Pentru prima oară în istoria modernă a Statelor Unite un civil va fi membru permanent al National Security Council (NSC – Consiliul pentru Securitate Naţională), condus de preşedintele Donald Trump. Numindu-l în această funcţie pe Stephen („Steven”) Bannon, de fapt Trump a făcut o mişcare neaşteptată şi îngrijorătoare. Pe de o parte pentru că niciodată un „civil” nu a participat la procesul decizional militar din Consiliul pentru Securitate Naţională, el având acum acelaşi statut cu Şeful Marelui Stat Major şi cu Directorul Serviciilor de Informaţii.

Steve Bannon, care, înainte de victoria lui Trump în alegerile prezidenţiale, a fost o figură marginală, a devenit în acest fel unul dintre cei mai influenţi oameni de la vârful puterii celei mai mari forţe militare a planetei. Revista Time, în numărul din februarie 2017, l-a numit pe Bannon „al doilea cel mai puternic om” din Statele Unite, în vreme ce alţii, cum este prezentatorul Trevor Noah, l-a descris drept „adevăratul preşedinte al Americii”, iar alţi comentatori l-au etichetat chiar „Rasputinul lui Trump”.

Cine este Stephen Bannon şi, o întrebare mai importantă, care este filosofia politică a acestuia?

În ultimul deceniu Bannon, iniţial bancher de investiţii la firma Goldman Sachs, a trecut în zona investiţiilor media şi a început să promoveze idei radical conservatoare. Bannon, care a făcut avere din serialul Seinfeld, primind acţiuni compensatorii pentru vânzarea Castle Rock Entertainment, este un ideolog auto-declarat al ento-populismului, un doctrinar al unei filosofii politice pe care el şi grupul de influenţă din care face parte o numesc naţionalist-populism (sau populism naţionalist).

Numit „strateg şef” la Casa Albă, Bannon aduce în politica de la Washington un bagaj ideatic format în jurul site-ului de ştiri Breibart News, al cărui co-proprietar a fost. Aşa cum se poate constata din monitorizarea realizată de USA Today, care a analizat o serie de emisiuni radio la care Bannon a participat, putem identifica influenţele gândirii lui Bannon asupra administraţiei Trump şi a trumpismului ca filosofie politică.

Breibart News, site online înfiinţat în 2007, ca o pagină de ştiri şi de informaţii, a devenit un loc unde au fost promovate constant valorile unei drepte agresive – dar şi o serie de teorii ale conspiraţiei despre Barack Obama şi Hillary Clinton. Uneori numită şi mişcarea „Alt-Right” (de fapt prescurtare de la „dreapta alternativă”), această filosofie politică, de extracţie conservatoare, combină suprematismul alb, anti-Islamismul şi diverse forme de rasism şi extremism. Devine relevant faptul că multe articole din Breitbart portretizau imigranţii drept „criminali” şi cultivau angoasele cititorilor faţă de pericolul străinilor care „invadează” America. Alte texte promovau în mod explicit „naţionalismul alb” şi susţineau că Occidentul iudeo-creştin se află într-o confruntare directă cu expansionismul islamic, dar şi cu cel chinez. Nu în ultimul rând, o altă idee cultivată de către acest site este autarhismul economic şi conceptul că SUA sunt „furate” prin diversele acorduri globale la care erau semnatare.

Aşa cum s-a văzut din primele politici naţionale puse în aplicare de către preşedintele Trump de îndată ce a preluat puterea, acestea au urmat îndeaproape traseul ideologic pe care îl promovase Bannon la Breitbart. Blocarea imigranţilor musulmani din şapte ţări, dar mai ales demararea politicilor de deportare forţată sunt de inspiraţie populist-naţionalistă. Asistăm astăzi la scene de coşmar, în care mame de etnie mexicană, care au fost arestate pentru că au condus maşina fără permis (în condiţiile în care nu aveau niciun fel de acte), au fost ridicate de către serviciul de imigrări şi duse peste graniţă. Scenele oribile în care o femeie se refugiază într-o biserică pentru nu a fi despărţită de fiica ei ne aduc aminte de regimurile autoritariste ale anilor 30. Escaladarea acestor politici practic deschide drumul spre consecinţe înfiorătoare, iar atacurile antisemite din ultimele zile, fără precedent în America, ar trebui să ne îngrijoreze suplimentar.

O altă trăsătură a neopopulismului este cultivarea nemulţumirilor faţă de globalizare, cuplată cu ura faţă de multiculturalism şi rezistenţa la efectele secundare ale acestor idei politice, care au dominat civilizaţia noastră politică după al doilea război mondial. Trump a fost portavocea acestor idei în campania electorală şi, de îndată ce a preluat funcţia de preşedinte, a ridicat problema deficitului cu China, a spus că va anula acordurile „incorecte” cu Mexicul, cerând direct desfiinţarea NAFTA.

Este evidentă influenţa neo-populismului lui Bannon, care este bazat pe un „naţionalism economic" de unde, încă o dată, transpare ideea că doar un etno-naţionalism radical va duce America la victorie în „ciocnirea dintre civilizaţii”. Astfel de aici decurg câteva din principiile enunţate de Trump: reîntoarcerea afacerilor americane în America, eliminarea concurenţei imigranţilor de pe piaţa muncii şi toată demagogia „Make America Great Again” (Vom face iarăşi America Mare). Noi recunoaştem tema din discursul lui Vadim, dar ea a fost centrală şi în propaganda nazistă – acesta este un slogan simplificator care conţine valorile populismului naţionalist (de fapt Bannon chiar a afirmat pe blogul său, citat de către The Atlantic, că nazismul „nici nu era aşa de rău”).

Populismul lui Trump şi conceptul „America First" se găseşte într-o filiaţie directă cu una dintre ideile radicale promovată de fapt de către toţi populiştii conservatori din lume. În fond, aşa cum arăta regretatul Tzetan Todorov (în Les ennemis intimes de la démocratie 2012), toate aceste mişcări - din categoria „Danemarca pentru danezi” sau „Interesul flamand” - nu sunt altceva decât manifestări ale unei boli interne a democraţiei, un virus care poate pune în pericol însăşi existenţa societăţilor libere. De la Jobbik în Ungaria şi până la Marine Le Pen în Franţa, şi Europa pare cuprinsă de aceeaşi febră a naţionalismului demagogic şi conservator.

Aşa cum arăta foarte bine Todorov, noul populism se datorează în mare parte transformărilor induse de noile media, care sunt prin însăşi natura lor populiste. De aceea este relevantă ascensiunea lui Bannon, dar şi tacticile lui Trump, în zonele „Netului întunecat”. Este o formă de politică nocivă cultivată pe reţele de socializare dedicate suprematiştilor albi, pe pseudo-site-uri de ştiri, prin materiale transmise pe YouTube sau pe alte reţele de socializare.


Steve Bannon, strategul-şef al lui Donald Trump Foto: EPA

Fundamentul ideilor lui Bannon constă în ideea că America a cunoscut patru momente majore „de criză”: revoluţia, războiul civil, marea depresie economică şi războaiele mondiale, el afirmând că momentul actual reprezintă „a cincea criză”. Numai că, pentru a explica această criză, aşa cum a fost citat în New York Times, Bannon învinovăţeşte narcisismul generaţiei care l-a adus pe Obama la putere (dar şi feminismul şi multiculturalismul). Ca toţi neopopuliştii, Bannon are un dispreţ total faţă de descendenţii generaţiei „hippie” şi blamează întreaga generaţie „Occupy” (numită peiorativ generaţia zero). Această „generaţie zero” este descrisă drept iresponsabilă (aici afirmaţiile lui Bannon într-o conferinţă publică), iar fost proprietar al Breitbart News a afirmat explicit în filmul Generation Zero, realizat în 2010, că baby boomer-ii, etichetaţi adeseori drept libtarzi (retarzi liberali), au pus în pericol întreaga lume Occidentală.

Pe de altă parte, Bannon este un duşman declarat al establishmentului politic de la Washington şi susţine că este nevoie de o „noua ordine politică” naţională. Într-o discuţie relatată de către Ronald Radosh, Bannon s-a auto-proclamat „Leninist”, enunţându-şi dispreţul pentru ambele partide mari ale Americii şi afirmând nevoia de a „distruge tot establishment-ul contemporan”. Aceasta este componenta radicală a neo-populismul, pe care îl promovează Bannon şi alţii (unii dintre ei fiind în multe Parlamente ale Uniunii Europene). Termenul de populism naţionalist ascunde un tip de neo-naţionalist cu nuanţe fasciste. De fapt nu este surprinzător că Bannon a susţinut Brexit-ul şi a declarat publică că admiră regimul Putin, ale cărui trăsături corespund acestei filosofii politice. „Vina” pentru situaţia actuală este a elitelor politice, care au fost motivate de valori anti-creştine.

Aşa cum arată un articol publicat chiar pe site-ul de dreapta care a fost condus de Bannon, este tot mai clar că trumpismul este o variantă a „naţionalist-populismului” despre care vorbim. Printre acţiunile lui Trump, care se regăsesc direct în luările de poziţie publice ale lui Bannon de-a lungul timpului, se numără şi atacul neîncetat împotriva mass media de stânga, pe care preşedintele le-a etichetat drept principalul „partid de opoziţie”. Aici se vede cum neopopulismul lui Trump aparţine aceleiaşi forme de gândire care a făcut posibil şi fascismul şi nazismul. Este un stil de conducere care denotă o rezistenţă majoră la orice formă de critică, şi mai ales la presa liberă. În cele câteva săptămâni de la instalare, Trump a dus un război constant cu presa americană, numind CNN drept un post care se ocupă cu „ştiri false”, denunţând mereu existenţa unei conspiraţii media, menită să îl descrie în culori proaste.

Aşa cum constata recent senatorul republican (şi fostul candidat la preşedinţie), John McCain, ura împotriva presei libere este traseul direct către tiranie, toate dictaturile începând prin „suprimarea presei de opoziţie”. Atitudinea adversă faţă de presă este o constantă a gândirii lui Bannon, proiectată asupra Trump. După cum se vede într-una dintre postările frenetice recente de pe Tweeter, când Trump a numit principalele surse media drept „duşmani ai poporului American", ura faţă de presă devine un pericol la adresa valorilor societăţii libere.

Iar când Statele Unite ale Americii, care au fost de-a lungul istoriei recente, garantul libertăţii şi justiţiei globale ajung să fie virusate cu această boală gravă a democraţiei, toţi anticorpii planetei ar trebui să se mobilizeze. O Americă în care au loc deportări în masă şi unde preşedintele vrea să ridice un zid la frontiera de sud, aplaudată de Rusia lui Putin şi în conflict cu partenerii săi Europeni nu poate fi decât înspăimântătoare.