Alin Fumurescu, politolog: „Kamala Harris e marea necunoscută, nu Joe Biden“ INTERVIU

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Pe termen lung, cel mai probabil, Harris va avea multe de spus pentru America                                    FOTO: Getty Images
Pe termen lung, cel mai probabil, Harris va avea multe de spus pentru America                                    FOTO: Getty Images

Alin Fumurescu, profesor de ştiinţe politice la Universitatea din Houston, SUA, vorbeşte despre perspectivele pe care le prezintă noua conducere de la Washington. Dacă preşedintele Biden este un personaj politic bine cunoscut, mâna lui dreaptă, Kamala Harris, încă nu şi-a scos aşii din mânecă şi rămâne un politician-cheie în viitorul Americii pe termen lung.

La începutul unei noi ere în Statele Unite ale Americii, Alin Fumurescu, profesor de ştiinţe politice la Universitatea din Houston, Texas, face o radiografie a mandatului lui Donald Trump – cu unele victorii, dar şi cu eşecuri răsunătoare. Cea mai grea moştenire pe care o lasă viitorului preşedinte, Joe Biden, rămâne însă o societate profund scindată. De altfel, aceasta va fi marea provocare pentru noul Cabinet de la Washington: să îi readucă pe americani împreună, un efort la care vor trebui să participe toate forţele politice. 

Totuşi, politologul spune că perspectivele de viitor sunt îmbucurătoare. Cel de-al 46-lea preşedinte american are şanse să transpună în realitate temele discursurilor sale, reunite sub ideea „Americii unite“, pentru că Joe Biden este un politician calm, constant şi, la fel ca Barack Obama, centrist. Pe lângă acesta, nu trebuie subestimat nici rolul Kamalei Harris, vicepreşedinta SUA, care va avea cu siguranţă şansa de a candida, peste patru ani, la alegerile prezidenţiale. Democrata rămâne, însă, o necunoscută a prezentului, iar de la ea se aşteaptă să ducă o activitate intensă de refacere a coeziunii sociale în America.


„Weekend Adevărul“: Domnule Fumurescu, mandatul lui Trump s-a încheiat cu o revoltă în care au murit patru oameni. Cum s-a ajuns aici?

Alin Fumurescu: S-a ajuns aici pentru că Trump a fost catalizatorul polarizării existente anterior în societatea americană. Poţi să ţi-l imaginezi ca pe o pană de lemn care intră într-o crăpătură şi care e lovită după aceea cu ciocanul şi sparge stânca în două. A reuşit să mărească falia – repet, preexistentă – din societatea americană, mai precis dintre democraţi şi republicani.

Cum a făcut asta?

A profitat de existenţa unei majorităţi tăcute, care n-avea o tribună de exprimare, şi, practic, a devenit megafonul acelei majorităţi tăcute pe care a cultivat-o, creând o contraacţiune. E o problemă de reacţie şi contrareacţie. Problema exista deja, el doar a amplificat-o şi a creat acest ping-pong de acţiune-reacţiune între stânga liberală – în sensul american al cuvântului, adică liberalo-marxistă, politically correct (n.r. – corect politic) – şi republicanii, populiştii. Aceste două extreme se alimentează una pe cealaltă. Vorba lui Eugen Ionesco: „Luaţi un cerc. Mângâiaţi-l. Va deveni vicios“. Trump a mângâiat cercul.

„Economia chiar a mers bine“

Cum arată o radiografie pe plan intern a celor patru ani cu Trump preşedinte al SUA?

Din punct de vedere economic, America a mers bine. Până la pandemie, şi poate chiar şi după aceea, considerând implicaţiile ei, economia chiar a mers bine. Din punctul de vedere al societăţii, însă, la nivel cultural, a adâncit cam toate faliile – cea cu minorităţile musulmane, cea cu minorităţile latino, apoi i-a demonizat pe democraţi care, la rândul lor, l-au demonizat pe Trump şi, în general, tot Partidul Republican.

Dar pe plan extern?

Din punctul de vedere al politicii externe, trebuie să recunoaştem că a avut câteva iniţiative bune. De pildă, în Orientul Mijlociu, a avut câteva succese reputate. Cât despre relaţia cu Rusia, nu s-au dovedit a fi adevărate toate speculaţiile care au fost făcute iniţial, apropo de implicarea lui cu Rusia. În acest punct, vreau să zic ceva care s-ar putea să pară şocant. Pentru că nu este predictibil, în relaţiile cu liderii autoritari ai lumii Trump a fost, într-un fel, mai eficient. Pentru liderii autoritari, ceilalţi lideri – care sunt predictibili – sunt uşor de manevrat, căci ştii la ce să te aştepţi de la ei. Cu Trump, nu ştiai la ce să te aştepţi, iar asta îl făcea periculos, de temut, în ochii tuturor liderilor autoritari. Era şi un banc: „«Cum s-a întâmplat accidentul?» «Conducătoarea automobilului din faţa mea a semnalizat că va vira la stânga şi, contrar prevederilor mele, a virat la stânga»“. Cam aşa era şi cu Trump. El semnaliza într-o parte şi mergea în cealaltă. Azi putea să îl laude pe Putin, iar mâine, să-l înjure.

Din acest punct de vedere, pe Biden cum îl vedeţi?

Nu mă îndoiesc că din punctul de vedere al declaraţiilor, Biden va fi foarte generos, democrat, însă nu ştiu în ce măsură, când va veni vorba de relaţiile cu liderii autoritari, va reuşi să se impună în faţa lor cu acelaşi succes cu care a ştiut să se impună Trump. Tocmai pentru că Biden este predictibil. Din acelaşi motiv, al predictibilităţii, Bruxellesul nu are impact major pe plan internaţional. În viziunea liderilor autoritari, cei care respectă legea şi care se gândesc de zece ori înainte de a face o acţiune, întorcând-o pe toate părţile, sunt lideri slabi.

Cred că Biden înţelege că, dincolo de criza sanitară, dincolo de criza economică legată de pandemie – care sunt accidente de etapă –, ceea ce contează cu adevărat este să încerce să refacă unitatea societăţii americane. 

Lepădarea de Trump

Să revenim la asaltul Capitoliului. Ce a însemnat acest incident pentru americani, fie ei democraţi sau republicani?

În primul rând, a însemnat un asediu al simbolurilor. Aici a fost uriaşa greşeală făcută de Trump. A reuşit să scoată duhul din lampă – nu se aştepta nici el – şi, odată ce l-ai scos, nu îl mai poţi băga înapoi. Nu se aştepta să fie luat, efectiv, cu asalt Capitoliul. Nici cei care îl păzeau nu se aşteptau la aşa ceva, de aici şi speculaţiile că protestatarii au intrat prea uşor. Au fost atacate simbolurile Americii –
or, cu astea nu te joci. Ce mi s-a părut fascinant a fost felul în care, într-un interval de aproximativ patru ore, dintr-un lider care încă avea succes parţial şi în Congres, dar parţial şi în rândurile propriilor alegători, situaţia lui Trump s-a inversat complet. A fost lepădat de toţi republicanii şi de către opinia publică, întoarsă complet împotriva lui, pentru că un lucru nu faci în America: poţi ataca pe oricine, dar nu simbolurile naţionale. Trump s-a speriat, a realizat acest lucru şi, a doua zi, a dat comunicatele prin care s-a dezis de toţi cei care au intrat în Capitoliu. La finalul săptămânii trecute, a dat un alt comunicat, în care spunea că nu se acceptă niciun fel de violenţă cu ocazia inaugurării. Se teme, pentru că acum a pierdut totul, pe ultima sută de metri.

Alin Fumurescu_foto_arhiva personală

Foto: politologul Alin Fumurescu; Sursa: Arhiva personală

Cum s-au schimbat atitudinile după acest atac?

În seara zilei de 6 ianuarie, când s-au reîntrunit şi Camera Reprezentanţilor, şi Senatul, am fost plăcut surprins de tonul general al discursurilor. De la Nancy Pelosi (n.r. – preşedinta Camerei), la Mitch McConnell (n.r. – şeful majorităţii republicane din Senat), până la Mike Pence (n.r. – vicepreşedintele SUA în timpul mandatului lui Trump), toţi republicanii şi democraţii au ţinut discursuri despre unirea Americii. Nu s-au atacat unii pe ceilalţi. Nancy Pelosi, care nu poate fi acuzată de niciun fel de simpatie republicană, nu l-a atacat nici măcar pe Trump în discursul ţinut după 8 seara, când s-au întrunit. Deci a fost o diferenţă fundamentală între tonul discursurilor de dimineaţă, de dinainte de asaltul Capitoliului, şi cel de după. Am fost încântat de tonul cu adevărat politic al oamenilor din Congres. Din păcate, n-a durat prea mult, pentru că a doua zi s-au aflat rezultatele alegerilor pentru Senat din Georgia. Democraţii au aflat că au câştigat ambele poziţii de senatori, deci, cu alte cuvinte, democraţii au acum controlul preşedinţiei, Camerei Reprezentanţilor şi Senatului. Dintr-odată s-a revenit la aceleaşi discuţii şi s-a ajuns la cuvinte mari, precum „insurecţie“ şi „lovitură de stat“. N-a existat nimic de genul acesta, nici măcar pe-aproape. Dar cuvintele astea nu fac decât să alimenteze în continuare polarizarea.

„Joe Biden înţelege miza“

Credeţi că preşedintele Joe Biden va reuşi să diminueze polarizarea din societate?

Apropo de polarizare, cred că Joe Biden înţelege miza. Pentru că tema discusului său inaugural a fost „America unită“. Cred că el înţelege că, dincolo de criza sanitară, dincolo de criza economică legată de pandemie – care sunt accidente de etapă –, ceea ce contează cu adevărat este să încerce să refacă unitatea societăţii americane. După Războiul Civil, a existat perioada Reconstrucţiei, cu o miză uriaşă. Cred că acum, într-un anumit fel, ne aflăm într-o altă perioadă în care ar trebui să se facă reconstrucţia. Dacă se va face sau nu, asta e cu semnul întrebării.

Are omul politic Biden ce îi trebuie pentru ca reconstrucţia Americii să devină realitate?

Cred că da. Trebuie luată însă în considerare şi vârsta, căci e un factor. Dar din punctul de vedere al felului în care, cel puţin până acum, şi-a construit Cabinetul, arată că nu se lasă supus presiunilor dinspre extrema liberală. Pentru că el este foarte supus presiunilor dinspre această extremă, care vrea să-şi impună propria agendă. Sigur că vorbim de doar câteva săptămâni, dar, până acum, nu pare a ceda. Pare că îşi urmează totuşi traseul lui de democrat centrist.

Dacă ne uităm la rezultatele ultimului tur de scrutin, nu a existat nici pe departe mult aşteptatul val democrat care să măture America dintr-o parte în alta. Deci, majoritatea lumii a votat împotriva lui Trump, dar nu a votat împotriva republicanilor.

Puterea Kamalei Harris

Toţi ochii au fost îndreptaţi şi către vicepreşedintele SUA, Kamala Harris.

Kamala Harris e o mare necunoscută. Şi ea va decide, practic, viitorul Americii pe termen mai lung, pentru că, într-un fel sau altul, va candida la preşedinţie. Ea e marea necunoscută, nu Joe Biden, pentru că, biologic vorbind, Biden poate spera cel mult la patru ani, după care, Kamala Harris va candida cu siguranţă. Deo-camdată, ea se bucură de o popularitate destul de mare, pentru că nu şi-a precizat încă poziţia, are în continuare cărţile pe mânecă. Cum nimeni nu ştie încă nimic exact, toată lumea îşi proiectează speranţele, atât liberalii extremişti, cât şi democraţii centrişti. Mă bazez pe faptul că este o femeie inteligentă şi ambiţioasă şi, fiind aşa, ar trebui să realizeze că nu are nicio şansă să câştige dacă va continua şi ea pe acelaşi cerc vicios al polarizării.

Care e lecţia pe care trebuie s-o înveţe politicienii americani?

Dacă ne uităm la rezultatele ultimului tur de scrutin, nu a existat nici pe departe mult aşteptatul val democrat care să măture America dintr-o parte în alta. Deci, majoritatea lumii a votat împotriva lui Trump, dar nu a votat împotriva republicanilor. Pentru că evenimentele de vara trecută – revoltele de stradă, magazinele incendiate şi aşa mai departe – nu au avut un ecou foarte bun în zona centristă a electoratului american, care i-a penalizat pe democraţi pentru lipsa de reacţie împotriva abuzurilor şi violenţelor de atunci. Semnalul mi se pare destul de clar: nimeni nu poate câştiga atât timp cât va continua să încurajeze polarizarea societăţii americane. Şi cu cât mai repede se înţelege această lecţie, cu atât mai bine.

Greşelile democraţilor, atuul lui Trump

Într-un fel, a fost o surpriză că democraţii nu s-au bucurat de victoria zdrobitoare la care se aşteptau. Trump şi-a creat o anumită reputaţie, cum a reuşit să-şi păstreze atâţia simpatizanţi?

E vorba de acea mare majoritate tăcută a Americii despre care vorbeam la început. Ea respinge excesele venite dinspre extrema liberală, cu excesul de politically correctness şi cu felul în care media manipulează informaţia la modul grosier. Să ne înţelegem: şi Fox News a manipulat-o, dar canalele media republicane, procentual, sunt mai mult mai puţine raportat la cele liberale, care sunt mai mainstream. Fiind în bula lor, cu toată media lor, care spune mai mult sau mai puţin acelaşi lucru, democraţii au trăit cu senzaţia că asta se întâmplă şi în viaţa reală. A fost o deconectare dintre lumea reală şi cea virutală, iar în lumea reală, oamenii deja nu mai suportă toate excesele astea de politically corectness, excesele de violenţă ale Black Lives Matter (n.r. – mişcare formată în cadrul comunităţii afro-americane, care militează pentru încetarea violenţei şi a rasismului sistemic faţă de membrii ei), care au fost mângâiate şi aprobate cumva tacit de către democraţi. S-a considerat că s-a mers prea departe. Şi atunci, poate nu o spui cu voce tare, dar la cabina de vot te duci şi pui ştampila în partea în care nu se aşteaptă nimeni.

„Toţi marii preşedinţi au ştiut cum să cultive mândria de a fi american“

Joe Biden_Barack Obama_foto_Getty Images

Pentru Biden, marea provocare va fi să reunească afectiv America, un lucru la care Obama se pricepea; Sursa Foto: Getty Images

Ce moştenire îi lasă Trump lui Biden?

Într-un fel, îi lasă o parte uşoară de moştenire, adică refacerea relaţiilor cu restul Europei şi al lumii, toate lucrurile pe care Trump le-a distrus  mai mult prin ordine executive. De altfel, Biden a şi declarat de multă vreme că, în prima zi după inaugurare, va semna câteva ordine executive, printre care reintrarea în Acordul de la Paris pentru protecţia mediului. Deci, pentru refacerea imaginii Americii în lume, Biden nu are multe de făcut. Atâtea prostii a făcut Trump încât e uşor să le pui la loc. Pe de altă parte – repet –, marea provocare nu e pandemia şi criza economică asociată ei, ci polarizarea societăţii americane. Dacă Biden va reuşi să oprească acest cerc vicios, acesta ar fi uriaşul succes, noua reconstrucţie a Americii. Asta va fi marea provocare: Biden va trebui să reunească afectiv America.

Afectiv?

Dacă americanii se pricep la ceva, se pricep la a îmbina apelul la interesul personal cu apelul la afecţiunea faţă de SUA, prin intermediul coardelor afective ale poporului. Iar afecţiunea faţă de SUA e în continuare foarte puternică. În primă şi în ultimă instanţă, contează felul în care ştii să cultivi afecţiunea americanilor. De exemplu, Obama, Kennedy, Lincoln au ştiut să facă asta. Toţi marii preşedinţi au ştiut cum să cultive dragoastea faţă de patrie a americanilor, mândria de a fi american. Politicile au fost relativ secundare. Dacă stăm să ne uităm la Obama, de pildă, au fost politici relativ centriste. În ciudat faptului că extrema liberală se aştepta să se întâmple schimbări majore, atât din punctul de vedere al polticii externe, cât şi interne, Obama a fost un om de centru. A salvat băncile, a salvat marile corporaţii, industria automobilelor, l-a omorât de Bin Laden. Apropo de acest ultim lucru, nu a fost un lider slab din punctul de vedere al acţiunilor militare. Dar ştia cum să prezinte. Obama a fost mână de oţel într-o mănuşă de catifea. Trump a fost mai degrabă o mână de catifea într-o mănuşă de oţel. Ca om, Trump e un om slab, paranoic, dar se prezenta altfel. Spre deosebire de el, Obama se prezenta ca fiind omul păcii, simpatic, cool, hipster şi, de fapt, era foarte calculat şi, în esenţă, un om destul de dur.

Problema cu Biden ar fi că există nişte semne că s-ar putea ca, biologic vorbind, să nu reziste patru ani. Îmi pare rău să o spun, dar există totuşi nişte semnale care par destul de convingătoare. De aceea ziceam că va veni din urmă Kamala Harris. 

Un republican responsabil?

Trump nu a participat la învestirea lui Biden, primul preşedinte în ultimii 150 de ani care nu realizează amiabil transferul de putere. A participat însă vicepreşedintele său, Mike Pence. Cât salvează prezenţa acestuia imaginea Partidului Republican?

Salvează în primul rând imaginea lui Mike Pence (râde). S-ar putea ca Pence să candideze din partea republicanilor peste patru ani. A reuşit, totuşi, să fie considerat, prin comparaţie cu Trump, moderatul Cabinetului – paradoxal, el, care înainte era acuzat de conservatorism extrem. S-a tot distanţat de Trump, mai ales în ultimele săptămâni, când n-a mai contestat alegerile. Deci Pence încearcă să se poziţioneze acum ca un lider republican responsabil, pe care te poţi baza.

Atât Trump, cât şi Biden sunt trecuţi de 70 de ani. Ce spune vârsta câştigătorilor la alegerile prezidenţiale despre partidele americane şi oamenii politici pe care îi conturează?

Ne întoarcem iar la simboluri. Vârsta a fost prezentată ca un simbol de anchilozare a partidelor. Totuşi, dacă stăm să ne gândim mai bine, înainte de Trump a fost Obama, care cred că a fost cel mai tânăr preşedinte din istoria Americii. Am putea spune că există o problemă biologică mai degrabă. Arată şi o criză a cadrelor. Aici intervine problema alegerilor primare, pentru că establishment-ul partidelor îi filtrează pe cei care ajung în finală. Problema cu Biden ar fi că există nişte semne că s-ar putea ca, biologic vorbind, să nu reziste patru ani. Îmi pare rău să o spun, dar există totuşi nişte semnale care par destul de convingătoare. De aceea ziceam că va veni din urmă Kamala Harris. Dar chestiunea vârstei nu cred că e o problemă sistemică a democraţilor sau republicanilor.

Deci credeţi că peste patru ani vom ajunge, cel mai probabil, la o confruntare între Harris şi Pence?

Pence va înerca să candideze, dar mă aştept din partea republicanilor – care sper că şi-au învăţat lecţia acum – să cultive în aceşti patru ani un lider sau lideră care să poată candida cu şanse împotriva lui Harris. Sunt nişte femei foarte interesante şi la republicani, care ar avea şanse.

Puteţi să îmi daţi un nume?

Nikki Hailey, de pildă, care a fost şi ambasadoare la Naţiunile Unite şi guvernatoare a Carolinei de Sud. Ea ar fi un echivalent al Kamalei Harris. Are, de asemenea, o poveste frumoasă în spate, un background etnic variat şi este foarte hotărâtă. Ar fi o bătălie politică interesantă. Personal, m-aş bucura să aibă ambele două partide candidaţi la care să stau în cumpănă pe care să îl aleg pentru că ambii mi se par la fel de buni, nu pentru că ambii mi se par la fel de proşti.

De ce şi-a cerut Biden scuze pentru o lege veche

Joe Biden senator_Foto_Wikipedia

Foto: Preşedintele SUA, în 2005, pe vremea când era senator; Sursa: Wikipedia

Biden a încercat să câştige nominalizarea democraţilor pentru prezidenţiale şi în 1988, şi în 2008. Ce s-a schimbat acum, de ce a reuşit să ajungă să fie candidatul lor şi ce i-a lipsit în primele două încercări?

Asta e întrebare grea. Dar putem răspunde dacă o luăm mai common sense (n.r. – după o judecată la firul ierbii). În celelalte două runde nu fusese încă vicepreşedinte. Faptul că eşti vicepreşedinte deja te aduce în centrul atenţiei publice, în centrul arenei politice. În acel moment este evident că îţi întăreşti şi susţinerea în interiorul paridelor. Acesta a fost, probabil, principalul atu al lui Biden de data asta: faptul că, vreme de opt ani, a fost vicepreşedinte, ceea ce e destul de semnificativ. Mai mult, a primit şi susţinerea – destul de târziu, dar a primit-o – lui Obama, care se bucură în continuare de o popularitate imensă în rândul americanilor în general, dar şi al democraţilor.

La nominalizarea din partea democraţilor s-a mers şi pe reţeta „cineva opus lui Trump“?

Ştiau că au nevoie de cineva care să fie opus lui Trump din punctul de vedere al profilului. Kamala Harris, bunăoară, în timpul campaniei de dinaintea alegerilor primare, s-a pronunţat destul de vocal şi de agresiv, atât împotriva lui Biden, dar în primul rând împotriva lui Trump. Or, de această dată, democraţii şi-au făcut un calcul destul de abil, în sensul că nu vrei un „Trump pe dos“ din partea democraţilor. Nu vrei un candidat scandalagiu, cu gura mare, care să divizeze societatea în continuare. Vrei un om care să fie la opusul profilului: un om calm, mai spre centru, dar care să nu fie nici molâu. Biden nu e, are o reputaţie destul de bună. Şi acesta e un motiv pentru care Biden a câştigat alegerile primare. E ca şi cum după Băsescu vrei altceva. Şi de aceea a fost ales Iohannis, care e opusul lui Băsescu.

Biden e de foarte mult timp în politică. Până să ajungă vicepreşedinte, s-a remarcat în vreun fel mai puternic, fie că vorbim de politici sau atitudini?

Din nefericire pentru el, a avut, la un moment dat, o poziţie destul de dură, ca de republican am putea spune, pentru stoparea infracţiunilor prin „politica geamurilor sparte“, care a fost iniţiată de Rudy Giuliani, care era primar al New York-ului la acea vreme. Spunea că pentru a stopa criminalitatea trebuie să începi prin a pedepsi şi anumite crime minore, de pildă spartul geamurilor. Evident că asta era o metaforă, era vorba de micul consum de droguri, port de armă ilegal, mici jafuri de benzinării. El spunea că astfel de infracţuni trebuie urmărite, iar vinovaţii, pedepsiţi exemplar. Şi Biden a sprjinit această tactică, care, iniţial, s-a dovedit a fi productivă, în sensul că, într-adevăr, criminalitatea în New York a scăzut dramatic în câţiva ani.

Unde a fost problema?

Acum, în condiţiile noii societăţi, i-a fost reproşat că, în urma acestei strategii, majoritatea oamenilor care au intrat la puşcărie atunci şi au stat mult timp acolo pentru crime relativ minore au fost negrii şi că, practic, a încurajat discriminarea rasială, pentru care a trebuit să-şi ceară scuze în timpul alegerilor primare. Deci Biden s-a remarcat printr-un fel de centrism în relaţiile cu republicanii, similar lui John McCain (n.r. – contracandidatul republican al lui Barack Obama, la alegerile prezidenţiale din 2008), care avea o reputaţie foarte bună tocmai pentru că, deşi republican, ţinea o relaţie bună de colaborare cu democraţii. Era un om de centru, un om constant, ceea ce e de apreciat. Şi Biden e la fel, un om constant, predictibil care poate să negocieze şi cu cealaltă parte.

Mă tem ca Biden să nu facă doar declaraţii pentru susţinerea drepturilor omului şi să fie mult mai împăciuitor în fapt în relaţia cu China, în loc să blufeze şi să forţeze mâna, aşa cum a făcut Trump.

Curtea Supremă n-a fost un as în mâneca lui Trump

Acum, când a câştigat Biden, s-au lansat ipotezele că „vin la putere comuniştii“. Totuşi, în partidul democrat sunt politicieni mult mai de stânga decât el, cum ar fi, de pildă, Bernie Sanders. De unde vin genul ăsta de idei şi au ele vreo fărâmă de adevăr?

Nu au nicio fărâmă de adevăr dacă vorbim de Biden, dar dacă vorbim despre extrema liberală stângă, acolo există într-adevăr nişte oameni care sunt declaraţi marxişti şi care acum încearcă să îşi impună agenda în cadrul Partidului Democrat. Deocamdată, Biden nu dă semne că ar ceda presiunilor care vin dinspre extrema stângă. De ce se spune: „Vin comuniştii?“. Pentru că în această extremă polarizare, fiecare tabără o demonizează pe cealaltă. Pe de o parte, ai dinspre democraţi spre republicani acuze că ar fi white supremacists (n.r. – persoane care cred că cei de rasă albă sunt superiori altora) şi acuze de nedreptate socială. Pe de altă parte, dinspre republicani spre democraţi, ai comunişti care vin la putere, distrugerea societăţii americane, a religiei şi aşa mai departe. Evident că ambele tabere exagerează enorm.

Sunt voci care spun că lui Biden îi va fi dificil să se desfăşoare în voie dat fiind că republicanii controlează Curtea Supremă de Justiţie. Cum comentaţi acest lucru?

El nu va putea trece prea multe legi pentru că nu le trece el în primul rând, ci Congresul. Vorbim de legi care să poată fi interpretate ca fiind neconstituţionale. Aici Trump a avut şi noroc, dar şi inspiraţia de a insista în impunerea oamenilor lui la Curtea Supremă. Pe de altă parte, aceeaşi Curte le-a respins acum avocaţilor lui Trump absolut toate cererile de contestare a alegerilor. Deci nu cred că oamenii puşi de el, judecătorii, sunt atât de manipulabili politic pe cât se crede. Oamenii sunt aleşi pe viaţă, au o reputaţie de apărat, altceva nu mai au, şi atunci nu vor face gesturi care contravin propriei imagini. Nu îşi vor risca reputaţia pentru interesul unui politician anume, ci îşi vor urma ideile. Sigur că pe interpretarea Constituţiei vor exista diferenţe, fără doar şi poate. Dar nu cred că o vor interpreta pentru beneficiul direct al unui partid.

Pe plan extern, mulţi se întreabă cum va gestiona Biden relaţia cu China, de pildă, unde Trump a generat un conflict destul de mare.

Aici, după cum spuneam, mă tem ca Biden să nu facă doar declaraţii pentru susţinerea drepturilor omului şi să fie mult mai împăciuitor în fapt în relaţia cu China, în loc să blufeze şi să forţeze mâna, aşa cum a făcut Trump. Toată lumea a zis că nu o să funcţioneze, dar a funcţionat. Mă îndoiesc că administraţia Biden, în general, va avea aceeaşi îndârjire în a-şi încorda muşchii vizavi de China. Sper să mă înşel.

Nimic nou pe frontul de est

Să vorbim şi despre implicaţiile pentru România. Politcienii români s-au bucurat pentru victoria lui Biden, punctând mereu că va fi în beneficiul României. Există motive să credem că se va simţi o diferenţă notabilă faţă de perioada Trump?

Nu cred. În general, politica externă a SUA în ceea ce priveşte Europa de Est a rămas totuşi constantă în ultmii 30 de ani. Dacă lăsăm la o parte episodul Clinton cu fosta Iugoslavie. Dar nu cred că ne putem aştepta la schimbări majore. S-ar putea ca în cazul unor tensiuni escaladante militare pe frontiera de Est, Biden să fie – cum zic americanii – just talk (n.r. – numai vorbe), să facă declaraţii, dar, când vine vorba de acţiuni ferme, să nu le facă. Pe de altă parte, tocmai pentru că are această reputaţie, s-ar putea să încerce să demonstreze că, de fapt, este un lider care poate lua decizii hotărâte din punct de vedere miliar, deci s-ar putea să încerce să-şi repare reputaţia în faţa liderilor autoritari. Dar sunt speculaţii, greu de spus cum va reacţiona omul la faţa locului.

Profesor la Houston 

Numele: Alin Fumurescu 

Data şi locul naşterii: 1967, Brad, judeţul Hunedoara 

Studiile şi cariera: 

  • A absolvit Facultatea de Filosofie a Universităţii Babeş-Bolyai şi are două masterate în ştiinţe politice, la Institut Européen des Hautes Études Internationales (Nisa) şi la Univesity of Missouri. Şi-a susţinut teza de doctorat, „Compromise and Representation: A Split History of Early Modernity“, la Universitatea Indiana (Bloomington). 
  • În prezent, este profesor la Departamentul de Ştiinţe Politice al Universităţii din Houston. 
  • În 2013, a publicat „Compromisul. O istorie politică şi filosofică“, volum care a fost tradus în chineză, în 2016, şi în română, în 2019. Cartea lui Fumurescu a fost considerată de revista „Choice“ „una dintre cele mai interesante cărţi de teorie politică scrise în ultimii ani“. 

Locuieşte în: Houston, Texas

SUA



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite