Cu toate acestea, evenimentul în sine a fost precedat de mai multe scene de aceeaşi natură, este drept însă de amploare mai redusă şi care nu au captat suficient atenţia opiniei publice - poate şi pentru că scopurile protestatarilor erau mai vagi.

Cas Mudde oferă trei astfel de exemple asemănătoare: încercarea de a intra în clădirea Reichstag de la Berlin în toamna anului 2020 a unei mulţimi nemulţumite de politica guvernului federal împotriva pandemiei; încercările repetate ale unei organizaţii de extremă dreapta, Forţa de Apărare a Fermierilor, de a lua cu asalt clădiri guvernamentale în Olanda; asediul televiziunii publice din Ungaria în 2006 care a precedat revenirea la putere a lui Viktor Orban.

Clădirile în care funcţionează autorităţi publice sunt de multe ori ţinta protestelor paşnice. Uneori aceste proteste pot deveni violente. În foarte puţine situaţii protestele violente degenerează prin ocuparea acestor clădiri - chiar dacă există astfel de încercări, forţele de ordine intervin de obicei în forţă. În cazul asediului Capitoliului, forţele de ordine nu au luat în calcul faptul că scopul protestatarilor era nu numai să manifesteze dar să şi intre efectiv în clădire. Un asemenea gest era, în mintea multora, inimaginabil. Chiar şi pentru protestatarii care au pătruns în clădire, ideea de a se afla în incinta Capitoliului a fost un şoc, iar dovada este faptul că aceştia nu au intrat în sala de şedinţe.

Ce s-a întâmplat de fapt în data de 6 ianuarie? A fost ceea ce definim în ştiinţa politică prin termenul de insurecţie? Insurecţiile îmbracă de multe ori forma preluării violente a unor edificii publice, prin mobilizarea maselor. Scopul unei insurecţii este răsturnarea de la putere a unor lideri, cu scopul de a înlocui un regim politic cu altul. În 22 decembrie 1989 s-a întâmplat exact aşa: o masă de oameni s-a adunat în faţa sediului Comitetului Central, liderul regimului comunist a părăsit clădirea, aceasta fiind asediată şi ocupată de revoluţionari. În cazul asediului Capitoliului, beneficiarul potenţial al presupusei insurecţii ar fi fost chiar preşedintele în exerciţiu Donald Trump. Am avut aşadar de-a face cu o formă de insurecţie total atipică.

Dacă evenimentele nu se încadrează în noţiunea de insurecţie, este posibil să fi fost o încercare de lovitură de stat? Ştim de la Edward Luttwak că loviturile de stat sunt conspiraţii subterane, prin care puterea este înlocuită foarte rapid, iar cei instalaţi la putere emit imediat ordine executive pentru a căpăta autoritate guvernamentală. O încercare de lovitură de stat în prezenţa unei mulţimi furioase este un non-sens.

Există şi alte situaţii care nu au o denumire exactă: cazul în care Parlamentul, aflat în sesiune, este asediat de protestatari, nemulţumiţi de conţinutul unui act normativ care se dezbate în incintă. În acest caz, presiunea constantă din exterior este cheia succesului - ar fi lipsit de sens ca protestatarii să întrerupă procesul de votare şi să compromită astfel total şansa ca membrii Parlamentului să ia o decizie pentru care militează în stradă.

În cazul asediului Capitoliului, a existat în mod clar o premeditare a întregii acţiuni - dovada este numărul mare de protestatari veniţi de la mare depărtare, rezervarea de camere la hotel sau faptul că mulţi dintre aceştia au venit la Washington D.C. şi au plecat în aceeaşi zi. Nu a existat un lider al acestei acţiuni - de fapt, în epoca reţelelor online, mobilizarea a mase largi de protestari nu mai are nevoie de un lider formal, după cum s-a văzut şi în cazul acţiunilor succesive, constante, ale Vestelor Galbene în Franţa.

Trei fenomene s-au suprapus pentru a crea în cele din urmă o uriaşă emoţie colectivă care a dus în cele din urmă la asediul Capitoliului.

Primul fenomen este radicalizarea extremei drepte în SUA. Prima dată această radicalizare a fost vizibilă în mod masiv în 2017 cu ocazia evenimentelor de la Charlottesville, Virginia. Pentru prima dată a avut loc un mars al mişcării Unite the Right, a “suprematiştilor albi”. Ideea că există o discriminare rasială în SUA care îi dezavantajează pe albi a prins teren în ultimii ani - reacţia la politicile de non-discriminare în favoarea afro-americanilor a fost exagerată. Politicienii din Partidul Republican au încercat să câştige voturi din partea unui astfel de electorat. Donald Trump nu este primul republican care a încercat o asemenea strategie electorală dar este primul care a reuşit, într-un moment de încărcătură politică maximă, la alegerile prezidenţiale din 2016, să îşi atragă acest electorat radicalizat. Donald Trump nu a iniţiat acest proces de radicalizare, ci l-a catalizat de fiecare dată. Strategia a fost de succes de mai multe ori. Asediul Capitoliului este primul eşec al acestei strategii - nu doar un simplu eşec, ci un eşec major.

S-ar fi părut că, odată cu alegerea lui Donald Trump, acest tip de radicalizare să se domolească. Din păcate, partea care l-a contestat constant pe Trump s-a radicalizat la rândul ei. Imediat după instalarea în funcţie, au început să apară acuzaţii foarte grave bazate pe ideea că Trump este un agent al lui Putin. S-a vorbit enorm despre influenţa rusă în alegerile din 2016, s-au creat comisii de anchetă, foşti ofiţeri de intelligence au devenit staruri de televiziune, media a fost asaltată de presupuse dovezi şi contra-dovezi. Au existat desigur încercări de interferenţă în alegeri la un nivel mediu de decizie politică dar ideea că Rusia şi-a impus candidatul favorit în alegerile din SUA nu a putut fi probată. La fel s-a întâmplat de fapt şi cu încercarea republicanilor de a dovedi frauda în alegeri - au fost anumite iregularităţi dar nimic de natură a afecta fundamental rezultatul votului. Acuzaţiile la adresa lui Trump au durat patru ani, fiind urmate de repetate chemări la înlăturarea sa din funcţie înainte de încheierea mandatului. Toată această ofensivă continuă la adresa lui Trump a creat resentimente profunde în masa alegătorilor săi. Cei mai radicali dintre aceştia nu s-au împăcat cu ideea unei coexistenţe paşnice cu adversarii lor şi s-au regăsit printre cei care au luat cu asalt Capitoliul.

Al treilea fenomen care s-a suprapus cu primele două a fost acuzaţia de fraudare a alegerilor. Din 62 de plângeri ale republicanilor, doar una a avut câştig de cauză în justiţie. Donald Trump a făcut o imensă greşeală, cu consecinţe pe termen lung asupra republicanilor: a crezut că într-adevăr alegerile au fost furate. Sistemul electoral american este departe de a fi perfect, votul prin corespondenţă a fost masiv, fără precedent şi greu de contabilizat dar ideea că adepţii unui candidat pot anula voturile celuilalt candidat nu are nimic de-a face cu democraţia americană în stadiul actual. A doua greşeală a lui Donald Trump a fost mobilizarea protestatarilor în direcţia Capitoliului. Probabil intenţia era de de a exista un element de presiune suplimentară în operaţiunea de certificare a voturilor. Trump nu a ţinut cont de faptul că această operaţiune este pur formală şi că orice presiune, din interiorul sau exteriorul Capitoliului, nu poate avea rezultate.

Toţi aceşti trei factori s-au reunit pentru a avea ca deznodământ invadarea incintei Capitoliului.

În general se consideră că aceste evenimente vor avea consecinţe dramatice legate de viitorul democraţiei din perspectivă americană. În ceea ce priveşte promovarea democraţiei în lume, va exista într-adevăr un efect nefast dar totul depinde de fermitatea sau lipsa de fermitate cu care va acţiona noul preşedinte Biden faţă de regimurile autoritare. Pe plan intern, manifestarea resentimentelor, fie şi cu un grad ridicat de violenţă, a eliberat o supapă de furie care este de sperat că nu se va mai repeta prea curând.

Biden este în poziţia ideală de a face ca asemenea evenimente să nu se mai repete. În primul rând, nu s-a aflat în fruntea democraţilor care l-au acuzat constant pe Trump de orice era posibil. În al doilea rând, atunci când republicanii l-au acuzat de conexiuni cu Rusia, datorită implicării fiului său în Ucraina, Biden nu a reacţionat, nu a întreţinut tema pe agenda publică. Din această perspectivă, Biden este ideal situat pentru a nu alimenta falia care deja există în societatea americană, o falie rasială, economică şi socială. Probabil că, datorită asediului Capitoliului, mandatul lui Biden va avea ca prioritate reconcilierea americanilor cu ei înşişi. Cel puţin aceasta este speranţa celor care cred că rolul SUA este de a fi un lider al democraţiilor occidentale. Decenii de-a rândul, celelalte democraţii occidentale au cerut SUA să intervină în diverse situaţii. Acum este momentul de a dori prioritar ca Statele Unite să poată avea o viziune bipartizană pe teme de interes comun cu alte democraţii, ulterior acestei necesare reconcilieri.