Şi atunci când o instituţie culturală de stat se comportă diferit cu românii, îţi dai seama că ai trecut graniţe, dar ai dat peste aceiaşi români care se comportă exact ca “pe timpuri”, neapuse.

 Mi s-a întâmplat recent să nu fiu lăsată să particip la un eveniment în parteneriat cu ICR New York pentru că mi s-a spus că ICR Bucureşti nu va agrea ideea. În vara pandemică a lui 2020, când toţi eram sleiţi de puteri, corpul funcţiona doar din reflex, când ritmul circadian nu mai însemna nimic, când în S.U.A pe lângă un virus, se protesta masiv împotriva violenţei, în acele luni lungi în care ne sufocam şi de la măşti şi de climatul politic intern, eu atunci aş fi vrut să recit două poezii. Mi s-a pus că ICR nu vrea să aibă aceiaşi colaboratori de 2 ori pe an.

Atunci mi s-a părut un pic forţat, nenatural, chiar fără sens. Încercam să pun capăt acestei respingeri gândindu-mă că da, este normal ca ICR să promoveze cât mai mulţi artişti români într-un an, cât mai multe voci, cât mai multe mesaje. Dar chiar este aşa?! Am pus semnul exclamării după cel al întrebării, deja e clar că întrebarea este retorică şi nu trebuie să îi dau răspuns, dar o voi face.

Şi o voi face public:

Dragă ICR, ca instituţie publică cu fonduri de la stat, trebuie să te zbaţi să obţii mult mai mult de la guvernanţii români. În primul rând bani, că Mecena nu avem. Nu se poate face cultură pe boabe de mazăre! Nu vorbesc de onorarii exorbitante, nu! Vorbesc despre platforma de a promova cultura României românilor din diaspora în mod transparent şi profesionist.

De asemenea, îţi aduc la cunoştiinţă că nu poţi trata diferit oamenii. Fii imparţial cu toţii, indiferent că sunt un nume sau nu. Datoria ta este să ne (re)prezinţi pe toţi la fel, să ne deschizi uşa larg la toţi pentru că suntem vocile din diaspora ale culturii române.

 Cam aşa ar arăta un model de cum m-aş adresa ICR Bucureşti cărora le-am scris prin e-mail şi de la care care nu am primit niciun răspuns. De ce? Pentru că am avut tupeul de a expune conducerea ICR New York care nici ea nu mi-a răspuns la e-mail. Dacă eu nu am putut să zic o poezie prin canalul vostru pentru că în 2020 avusesem deja o colaborare cu voi, atunci nimeni nu poate colabora cu voi de două ori pentru că aşa vi s-a zis de la Bucureşti, corect? Şi atunci, dacă nu se poate, nu se poate, nu faceţi excepţii!

Başca, când am scris conducerii ICR New York, în loc să mi se răspundă la e-mail, am fost sunată. Este o tactică asta. În primul rând, nu este în scris. La telefon, e “verba volant,” nu “scripta manent”. Apoi, prin telefon, relaţiile nu sunt oficiale, tind să fie de camaraderie. Vorbim ca între prieteni la telefon. Când nu am răspuns nici la telefon, ci doar unui mesaj, când am spus foarte clar că aştept răspuns la e-mail prin e-mail, mi s-a zis: “Dacă ai timp de mesaj, ai timp şi de telefon”. Asta a venit de la un bărbat alb către o femeie tot albă. Un bărbat alb în putere la conducerea ICR New York.

În 1989 am primit prima şi singura mea palmă de la bărbat alb în putere. Eram elevă, iar el era (chipurile) dascăl. În acelaşi an am fost interogată de către bărbaţi albi la putere şi ameninţată că, dacă nu zic “adevărul” pe care vroiau ei să îl audă ca să fie disculpaţi, voi fi dată afară de la şcoală. Am fost în cancelaria directorului de liceu, alt domn alb, pentru că m-a "prins" purtând o iconiţă la gât ca pandativ, care mi-a fost confiscată, dată ulterior înapoi. Am fost scoasă în careu într-o tabără când am fost prinsă că i-am zis tatei la telefon că mâncarea era "de porci". 

Nu mi-e străină senzaţia de a fi umilită de către bărbaţi albi care se folosesc de sexul şi puterea lor. Dar nici nu mi-e teamă de ei. Au contraire! Le dau o şansă să se explice, dar chiar şi dacă primesc o explicaţie, tot voi spune ce mi s-a întâmplat. De ce? Pentru că sunt femeie, pentru că sunt mamă, pentru că sunt soră, pentru că sunt profesoară, pentru că sunt om de cultură, pentru că sunt imigrantă (naturalizată), şi pentru că eu cred în schimbări, nu în tăcere. 

Aşa că noul domn alb cu putere se alătură listei. A comis un fax-pas pe care nu îl ţin nici pentru a-l folosi în vreo piesă, nici doar pe social media, ci vreau să fie public chiar dacă ofensa pare minusculă. Trăiesc de prea mulţi ani în S.U.A, militez prin scris şi pedagogie pentru egalitate şi nu mi-e frică să demasc microagresiunile. “Dacă ai timp de mesaj, ai timp şi de telefon” este o microagresiune! Stimate domn alb, eu îmi fac timp cum şi când vreau pentru că sunt o femeie liberă! Mai mult,

Dragă ICR New York,

Tu eşti o instituţie care depinzi de noi, vocile românilor din diaspora, şi nu vice versa. Tu ne reprezinţi pe noi reprezentând ce am acumulat în anii petrecuţi aici neuitând limba română, şi nu vice versa. Când unui colaborator i se respinge o a doua participare în programele voastre, fă bine şi aplică aceiaşi regulă tuturor. Sau foloseşte-te de putere şi cere să fie schimbată regula, mai ales că nu facem ce facem pentru bani. Când un colaborator îţi scrie un e-mail, răspunzi la e-mail, nu dai o serie de mesaje pe telefon care devin agasante şi chiar (micro)agresive. Mai ai de învăţat şi sper să o faci.

Dacă nu, nu înţeleg de ce la conducerea ICR sunt plimbate aceleiaşi nume. Câteodată schimbările majore înseamnă să iei totul de la zero, ceva care, admit, nu ţine de filiala S.U.A., ci de cea din ţară, de care s-au plâns deja prea mulţi.

Ar fi editată scrisoarea asta, dar zău, am de terminat ultima mea carte. Este scrisă ca testament. Tudor Arghezi zicea: “Nu-ţi voi lasă drept bunuri, după moarte,/ Decât un nume adunat pe o carte. [...]/Durerea noastră surdă şi amară/O grămădii pe o singură vioară. [...] Biciul răbdat se întoarce în cuvinte..."

Dr. Cătălina Florina Florescu scrie o carte despre intersecţionalitate în teatrul conceput exclusiv de femei. Pentru că teatrul m-a salvat într-un moment critic, iar acum, ajunsă la maturitate, mi-a venit rândul să îi mulţumesc tranşant educându-i pe cei care vor să înveţe de la o fată simplă care a plecat de la Tulcea călătorind peste ape. 

Acesta va fi testamentul meu culturii române: o carte într-o altă limbă despre autoare care scriu şi simt în romani, română, franceză, engleză, germană: Female Playwrights and Intersectionality in Contemporary Romanian Theater. 

PS: 9 martie: Pentru că nu mi s-a răspuns la e-mail nici până astăzi, pentru că atunci când se primeşte un e-mail nu se răspunde altfel decât prin scris, pentru că oficialii trebuie să înţealagă că ne putem şi împrieteni, dar, de cele mai multe ori, relaţiile rămân formale, aşa cum şi trebuie să fie atunci când vorbim despre profesionalism. Aşadar, va veni oare o vreme când oficialii vor lua un curs în arta conversaţiei, respectului şi a diplomaţiei? Şi oare de câte ori îl vor lua până vor trece cu calificativul “fb”?! 

PPS: De la ICR NYC am primit doar mesaje, dar niciun răspuns oficial la e-mail, de la Bucureşti, tăcere. I-as ruga pe cei de la Recorder să vadă cine ne reprezintă cultural acasă/lume, dar probabil că ne zbatem să iesim din C-19. O voi face poate după cura de soare.