Anul Centenar: Modelul Wilson

America are tot dreptul să penduleze, în răstimpuri, între modelul lui Wilson şi cel al vreunui Harding, chiar dacă lecţia istoriei e clară. Românii, însă, nu pot uita contribuţia vizionarului preşedinte american la realizarea Marii Uniri

Se împlinesc 100 de ani de la discursul preşedintelui american Woodrow Wilson, cuprinzând cele 14 puncte necesare pentru încheierea războiului mondial şi reconstruirea păcii europene. Între ele, dreptul la autodeterminare al naţionalităţilor, în temeiul căruia a fost adoptată, la Oradea, în 12 octombrie 1918, Declaraţia de Independenţă a românilor transilvăneni, pas decisiv spre Marea Unire.

Caracteristica discursului din 8 ianuarie 1918, din Congresul american, a fost idealismul ce a fundamentat autoritatea morală a SUA între Aliaţi. După zece luni, Germania a cerut armistiţiu şi negocieri de pace pe baza celor 14 puncte. Discursul lui W. Wilson a constituit, apoi, punctul de pornire al discuţiilor de la Conferinţa de Pace de la Paris, din 1919, încheiată cu Tratatul de la Versailles. Din păcate, numai 4 din cele 14 puncte s-au regăsit, în cele din urmă, în cuprinsul Tratatului.

Preşedintele Wilson a primit Premiul Nobel pentru Pace în 1919, când popularitatea sa internă era la cel mai jos nivel, iar el tocmai suferise un atac cerebral din cauza efortului de a-şi promova, într-un turneu american, viziunea despre noile relaţii între naţiunile lumii.

Liderul care pusese capăt unui secol de izolaţionism american se confrunta, imediat după război, cu ostilitatea puternică a opiniei publice şi a Congresului faţă de politica de colaborare internaţională pe care o promova. Ultimul din cele 14 puncte prevedea constituirea Societăţii Naţiunilor, care a şi luat fiinţă în ianuarie 1920. La 14 februarie 1919, Wilson însuşi prezentase Carta Societăţii Naţiunilor în cadrul Conferinţei de la Paris. Dar Senatul american a refuzat să ratifice Tratatul de la Versailles şi s-a opus ca SUA să devină membră a organizaţiei create ca un cadru al negocierii colective pentru menţinerea păcii – în locul diplomaţiei secrete pe care Wilson o condamnase încă de la primul punct al discursului său din 1918.

Parţial paralizat şi izolat la Casa Albă, democratul Wilson, la capătul celui de-al doilea mandat prezidenţial, i-a cedat locul, în ianuarie 1921, republicanului Warren Harding, ales cu o largă majoritate - 60% din voturi, pe o platformă anti-wilsoniană. Sloganul acestuia, „Întoarcerea la normalitate”, rezuma un program conservator, incluzând izolaţionismul în plan internaţional. Primele legi pe care le-a semnat W. Harding au vizat restrângerea imigraţiei anuale, în special din ţările Europei Centrale şi de Sud, şi majorarea în scopuri protecţioniste a taxelor vamale. Urmează scandaluri în serie, în special de corupţie, în care administraţia prezidenţială e implicată. Responsabilul pentru Interne a fost primul membru al unui guvern american condamnat la închisoare. De aceea, la moartea prematură a preşedintelui Harding, în august 1923, cauzată oficial de o pneumonie, s-a zvonit că ar fi fost otrăvit. Unii istorici îl consideră cel mai slab preşedinte american din istorie.

Woodrow Wilson a murit câteva luni mai târziu, în februarie 1924. Unii istorici îl consideră cel mai bun preşedinte american din istorie, pentru eforturile depuse în favoarea păcii şi libertăţii. Din Europa Centrală şi de Est până în coloniile din Africa şi Asia, discursul său de la 8 ianuarie 1918 a trezit speranţa eliberării popoarelor. Doctrina Wilson, bazată pe autodeterminare şi securitate colectivă, a stat, ulterior, la temelia păcii postbelice. Dar numai după ce lumea a fost însângerată de un nou război mondial, pentru a cărui terminare SUA a fost, iarăşi, obligată să joace rolul decisiv. A contribuit esenţial la regăsirea idealismului wilsonian impulsul preşedintelui F.D. Roosevelt, cel care fusese secretar de stat adjunct în Marina militară, în administraţia Wilson.

America are tot dreptul să penduleze, în răstimpuri, între modelul lui Wilson şi cel al vreunui Harding, chiar dacă lecţia istoriei e clară. Românii, însă, nu pot uita contribuţia vizionarului preşedinte american la realizarea Marii Uniri.