Astfel, la Mons, în Belgia, Comandantul Suprem al Forţelor Aliate din Europa /SACEUR, generalul american Tod D. Wolters a discutat, la sediul său/SHAPE, vineri, 15 noiembrie, cu preşedintele Comitetului militar al Uniunii Europene/ CEUMC, generalul Claudio Graziano. 

Cei doi seniori militari au evaluat relaţiile dintre NATO şi UE, mobilitatea militară în Europa, apărarea cibernetică şi războiul hibrid. Un context în care generalul Graziano a fost asigurat de sprijinul SHAPE în Operaţiunea ALTHEA, condusă de UE în Bosnia şi Herţegovina, care sprijină autorităţile locale în eforturile lor de a menţine un mediu sigur în ţară. 

ALTHEA a fost iniţiată în 2004 şi a generat menţinerea a 600 de militari în fostul stat iugoslav menţionat, care provin din 15 state membre şi 5 ţări partenere, dar este capabilă să apeleze la rezerve semnificative din ţările UE şi NATO. 

Sediul operaţional al Operaţiunii ALTHEA se află la SHAPE şi generalul-locotenent Olivier Rittimann, deţine în prezent comanda detaşamentului UE. 

La 48 de ore distanţă, de întrunirea celor doi generali aliaţi, la graniţa de est a NATO, Adrian Pârlog şi Marius Văcărelu - conaţionali cu evoluţii de excepţie în aule universitare din Cluj-Napoca şi Bucureşti, primul după o carieră meritorie în Direcţia Informaţii Militare şi al doilea în plină maturitate academică, întâiul fiind general în rezerva Armatei României, secundul afirmându-se pe frontul confruntării ideilor geopolitice de ieri, cu cele de azi – au analizat, pe micul ecran, la ediţia 292 a emisiunii săptămânale VALORI EUROATLANTICE, difuzată de 6TV, circumstanţele în care preşedintele Franţei a avut îndoieli în privinţa funcţionării NATO, în situaţii de criză, precum cea din Siria. 

Exact peste 48 de ore, miniştrii de externe din statele membre ale Alianţei vor lua în discuţie agenda viitorului summit al NATO, dedicat aniversării, la nivel înalt, a 70 de ani de la întemeierea alianţei. 

O privire lucidă asupra poziţiilor previzibile ale diferitelor personalităţi – preşedinţi şi şefi de guverne – care vor fi la aceeaşi masă a schimburilor de opinii, unele diferite, altele convergente, indică: 

1. determinarea Washingtonului de a îşi menţine opţiunea pentru o alianţă bazată pe eforturi dacă nu egale, măcar compensate, pe plan financiar, pentru angajamente militare realizabile în teren doar de unele armate; 

2. menţinerea orgoliului şi complexului de inferioritate a Parisului, frustrat că nu este măcar informat, dacă nu consultat, de terţi cunoscuţi, în situaţii de criză internaţională; 

3. luciditatea, de ultimă oră, a Berlinului, care la nivelul preşedintelui şi cancelarului au înţeles să dea semnale publice de preţuire a rolului decisiv al SUA în defensiva frontierei estice a Alianţei; 

4. expectativa Londrei, aliatul nr.1 al Statelor Unite în Europa şi opozantul constant faţă de ideea generării unei armate europene, cel mai probabil comandată de un general francez şi cu un omolog german pe post de şef de stat major, din raţiuni istorice evidente; 

5. refuzul Varşoviei de a subscrie la atitudinea defetistă a preşedintelui francez, mai sensibil la cântecul de sirenă al Moscovei, decât la atenţionările realiste ale Estoniei, Letoniei, Lituaniei şi Poloniei faţă de pericolul, deloc îndepărtat şi nu doar teoretic, al unei surprize strategice din partea Federaţiei Ruse. 

Prima întrebare care se pune este dacă preşedintele Emmanuel Jean-Michel Frédéric Macron ştia că atunci când a declarat NATO în aşa numita moarte cerebrală, era o voce singulară, nicidecum un ecou al altor ţări din Alianţă? 

Probabil că ignora sau nu punea preţ pe alte opinii, din moment ce preocuparea sa era de a contesta practic liderul NATO, aflat peste Ocean, pentru a impune Franţa, ca lider în UE, cu o armată pe măsura ambiţiilor specifice grupului de interese care l-a selectat, sprijinit şi propulsat în fotoliul prezidenţial de la Paris. 

Rapiditatea cu care, ulterior, după convorbirea telefonică cu preşedintele Donald Trump, a manifestat interes pentru o întâlnire cu acesta, înaintea Summitului NATO, din decembrie, de la Londra, confirmă ipoteza că a perceput acest dialog bilateral ca un răspuns la întrebarea anterioară a omologului american: “Cu cine să vorbesc în Europa?” Cum cu cine? Cu preşedintele Macron. Voici la joie d'être perçu comme le numéro 1 de l'Union européenne. 

Nu este adevărat că majoritatea guvernelor, din statele membre ale NATO privesc spre reuniunea aliaţilor, din capitala britanică, ca spre un eveniment posibil tensionat de afirmaţii tranşante ale unora dintre participanţi. 

Politicienii lucizi ştiu că militarii profesionişti, din ţările lor, îndeosebi cei din statele aflate în arealul fost socialist, din estul NATO, au fost de acord cu ofensiva nu numai oratorică a lui Trump, pentru creşterea cheltuielilor militare ale celor care se bazau doar pe forţa disuasivă a SUA. 

Nu va mai fi o confruntare verbală între Donald Trump şi Angela Merkel, deoarece prin vizita preşedintelui Germaniei, Frank-Walter Steinmeier la Casa Albă, precum şi a lui Michael Richard Pompeo, care conduce Departamentul de Stat, la Berlin, unde a avut o amicală întâlnire cu cancelarul german, un măr al discordiei a fost eliminat. 

0925

Primirea tuturor şefilor de stat şi de guverne, pe 3 decembrie, de regina Elisabeta, la Palatul Buckingham, indică opţiunea pentru o atmosferă colocvială, mai ales că a doua zi va fi o întâlnire de lucru, detaliu ce confirmă varianta promovării unor schimburi de opinii bazate şi pe capacitatea de ascultare a unor păreri mai puţin convergente. 

Cel mai probabil nu va fi evitată, în discuţiile menţionate, contribuţia financiară a fiecărei ţări la întărirea defensivei Alianţei, dar aici este deja o altă realitate, datorată perseverenţei preşedintelui SUA, pentru că mai multe state aliate s-au raliat oficial la poziţia de a cheltui echivalentul a 2 la sută din P.I.B., pentru apărare, până în anul 2024. 

Şi nu este de neglijat detaliul conform căruia întâlnirea a fost pregătită de mult timp, cu o focalizare pe aniversarea creării organizaţiei în 1949. 

Nu îi va fi uşor preşedintelui Franţei să dea ochii cu omologii din statele expuse, în partea răsăriteană a Alianţei, la presiunea constantă, complexă, politică, economică şi militară a Federaţiei Ruse. 

Cherchez la femme este sintagma care trimite mai degrabă spre buchetul de flori oferit de Vladimir Putin soţiei lui Macron, înainte de G7, nefiind ocolită interogaţia: cui foloseşte obsesia de prima donna a şefului statului francez, care oscilează între limbajul dublu cu Donald Trump, apropierea cu ţeluri nu tocmai clare de Vladimir Putin, dorinţa de surclasare a cancelarului german şi atragerea de investiţii chineze în Hexagon?

Nu este exclusă o întâlnire între preşedinţii Franţei şi Turciei, amândoi cu poziţii publice vehemente, cu opţiuni de a fi pe placul omologului rus, dar cu multă deferenţă în prezenţa preşedintelui SUA, semn că orice teribilism politic, din raţiuni ce ţin de impresionarea electoratului naţional, are o limită sau un preţ prea mare pentru a nu fi luat în calcul. 

Sigur, preşedintele Macron a dorit o dependenţă diminuată faţă de SUA, ceea ce pare a reitera strategia gaullistă pentru independenţa strategică europeană. 

Partea comică este că deşi şeful statului francez a identificat, într-o alocuţiune publică, China, SUA şi Rusia drept potenţiale ameninţări la adresa Europei, ulterior Macron a schimbat partitura, fiind primit cu onoruri înalte la Beijing – deşi şoseta trasă în grabă, în maşină, peste o manşetă a pantalonului prezidenţial a generat imagini oficiale savurate de presa franceză amuzată de penibila situaţie -, a dres busuiocul cu dialogul nu prea transparent cu omologul rus şi recent a fost constructiv, la telefon, cu Trump. 

De aici şi întrebarea: Cine este adevăratul inamic al NATO? 

Nu este o interogaţie retorică. Mai ales că la sediul Alianţei doar s-a luat act de declaraţia defetistă a lui Macron, de opţiunea Casei Albe pentru retragerea trupelor americane din Siria, fără a fi fixat un termen, de determinarea preşedintelui turc de a ordona incursiunea militară în nordul statului sirian. 

Cu alte cuvinte, L'état, c'est moi!  Chiar dacă nu este vorba de regele francez Ludovic al XIV-lea. care deţinea puterea absolută, la vremea lui, în Franţa. Dar este vorba de puteri asumate de personalităţi care – viaţa o demonstrează – pun mai presus de orice interesul naţional, uneori şi personal. 

Adevăratul inamic al NATO pare a fi orgoliul exacerbat de interese parţial recunoscute public, de adversităţi generate de realitatea că la încheierea ultimei conflagraţii mondiale, unii dintre liderii statelor membre ale Alianţei încă nu văzuseră lumina zilei şi deci habar nu au de tragediile din cel de-Al Doilea Război Mondial. 

Dar vine Crăciunul şi vor avea timp de cumpărături, în decembrie, la Londra, toţi participanţii la reuniunea aniversară a NATO. 

Merry Christmas... Joyeux noel... Frohe weihnachten... Счастливого Рождества.