Ce aş face dacă aş fi Barack Obama?
0
Istoria ne arată că naţiunile, în genere, se pot înţelege. Chiar dacă diferenţele şi diferendele de natură geografică, economică, religioasă sau ideologică le aruncă în tabere contradictorii, cu timpul se dezvoltă un limbaj comun. Gesturile diplomatice, comerţul, instituţiile internaţionale sau exerciţiile militare comune sunt tot atâtea instrumente prin care rivalităţile se pot atenua.
Grecii si spartanii, cruciaţii şi sarazinii ce-şi disputau Ierusalimul, amerindienii şi coloniştii europeni sau americanii & sovieticii au alternat perioadele de conflict cu cele de armistiţiu. Fie că vorbim despre alianţa dintre Francisc I şi Soliman Magnificul, căsătoriile dinastice dintre familia Bonaparte şi conservatoarele monarhii europene, pactul Ribbentrop-Molotov sau rundele de negociere dintre Reagan şi Gorbaciov, toate demonstrează cât de posibil este dialogul între blocuri, alianţe ori civilizaţii, fie şi pentru un termen limitat.
Degenerarea relaţiilor dintre NATO şi Federaţia Rusă odată cu începutul anului curent a generat tendinţa demonizării Celuilalt mai mult decât introspecţia propriilor greşeli. În timp ce Rusia acuză NATO de extinderea sferei sale de influenţe şi încălcarea Pactului din 1997, comunitatea transatlantică acuză Rusia de şicanarea dreptului internaţional şi îl descrie pe conducătorul de la Kremlin ca pe un lunatic, un caz patologic demn de exilat în menajeria bestiarului uman. După cum un geam se sparge pe ambele părţi (pentru a aminti un banc)*, iar un partaj este arareori vina unui singur partener, tot astfel nici crizele dintre marile puteri nu se rezumă la culpe unilaterale. Articolul de faţă argumentează împotriva extinderii Alianţei Nord-Atlantice, aşa după cum a dat de înţeles discursul preşedintelui Barack Obama de la Summitul desfăşurat în Ţara Galilor între 4-5 septembrie:
„În cele din urmă reafirmăm că uşa NATO rămâne deschisă tuturor acelor naţiuni care pot întruni înaltele noastre standarde. Am fost de acord să extindem parteneriatele care fac din NATO un nod de securitate globală. Lansăm un nou efort celor mai apropiaţi aliaţi ai noştri-mulţi dintre care au servit alături de noi in Afganistan-să se asigure că forţele noastre continuă să opereze împreună. Vom crea totodată noi iniţiative pentru a ajuta alte ţări în a-şi întări capacităţile- începând cu Georgia, Moldova, Iordania şi Libia.”[1]
şi pentru acomodarea durabilă cu Federaţia Rusă astfel încât aceasta să poată fi cooptată la guvernarea globală.
Responsabilităţi împărtăşite
Dacă acceptăm culpa împărtăşită trebuie să admitem că tabloul din Ucraina nu s-a produs spontan, peste noapte ci în urma unor acumulări treptate din ultimii ani, motiv pentru care fiecare pol de putere are de cugetat la câte ceva:
I. În cazul Rusiei este vorba despre supralicitarea naţionalismului colorat de vechi nostalgii imperiale şi de frica de Occident. Până când clasa conducătoare din Rusia nu va înţelege că trebuie să ofere o ordine juridico-economică mai bună propriei populaţii, una înşurubată în sisteme de sănătate mai bune, bazate pe diminuarea alcoolismului, a consumului de stupefiante venite dinspre Asia de Sud şamd, duşmanii externi nu vor exorciza demonii lăuntrici.
II. De cealaltă parte, Occidentul a greşit că nu a ştiut ce vrea de la sine pentru a-şi putea da seama ce doreşte realmente de la Rusia. Mentalul occidental persistent la nivelul elitelor a personalizat parametri de stare ai Rusiei în funcţie de conducătorii ei postsovietici. Mai simplu spus, s-a crezut că aceasta nu-şi va reveni niciodată la vigoarea de odinioară şi va continuă împotmolită undeva între 1996-2002/ adică undeva între pro-occidentalismul alcoolic şi hilar al lui Boris Elţin şi sobrietatea autoritar-corporatistă a succesorului său, Vladimir Putin.¨
Necitirea semnelor vremii a determinat un comportament dual din partea Apusului, pe mai multe niveluri. Ca state naţionale cu mandate faţă de propriul climat domestic, europenii (mai ales Berlinul şi Parisul) s-au dovedit pragmatici faţă de Kremlin şi entuziaşti în fructificarea relaţiilor cu acesta din urmă. Ceea ce nu este un lucru rău în sine, a nu se înţelege greşit! Dar, ca parte a NATO, adică a unei suprastructuri politice mereu în căutarea unei raţiuni de a fi după căderea secerii şi ciocanului, Apusul s-a extins tot şi tot mai mult către graniţele fostului domeniului al ţarilor. Cuprinderea sub egida sa a micilor naţiuni baltice, a Poloniei, României şi Bulgariei semnifica mai degrabă proiectul politic al Europei Unite decât o nevoie veritabilă de securitate. Surplusul adus de ţări ca Estonia, Lituania, şi, de ce să nu fim cinstiţi până la capăt-România şi Bulgaria–, a fost minimal.[2]
Nu e vorba aici de a nega sacrificiile financiare şi umane pe care fiecare dintre cele numite le-au adus ca parte misiunilor internaţionale. Este vorba că, având în minte proporţiile de pe marea tablă de şah, aportul lor nu schimbă şi nu a schimbat deznodământul intervenţiilor din Irak sau Afganistan. Pentru America, în speţă, Noua Europă (includem aici şi Georgia) compensa la nivel simbolic pentru legitimitatea pe care capitalele apusene o negau Washingtonului. Atunci când pe străzile Marii Britanii, Germaniei ori la Elysée şi Matignon, administraţia Bush II avea parte de critici aprige, aceasta găsea înţelegere la Sofia, Bucureşti, Varşovia. Ironic, lupta contra terorismului îşi putea permite aici anumite depăşiri ale normelor drepturilor omului (vezi amplasarea închisorilor CIA) tocmai pentru că guvernele postcomuniste nu erau printre cel mai transparente şi cinstite din lume, exhibând rămăşiţe ale trecutului totalitar ante 1989. Aşadar, mutandi mutandis, est-europenii au jucat rolul avut odată de regimul Pinochet împotriva comunismului, înlocuit aici de noua ameninţare asimetrică a terorismului islamic. Mutandi mutandis..
Tabloul acesta bi-nivel, forma dintr-un NATO & UE expansioniste (pe de-o parte) şi pragmatismul statelor individuale (de cealaltă) a creat Kremlinului sentimentul că America are o agendă ofensivă, dar Europa este slabă şi poate fi intimidată.
În rezumat, Rusia a greşit în fixaţia sa de a considera Occidentul eternul inamic/ Occidentul a greşit crezând că Rusia nu mai poate fi niciodată un inamic![3]
Conflictul din Georgia din august 1998 nu a adus învăţămintele care ar fi trebuit plănuitorilor de la Bruxelles, Mons ori Pentagon. Anume de a: 1) nu mai face din extinderea UE şi NATO scopuri în sine şi 2) de a nu mai face promisiuni ce nu pot fi respectate.[4] Să ne gândim numai ce s-ar fi întâmplat dacă Georgia ar fi fost deja membră a Alianţei şi era atacată de marele vecin din nord. Ar fi riscat George Bush Jr./Barack Obama, Gordon Brown, Angela Merkel sau Sarkozy/Hollande o criză de gabaritul celei din 1962 pentru un tărâm pe care abia dacă îl pot găsi pe hartă?! Omeneşte pot înţelege că un cetăţean georgian sau ucrainean ar putea visa să fie apărat de articolul V, dar judecând dinspre apus spre răsărit, riscul nu indică înţelepciune.[5]
Nu degeaba avertizează autori precum Henry Kissinger, Stephen Walt, John Mearsheimer sau Christopher Layne că ignorarea sferelor tradiţionale de influenţă ruseşti a condus la deznodământul din prezent![6]
Cronica unei cooperări eşuate
Încă din antichitate, cutuma sau codicilele scrise au schiţat norme prin care marile puteri (alături de actori mai mici) să cadă la înţelegere.[7] Odată cu epoca inaugurată la Westphalia, concertul de putere s-a dezvoltat ca formulă pentru a asigura un oarecare echilibru şi a diminua probabilitatea conflictului. Prin Societatea Naţiunilor, ONU, OSCE sau alte formule intermediare (ex.: Consiliul NATO-Rusia) noţiunea concertului a căpătat o alonjă globală. În speţă, SUA şi Uniunea Sovietică au cooperat chiar şi înainte de 1991 în domenii precum rachetele balistice (tratatul ABM, 1972), explorarea spaţiului sau problemele de mediu.[8] Colapsul URSS-ului a alimentat temerea că autocraţia va fi înlocuită de anarhie în spaţiul proaspăt createi Federaţii Ruse, mai ales că existenţa atâtor facilităţi atomice, civile şi militare nu excludea eventualitatea unui scenariu precum cel din filmul Pacificatorul (The Peacemaker). Pentru a preîntâmpina aşa ceva, legea Nunn-Lugar trecută prin Congres în 1994 iniţiat un pachet de ajutoare care să asigure facilităţile nucleare ruseşti.[9] à mai bine un duşman tradiţional, slăbit şi predictibil decât spectrul terorismului.
Spre zilele noastre unul dintre itemii care a conturat divergenţele dintre Statele Unite/NATO şi Federaţia Rusă a fost sertarul anti-balistic. Mai puţin ştiută aici este însă istoria alternativă a tentativelor de cooperare ruso-americană. Astfel, în 1990 administraţia Bush Sr. a purtat negocieri cu regimul Gorbaciov pentru crearea unui mecanism comun de contracarare a rachetelor cu rază medie de acţiune, botezat oficial Global Protection Against Limited Strikes (GPALS). Iniţiativa avea în plan un centru comun de prelucrare a datelor, proiect rămas doar pe hârtie. Tematica se reia mai târziu când, în 2002, Vladimir Putin propunea un sistem mobil de apărare anti-rachetă, iar un grup din cadrul Consiliului NATO-Rusia primea sarcina studierii detaliilor.[10] Retragerea Washingtonului din tratatul ABM, pe 13 iunie 2002, a canalizat eforturile elitei republicane de la Casa Albă către un dispozitiv mai restrâns, dedicat protecţiei teritoriului american şi aliaţilor europeni.[11] Prin 2007, tot Kremlinul este cel care tatonează terenul în vederea edificării unei arhitecturi anti-balistice comune. Ceea ce sugera Putin era furnizarea de informaţii celor de la NATO prin intermediul radarelor de la Gabala, Azerbaijian şi Krasnodar Kray, Rusia. Şi acest moment avea să se dovedească steril ca urmare a asasinării ex-spionului A.Litvinenko, a jurnalistei Anna Politkovskaia şi invaziei din Georgia.[12]
Quoi faire?
Astăzi, mai multe ca în alte dăţi, imboldurile către cooperarea pe termen scurt şi mediu nu ar trebui să lipsească în dosarele fierbinţi cu potenţial de revărsare extra-regională: dosarul siro-irakian şi cel afgan. Primul ameninţă să rescrie ordinea westfalică din Orientul Mijlociu, din cauza unei noi organizaţii extremiste a cărei barbarie aminteşte de timpurile medievale (Statul Islamic). Dosarul secund, Afganistanul, dobândeşte prioritate prin combinaţia de fundamentalism şi narco-economie ce poate afecta per ansamblu arealul Asiei central-sudice, din India şi Iran până la graniţa sudică a Rusiei. Ambele capete de afiş cere dovezi de guvernanţă globală atât din partea marilor puteri cât şi celor regionale direct afectate.
Aşa deci că, revenind la titlul articolului şi continuând logica concertului prezentat până aici, un plan de pace pe care preşedintele Barack Obama l-ar putea avansa omologului său rus ar suna astfel:
A. Occidentul continuă să critice cu vehemenţă în public imixtiunea rusească în Ucraina, şi face acei paşi care să demonstreze Kremlinului disponibilitatea Alianţei de a suplimenta forţele existente în estul european;
B. Departe de ochii publicului (în măsură în care astăzi mai poate rămâne ceva secret), liderii Alianţei sugerează Moscovei un compromis bazat pe:
C. Finlandizarea Ucrainei. Aceasta, ca de altfel şi Georgia, rămân state de balama între cele două blocuri şi nu mai pot face parte din nici un portativ instituţional: UE, NATO, Tratatul de Securitate Colectivă, Organizaţia Tratatului de la Shanghai;
D. Rezolvarea statutului Crimeii într-un mod satisfăcător pentru ambele părţi. Aici se pot avansa cel puţin două posibilităţi: D’) Crimea rămâne teritoriu rusesc; D’’) Crimea rămâne teritoriu ucrainean cu largă autonomie şi eventual are loc un schimb de populaţii. Independenţa nu este luată în calcul întrucât ar rezulta un stat minuscul care oricum ar gravita în sfera rusească;
E. Cu excepţia Peninsulei Crimeene, restul regiunilor din estul Ucrainei rămân sub suzeranitatea Kievului ca până înainte de criză. Populaţiile rusofone pot fi relocate (voluntar) în Crimeea sau între graniţele ruseşti. Efortul de strămutare şi reconstrucţie este sprijinit cu fonduri occidentale şi ruseşti;
F. NATO şi Federaţia Rusă convin asupra unui mecanism de apărare anti-rachetă care să conţină elemente în: enclava Kaliningrad (parţial demilitarizată); Polonia, România şi Turcia. Cum de ambele părţi există temerea împărtăşirii tehnologiilor ultrasecrete, sensibile, scopul mecanismului va fi unul mai degrabă simbolic, servind drept gest de încredere (confidence building measure-CBM). De asemenea, NATO retrage bateriile de rachete ce urmează a fi instalate la Deveselu, iar Rusia îşi reduce la jumătate flota din Marea Neagră. NATO şi Rusia pot eventual conveni la exerciţii comune în Marea Neagră;
G. Pentru dosarele mai sus menţionate: siro-irakian şi afgan, se vor constitui grupuri de studiu care să implice actorii interesaţi (pentru fiecare caz) şi să propună soluţii într-un interval rezonabil.¨¨
Planul schiţat decurge din premiza că sferele de influenţă pot crea un status-quo durabil care să îmbine veleităţile marilor puteri cu voinţa comunităţilor locale. Cel puţin două obiecţiuni se pot aduce listei de faţă: x) nu corespunde cu etica internaţională aşa cum a ajuns să fie ea înţeleasă din 1945 şi y) Rusia nu o va accepta.
Şi aici se poate da un răspuns pe mai multe niveluri:
X. Moralitatea internaţională nu este şi nici nu trebuie să fie întotdeauna sinonimă/congruentă cu inviolabilitatea graniţelor. Chiar dacă autorul crede în viabilitatea statului-naţional, în multe locuri conflictele nu pot fi rezolvate fără şuntarea graniţelor. Instrumentele şi exemplele sunt numeroase: în unele cazuri conflictele au fost rezolvate prin acordarea de autonomie; în altele prin suprastatalizare- vezi Uniunea Europeană care preia o parte din suveranitatea tradiţională a guvernelor şi aboleşte graniţele dintre membri; fie prin diferite formule de guvernanţă transnaţională- acorduri între statele vecine ale căror graniţe trec pieziş peste o comunitate (situaţie des întâlnită în lumea postcolonială, Orientul Mijlociu, Africa etc); arbitrajul internaţional etc. În speţa Ucrainei avem tot un tablou postcolonial rezultat din deşirarea unui imperiu forjat odinioară prin ingineriile sociale ale lui Stalin. Mozaicul celor 125 de etnii din Crimea dominate în proporţie de 58% ruşi întreţine un focar de nemulţumire perenă.
Recensământul efectuat de guvernul ucrainean în 2001 dă următoarele statistici
Sursa: http://2001.ukrcensus.gov.ua/eng/results/general/nationality/Crimea/
Populaţia de origine rusească, procentul de ansamblu din Ucraina versus cel din Crimea:
Sursa: Ukraine's sharp divisions, BBC, 23 April 2014
Insist asupra Peninsulei Crimeea deoarece oferă un subiect de reflecţie foarte important la joncţiunea dintre simbolistică şi factori materiali în relaţiile internaţionale. Avem obiceiul de a crede că statele îşi rotunjesc teritoriile cu provincii bogate în resurse. De multe ori lucrurile chiar aşa au stat, după cum a fost situaţia Californiei aurifere smulse de SUA de sub stăpânirea mexicană, a Renaniei de către Germania la 1936 şamd. În multe alte cazuri, provinciile disputate au valoare predominant simbolică, dovedindu-se chiar păguboase sub aspect economic. Şi aici ne întoarcem la peninsula nord-pontică, una dintre cele mai slab dezvoltate secţiuni ale Ucrainei. După cum nota un raport al centrului Razumkov pe 2011, venitul per capita al zonei era cu o treime mai mic decât în restul Ucrainei.[13] (Trebuie spus că întreaga zonă de sud este mai slab dezvoltată comparativ cu restul ţării).
Noii stăpâni par dornici să speculeze penuria financiară a zonei, promiţând ajutoare masive de miliarde de dolari,[14] dar efortul de reconstrucţie nu este deloc unul comod pentru tezaurul moscovit, mai ales când, suplimentar problemelor deja existente se adaugă noile sancţiuni occidentale.[15]
Y. Cea de-a două obiecţie la fezabilitatea planului schiţat ar putea fi însăşi opoziţia Rusiei. S-ar putea argumenta că regimul Putin, oricum pe cai mari, îşi poate permite luxul de a negocia de pe o poziţie tare. Odată ce a penetrat status-quo-ul fără a întâmpina altceva decât indignarea unei părţi a comunităţi internaţionale, ar privi orice concesie vestică drept o validare a mentalităţii sale: anume că are de-a face cu un duşman slab, hedonist şi decadent, care nu va renunţa la traiul îmbelşugat pentru a-şi apăra idealurile.
Diplomaţia reprezintă fără doar şi poate arta sincronizării vanităţilor: a-ţi avansa propriile interese fără a le jigni (prea mult) pe cele ale interlocutorului. Negocierile sunt la rândul lor un proces de forfecare unde fiecare dintre interlocutori se prezintă cu o poziţie fixă, de netrecut, şi una mobilă, asupra căreia e dispus la compromisuri. Un Occident solidar, ferm dar flexibil, poate răspunde Kremlinului în termeni care să conţină inteligenţă fără a denota slăbiciune. Mai ales că pentru acesta din urmă parteneriatul cu China nu-i va asigura decât rolul de junior partner a la long durée, de aceea menţinerea unui balans flexibil între Bruxelles şi Beijing nu ar trebui scoasă din calcul. Propoziţia unei noi ordini regionale care să împartă mai bine sferele de influenţă, să atenueze fricile securitare, să fixeze o anumită distanţă igienică fără a împiedica interdependenţa economică, ar putea avea reverberaţii pozitive în toată Eurasia.
Şi dacă totuşi Rusia nu acceptă sau părţile nu ajung la un compromis, ce se întâmplă, vine întrebarea bunului simţ? La ora prezentului răspunsul nu e greu de dat: inerţia evenimentelor ne va duce către un nou Război Rece, unul care va transforma Europa de Est din frontiera între blocuri într-un nou front, parteneriatul imperfect de până acum va ceda locul adversităţii făţişe şi, pe plan global, se va da , poate, tonul fragmentării sistemului internaţional.
* http://fun.regielive.ro/bancuri/diverse/politistul-roman-in-fata-unui-geam-spart-7626.html
[1] Remarks by President Obama at NATO Summit Press Conference, Celtic Manor Resort, Newport, Wales, The White House, 05 September 2014, http://www.whitehouse.gov/the-press-office/2014/09/05/remarks-president-obama-nato-summit-press-conference
¨ Folosesc expresia de „autoritar-corporatist” pentru a descrie un aranjament care îmbină tendinţele autoritare, dictatoriale ale politicului cu interesele marelui capital, şi elitei manageriale. În speţa rusească avem coexistenţa dintre elita din preajma preşedintelui Putin, aşa numiţii siloviki- foşti angajaţi în aparatul de securitate (armată, KGB, FSB, ministerul apărării) şi oamenii de afaceri, majoritatea apăruţi în anii ’90. Andrei Soldatov and Irina Borogan, The New Nobility: The Restoration of Russia's Security State and the Enduring Legacy of the KGB, Public Affairs/Perseus Group, New York, 2010
[2] Pentru o critică a extinderii Alianţei Nord-Atlantice a se vedea Ted Galen Carpenter, Barbara Conry (ed), NATO Enlargement: Illusions and Reality, Cato Institute, Massachusetts, 1998
Ted Galen Carpenter (ed), NATO Enters the 21st Century, Frank Cass Publishers, 2005
[3] The Russo-Georgian War and the Balance of Power, Stratfor, The Geopolitical Weekly, 12 August 2008
[4] Pentru o critică a extinderii NATO a se vedea şi Edward Luttwak, Georgia conflict: Moscow has blown away soft power, The Telegraph, 16 Aug 2008
NATO Offers Georgia Closer Ties, Agence France Press preluare Defence News, Jun. 25, 2014
[5] Luke Johnson, Tbilisi Wants Enhanced NATO Defenses In Georgia, Radio Free Europe, May 07, 2014
[6] John J.Mearsheimer, Getting Ukraine Wrong, International New York Times, March 3, 2014
Henry A. Kissinger, Henry Kissinger: To settle the Ukraine crisis, start at the end, The Washington Post, March 5 2014
Stephen M.Walt, Would you die for that country?, Foreign Policy blog, 24 March 2014
Benjamin Schwarz and Christopher Layne, NATO: At 50, It's Time to Quit, The Nation, April 21, 1999
[7] David J. Bederman, International Law in Antiquity, Cambridge University Press, 2004
[8] Linda L. Lubrano, National and International Politics in US-USSR Scientific Cooperation, Social Studies of Science, Vol. 11, No. 4 (Nov., 1981), pp. 451-480
Gary Waxmonsky, U.S.-USSR Cooperation in Environmental Policy, Pace Environmental Law Review, Volume 5, Issue 2 Spring 1988
[9] NUNN-LUGAR COOPERATIVE THREAT REDUCTION PROGRAM, http://nunn-lugar.com/
Amy F. Woolf, Nonproliferation and Threat Reduction Assistance: U.S. Programs in the Former Soviet Union, Congressional Research Service,March 6, 2012
Justin Bresolin, Sam Kane and Kingston Reif, Fact Sheet: The Nunn-Lugar Cooperative Threat Reduction Program, Arms Control Center, July 2013
[10] Jeffrey Mankof, The politics of US missile defence cooperation with Europe and Russia, International Affairs 88: 2 (2012) 329–347, esp.334-335
[11] Wade Boese, U.S. Withdraws From ABM Treaty; Global Response Muted, Arms Control Today, July/August 2002
[12] Jeffrey Mankof, op.cit., pp.336-337
¨¨ Pentru dosarul siro-irakian avem Turcia, Iranul, eventual Arabia Saudită. Pentru cel afgan putem vorbi despre India, Pakistan, China, Japonia+ ţările UE ca donori de fonduri. Lor se pot adăugă diferiţi agenţi non-statali, de la firme, fundaţii, organizaţii internaţionale (ONU, UNESCO, FAO) şamd.
[13] Luigi Serenelli and Olga Rudenko, Crimea economy rattled by Russia takeover, USA TODAY, May 16, 2014
Economia ucraineană care, trebuie spus a rămas într-o stare precară, înapoiată din mai multe puncte de vedere: Pekka Sutela, The Underachiever, Ukraine’s Economy since 1991, Carnegie, 09 March 2012
[14]La jumătatea luni august 2014 se vorbea despre un pachet în valoare de 658 miliarde ruble (cca. 18 mld$). Gabrielle Tétrault-Farber, As Crimea Braces for Billions in Development Funds, Russia's Other Regions Take a Back Seat, The Moscow Times, Aug. 14 2014
[15] Vladislav Inozemtsev, Russian expansion into eastern Ukraine could cost Putin dearly, The Washington Post, March 13 2014
Se încarcă comentariile...
