Într-o postare a unei amice care se întâmplă să fie mult mai avizată decât mine în materie de teatru autohton, aducea în discuţie frământările ei legate de cum încet, dar sigur, şi deloc (pentru mine) surprinzător se infiltrează confuzia între ce este teatrul şi ce este religia. Imediat după 1989, când l-am dat jos pe Ceauşescu, au fost valuri haotice de exuberanţă şi, cine a ştiut să valorifice acele momente de vraişte naţională, are acum controlul asupra populaţiei. 

BOR este în top, dar nu câştigă nimic (cel puţin nu pentru mine). Până să plec din ţară, am vagi amintiri legate de biserică: când treceam joia mare pe sub masă cu sora mea sau o amică, când n-am avut de lucru şi m-am dus să îl văd pe un tip de care îmi plăcea ca adolescentă în sicriu, când am intrat la 15 ani în pantaloni scurţi cu mama şi o babă a certat-o că nu îşi îmbracă fiica corespunzător, la facultate când am fost o dată la slujbă, când a trebuit să particip la sluba de înmormântare a mamei, când m-am măritat şi soacra s-a ocupat de certificate şi ce mai cerea biserica. 

Fără a intra în detalii ale unor membri ai familiei mele care au trecut în habotnicism, ştiu că reprezentaţii BOR nu înţeleg multe: de exemplu, rolul femeii. Şi atunci noi ce putem face? Ne punem măştile sociale şocate şi pline de dezgust, un gest care durează 2 minute şi apoi, paf, trecem la altele. 

BOR însă nu procedează aşa. Din 1989 a ştiut cum să intre în oameni ca să aibă controlul asupra lor invocând frica (de Dumnezeu), iadul (păcătoşilor), ah şi cireaşa de pe coliva naţională, suferinţa artificială (dacă nu crezi, dacă nu te schimbi, dacă nu faci aşa şi exact doar aşa eşti un ciumat care va suferi etern). 

Din 1989 nu există în ţară programe în care teatrul, arta vizuală, muzica, dansul să fie incluse în programa şcolară ca materii de studiu. Soluţia? Disperare? Nu. Faceţi în continuare teatrul pe care puteţi să îl faceţi şi când nu aveţi bani de decoruri, etc. faceţi lecturi dramatice, încercaţi să îi cooptaţi pe tineri să savureze piese de teatru, cele care spun o poveste, cele care intrigă, cele care îi invită să îşi scrie şi ei poveştile lor. Faceţi teatru nu doar în numele vechilor taţi, Shakespeare, Cehov, marilor voci masculine: veritabile, categoric, dar care ne ţin sub aceiaşi vrajă -- sinonim contextual pentru control, faceţi teatru pentru că  îl iubiţi. Vorbiţi despre teatru. Citiţi teatru. 

Iubirea este şi ea un control, ne-o vom putea imagina vreodată altfel?! Faceţi cât mai mult teatru şi artă  şi ce vă place nu pentru a contracara controlul, ci pentru a deschide noi şi noi şi noi alternative. În secolul al xvi-lea, Otto van Veen picta "Femeile persane". În loc să se lupte, aceste femei (unele mame) au încercat ceva inedit. Excepţional gest pentru că sunt lecţii de învăţat, lecţii pe care oricât de tentată aş fi să vi le dau, mă voi abţine. Premiu "absţinenţei" mele: