Alegeri SUA 2016. Cum va fi ales noul preşedinte al Statelor Unite, ce teritorii americane nu au drept de vot şi ce se întâmplă dacă niciun candidat nu câştigă

În noaptea de marţi spre miercuri, cetăţenii Statelor Unite vor alege al 45-lea preşedinte din istoria ţării. Procesul este unul mult mai complicat decât în majoritatea statelor democrate; votul local contează mai mult decât cel naţional, preşedintele ar putea fi ales de Camera Reprezentanţilor în anumite circumstanţe, iar o parte a teritoriilor americane nu au drept de vot.

Colegiul electoral

Preşedintele Statelor Unite nu este ales prin vot direct de populaţie; în schimb, alegătorii votează în fiecare stat pentru acordarea locurilor în colegiul electoral, organismul care va stabili în fapt cine va ocupa scaunul de la Casa Albă pentru cel puţin următorii patru ani.

Fiecare dintre cele 50 de state plus Districtul Columbia au câte un număr fix de electori pe care îi pot desemna în colegiul electoral, însumând în total 538 de electori la nivel naţional. Dintre aceştia, un candidat trebuie să primească cel puţin 270 de voturi din partea colegiului electoral pentru a fi desemnat preşedinte.

Din cauza modalităţii în care se acordă voturile electorale, există posibilitatea ca un candidat care câştigă votul popular să piardă votul electorilor. Această situaţie a fost întâmpinată de patru ori până în momentul de faţă: la alegerile din 1824, 1876, 1888 şi, cel mai recent, la cele din 2000, atunci când democratul Al Gore a câştigat votul popular cu 48,4% la 47,9%, însă republicanul George W. Bush a câştigat colegiul electoral cu 271 la 266 şi, implicit, mandatul de preşedinte.

Cum se alocă electorii şi cum se stabilesc voturile electorale

Numărul de electori acordat fiecărui stat în parte este calculat în funcţie de numărul reprezentanţilor pe care respectivul stat îi are în Congresul Statelor Unite, după următoarea formulă: câte un elector pentru fiecare membru pe care statul îl are în Camera Reprezentanţilor, respectiv câte doi pentru fiecare membru al Senatului care reprezintă statul respectiv. O excepţie este reprezentată de Districtul Columbia, care primeşte trei voturi electorale, deşi are o reprezentare mai degrabă formală în Congres.

Locurile din Senat şi Camera Reprezentanţilor sunt alocate, în schimb, după numărul de districte congresionale din fiecare stat – împărţite oarecum similar circumscripţiilor electorale din România şi reînnoite periodic pe criterii demografice. Ultima reînnoire a avut loc după un recensământ naţional în 2010, stabilind împărţirea congresională pentru perioada electorală 2012-2020.

În cea mai mare parte a statelor – 48 plus Districtul Columbia – candidatul care câştigă votul popular pe întreg teritoriul statului primeşte dreptul de a selecta toţi electorii desemnaţi de statul respectiv. De exemplu, dacă unul dintre candidaţi câştigă California cu 40% din votul popular, acesta îi poate nominaliza pe toţi cei 55 de electori alocaţi statului. 

Singurele excepţii sunt reprezentate de statele Maine şi Nebraska. Aceste două state acordă câte un elector câştigătorului votului popular din fiecare district congresional – două în cazul Maine, respectiv trei în Nebraska. În plus, candidatul care câştigă votul popular la nivelul întregului stat mai primeşte doi electori. De exemplu, dacă Hillary Clinton câştigă în primul district congresional din Maine, dar Donald Trump câştigă în al doilea şi are mai multe voturi per ansamblul statului, atunci candidatul republican primeşte trei electori, iar Clinton unul singur.

Împărţirea electorilor pe state la alegerile prezidenţiale din 2016 Sursă: usa-elections2016.com

Cum sunt stabiliţi electorii; electorii neloiali 

Partea interesantă a Constituţiei Statelor Unite este că electorii nu sunt, în teorie, obligaţi să respecte votul popular; odată nominalizaţi ei au opţiunea de a vota pentru un alt candidat decât cel desemnat. În practică, nerespectarea votului popular se întâmplă destul de rar şi nu a afectat, cel puţin până acum, rezultatul vreunui scrutin prezidenţial.

Partidele sau candidaţii independenţi care candidează în fiecare stat în parte nominalizează înainte de alegeri liste de electori egale cu numărul voturilor electorale alocate statului. În general, electorii aleşi de partide sunt membri vechi şi foarte loiali ai acestora, tocmai pentru a limita posibilitatea unui vot neloial, însă formaţiunile nu pot propune membri ai actualului congres drept electori. 

Anumite state au mecanisme legislative pentru a bloca un eventual vot contrar celui exprimat de populaţie – caz în care electorul care îl depune este considerat „elector neloial” - prin dispunerea de amenzi, urmărire penală pentru cel în cauză sau înlocuirea acestuia înainte de validarea votului, însă experţii juridici spun că o eventuală contestare a unor asemenea prevederi la Curtea Supremă a Statelor Unite ar da câştig de cauză electorului.

Ultimul caz de elector neloial la alegerile prezidenţiale a fost înregistrat în 2004, atunci când un elector din Minnesota a trecut numele candidatului la vicepreşedinţie democrat John Edwards pe postul de preşedinte, aparent din greşeală - nominalizaţii democraţi John Kerry/John Edwards au câştigat atunci statul nordic. Înainte de aceasta, în 2000, un elector din Districtul Columbia s-a abţinut de la a vota ca formă de protest la adresa reprezentării slabe în Congres a zonei, ce are parte de un delegat care poate vota măsuri legislative numai în circumstanţe speciale în Camera Reprezentanţilor şi nu are reprezentare în Senat.

Ce se întâmplă dacă niciun candidat nu atinge pragul de 270 de voturi electorale

În cazul destul de improbabil în care niciunul dintre candidaţi nu atinge pragul de 270 de voturi electorale necesare câştigării alegerilor, atunci responsabilitatea alegerii unui nou preşedinte revine Camerei Reprezentanţilor, însă cu aplicarea unor condiţii speciale. 

Astfel, Camera poate alege doar dintre primii trei candidaţi după ordinea voturilor electorale câştigate la alegeri, însă delegaţia fiecărui stat primeşte un singur vot, indiferent de câţi electori a avut repartizaţi în prealabil – în timp ce Districtul Columbia nu primeşte niciunul, neavând reprezentare propriu-zisă în Cameră. Candidatul care obţine voturile delegaţiilor a cel puţin 26 de state va fi desemnat noul preşedinte. 

Această situaţie a avut loc o singură dată – în 1824, atunci când John Quincy Adams a pierdut atât votul electorilor cât şi pe cel popular în faţa lui Andrew Jackson, dar acesta din urmă nu a reuşit însă să strângă majoritatea de 131 de voturi electorale prevăzută la acea vreme. Camera Reprezentanţilor a votat ulterior în favoarea lui Adams.

Listele de candidaţi diferă de la stat la stat

O altă particularitate a alegerilor din Statele Unite este că unii candidaţi pot fi prezenţi doar pe buletinele de vot din anumite state, şi nu la nivel naţional. Asta se întâmplă deoarece fiecare stat are propriile criterii pentru care acordă dreptul unui candidat de a fi pe buletinul de vot.

Dacă cele două partide majore nu au probleme în a-şi înscrie un candidat pe buletinele de vot în toate statele, datorită în primul rând aparatelor de partid, formaţiunile politice mai mici sau candidaţii independenţi întâmpină probleme în acest sens. În 2016, doar candidaţii Partidului Libertarian – Gary Johnson şi Bill Weld – vor apărea ca opţiuni în afara lui Trump şi Clinton în toate cele 50 de state plus Districtul Columbia.  Candidaţii Partidului Verde, Jill Stein şi Ajamu Baraka, vor apărea doar în 48 de state plus D.C. O listă cuprinzătoare a tuturor candidaţilor la alegerile prezidenţiale din 2016 poate fi consultată aici.

Şi, ca să fie totul şi mai complicat, majoritatea statelor oferă şi opţiunea de a scrie numele unui candidat preferat care nu apare pe buletinul de vot. Această metodă este destul de ineficientă, din nou din cauza diferenţelor de legislaţie între state – 10 state plus D.C nu au restricţii privind numele candidatului înscris, alte 32 de state necesită o înregistrare oficială a candidaturii pentru ca un candidat scris să fie luat în considerare, iar opt state nu permit opţiunea de a scrie numele candidatului preferat. 

Jurnalistul britanic John Oliver explică situaţia teritoriilor americane fără reprezentare/drept de vot, într-un episod din emisiunea de satiră „Last Week Tonight”

Aproximativ patru milioane de cetăţeni americani nu pot vota din oficiu

Deşi pare incredibil la prima vedere, aproximativ patru milioane de cetăţeni americani care locuiesc în teritorii considerate a fi sub jurisdicţia Statelor Unite nu au dreptul de a vota în alegeri prezidenţiale sau legislative. 

Rezidenţii din Puerto Rico, Guam, Insulele Marianei de Nord şi Insulele Virgine ale Statelor Unite, teritorii care aparţin de jure Statelor Unite, nu au dreptul de a vota, deşi sunt înregistraţi drept cetăţeni americani şi se supun legislaţiei federale. Aceste teritorii nu au drept de vot în Congresul Statelor Unite, iar singura contribuţie  a lor la procesul electoral este aceea că pot trimite delegaţi la congresele partidelor în cadrul alegerilor primare pentru desemnarea candidaţilor.

Acestora li se adaugă şi persoanele care şi-au pierdut dreptul de a vota – în urma unor infracţiuni sau din cauza unor boli mentale – dar şi cetăţenii americani din anumite state care nu se înregistrează ca alegători; şi aici, jurisdicţia diferă de la stat la stat: unele permit votul cu orice metodă de identificare, în timp ce în altele este obligatorie înregistrarea în prealabil ca alegător.

Votul a început de aproape o lună

În sfârşit, o altă diferenţă majoră a sistemului electoral american este acela că permite votul în avans, cu diferenţe în funcţie de stat. Votul în avans începe cu o lună sau două săptămâni înainte de ziua alegerilor, şi se încheie în unele cazuri înainte de alegeri, iar în altele odată cu închiderea urnelor pe 8 noiembrie. Unele state le cer alegătorilor să dovedească că nu pot vota în ziua alegerilor pentru a vota în avans.

Până la ora redactării acestui material, aproximativ 41,2 milioane de americani au votat deja pentru viitorul lor preşedinte – ceea ce ar putea reprezenta până la o treime din prezenţa totală la vot.