Cum se confiscă averile ilicite la americani

Împinşi de la spate de către Monica Macovei, parlamentarii europeni se pregătesc zilele acestea de adoptarea unei Directive prin care bunurile provenite din săvârşirea de infracţiuni să poată fi confiscate chiar şi în lipsa unei sentinţe de condamnare. Legislaţia similară americană, invocată de către Macovei drept model, e în vigoare de mai bine de 40 de ani.

Directiva europarlamentarei românce îşi are corespondentele în Statele Unite în două legi federale (Legea 21, Art. 13 şi Legea 18, Art. 46), precum şi în o mulţime de legi asemănătoare la nivel de stat şi localitate. Conform acestor legi, procurorii americani se pot folosi de două instrumente judiciare diferite când vine vorba de confiscarea averilor presupus ilicite: confiscare penală şi confiscare civilă.

Confiscarea penală

În cazul acestul tip de confiscare, autorităţile se prevalează de dreptul de a pune sechestru pe unele bunuri aparţinând unei persoane condamnate pentru anumite infracţiuni, dacă se poate dovedi că acele bunuri au o oarecare legătură cu infracţiunea. Conform prevederilor în vigoare, bunurile vizate nu sunt doar bunurile care au fost dobândite ilegal (spre exemplu, o sumă de bani primită drept mită), ci şi acele bunuri care au fost folosite în exercitarea activităţilor ilegale (spre exemplu, computere folosite pentru fraude electronice sau maşini în care s-au transportat droguri). Dacă procurorii decid să recurgă la confiscarea penală, actul de inculpare trebuie să includă atât presupusele infracţiuni cât şi proprietăţile care urmează a fi confiscate.

Pentru a obţine condamnarea acuzatului, procurorii trebuie să dovedească că acesta este vinovat fără nicio umbră de îndoială. Însă, pentru a obţine în plus şi confiscarea anumitor bunuri presupus ilicite, ei trebuie să dovedească doar două lucruri: unu, că acele bunuri au fost obţinute de către condamnat aproximativ în aceeaşi perioadă de timp în care a fost comisă infracţiunea şi doi, că „nu e probabil” ca aceste bunuri să provină din activităţi legale. Dacă aceste condiţii sunt îndeplinite, sarcina probei revine condamnatului care trebuie să dovedească că acuzaţiile procurorilor nu sunt adevărate. Cu alte cuvinte, e greu să obţii o condamnare – dar după ce ai obţinut-o, e mult mai uşor să obţii şi confiscarea bunurilor. În plus, dacă bunurile care ar urma să fie confiscate nu mai există, autorităţile au dreptul să confişte alte bunuri de o valoare egală.

Confiscarea civilă

Spre deosebire de confiscarea penală, confiscarea civilă nu este condiţionată de condamnarea prealabilă a inculpatului. Procurorii americani pot pur şi simplu să deschidă proces împotriva unei proprietăţi care, teoretic, joacă rolul de inculpat. Ca urmare, nu contează dacă posesorul acelei proprietăţii este, la rândul lui, dovedit vinovat de vreo infracţiune. Procurorii trebuie doar să probeze că proprietatea a fost folosită, într-un fel sau altul, la comiterea unei infracţiuni. Deoarece e mai uşor să dovedeşti că o maşină a fost folosită la transportul de droguri decât că o anumită persoană e sută la sută vinovată de trafic de droguri, autorităţile americane preferă de multe ori să se prevaleze de confiscările civile şi nu de cele penale.

În anul 2000, îngrijorat de proliferarea confiscărilor civile, Congresul american a înăsprit criteriile pe baza cărora se poate declara caracterul ilegal al unei proprietăţi. Astfel, dacă până atunci era de ajuns ca procurorii să dovedească că au „motive întemeiate de suspiciune” în legătură cu provenienţa unui bun material, noua lege le cere acestora să dovedească că deţin „o preponderenţă de probe” în legătură cu caracterul ilicit al bunului.

Deoarece mulţi americani percep aceste legi drept o ameninţare gravă la adresa dreptului inviolabil la proprietate, judecătorii americani se văd nevoiţi an de an să decidă constituţionalitatea confiscării atât penale cât şi civile. La ora actuală, autorităţile statale şi federale se folosesc frecvent de aceste instrumente judiciare, mai ales în cazurile de trafic de droguri şi activităţi de tip mafiot.

UPDATE (10/5/13): Prietenul meu, Codru Vrabie, expert în politici publice la Bucureşti, a scris în 2011 pe larg pe tema confiscării averilor ilicite: „Averea - prezumţie şi constituţie”, „Confiscarea vs. conservarea averilor” şi „Forfetarea averilor nejustificate - o desluşire”. Daţi-le o citire.