„Afganistan, războiul care nu poate fi câştigat“. Americanii ştiau asta, noi când am aflat secretul?

FOTO EPA-EFE

Secretara de presă a Casei Albe, prezentând concluziile vizitei preşedintelui afgan la Washington, a fost fermă şi deosebit de clară, afirmând, în fine, că Afganistanul „este un război care nu poate fi câştigat“.

Concluzie perfectă pentru „cel mai lung război din istoria SUA“ (definiţia folosită de Joe Biden) şi, după Vietnam şi Irak, dureroasă încheiere a unui efort militar de o amploare fără precedent care, odată cu înfrângerea, provoacă un dezechilibru enorm în zonă, apoi afectează bunul renume şi aura marţială a ţărilor care au participat la misiunea NATO.

Apar întrebări multiple şi la care, poate, cine ştie, va exista vreodată un răspuns.

Prima este de ce oare greutatea acestui mesaj a fost lăsată la nivelul unui purtător de cuvânt al Administraţiei Biden şi de ce această afirmaţie să nu vine, cum ar fi fost normal, fie din partea Secretarului de Stat pentru Apărare, fie din partea unui comitet reunit al foştilor comandanţi ai operaţiunilor din Irak, fie chiar Colin Powell, mai noul admirator al democraţilor, intrat chiar în rândurile partidului la fine de carieră. Spun asta deoarece o asemenea afirmaţie nu poate şi nu este făcută decât pe baza unei analize profunde la care au contribuit mai multe departamente sau agenţii, evident nu numai din rândul forţelor armate. O analiză care preia şi opiniile public exprimate de ani şi ani de zile, fie şi din numai din ţările care au contribuit la misiunea din Afganistan. Poate posibil de pus sub un motto spusele fostului prim-ministru britanic Harold Macmillan, care afirma în faţa colegilor săi că prima lecţie a politicii ar trebui să fie „să nu invadezi Afganistanul“. O spunea în lumina teribil de sângeroaselor lecţii învăţate din incursiunile britanice, trei la număr în perioada sec, XIX şi XX. Atunci când, atacând cu o forţă incomparabil mai mare şi cu un echipament militar modern, soldaţii armatei imperiale britanice au fost literalmente măcelăriţi, din toată forţa expediţionară britanică fiind lăsat să scape doar un tânăr locotenent medic pentru a putea povesti acasă ce se întâmplase.

Despre realitatea problemei afgane se scriseseră deja cărţi şi, mai ales, deveneau din ce în ce mai vizibile elementele componente ale unei înfrângeri istorice, similare ca dimensiuni şi semnificaţie politică cu cea încasată de trupele expediţionare sovietice. Pe fond, aceeaşi problemă, producând un sentiment de disperare comun dat de certitudinea că, după plecarea trupelor străine, talibanii vor declanşa teroarea, fără milă şi fără limite.

A dorit cineva să asculte avertismentele? E limpede că nu, dar care a fost cauza, de ce erau împinse în zonă alte şi alte forţe militare în timp ce americanii transmiteau aliaţilor că trebuia continuat efortul de solidaritate şi că, mereu, an după an, era din ce în ce mai aproape obiectivul asumat la invazia Afganistanului, adică de a „curăţa“ locul de forţele teroriste şi de a salva lumea şi Occidentul totodată.

În acest context, cine şi de a decis continuare, dincolo de graniţele unei speranţe rezonabile, a misiunii militare în Afganistan? Este o întrebare pe care, la nivel naţional, ar trebui s-o punem liderilor noştri politici, responsabili pentru decizia de ansamblu, dar şi liderilor militari care, poate, vor fi cerut, măcar de curiozitate, o analiză privind Afganistanul unde aveam trimise trupe în misiune de luptă. Poate le-a fost frică din diferite considerente şi apoi, cine ar fi românii să zică ceva atunci când americanii au decis?

Bun şi aşa.

Ar trebui totuşi să ne intereseze, în aceeaşi măsură, cu gândul la viitor, ce stare de fapt lasă în urmă aliaţii într-o ţară unde, din nou, 20 de ani de război, au provocat pierderi uriaşe. Ce se va întâmpla cu nefericiţii care au colaborat cu forţele Coaliţiei?

„Nimeni dintre cei care ne-au ajutat nu vor fi lăsaţi în urmă“, le spunea Biden ziariştilor, dar purtătorul ce cuvânt al departamentului apărării a fost mai precis spunând că încă nu au fost fixate detaliile retragerii şi cel privind evacuările şi relocările de personal afgan: „Pur şi simplu nu ştim, va fi făcut în funcţie de fiecare ca în parte“, adăugând că „asta nu este o misiune neobişnuită asumată de guvernul SUA şi nu necesită avioane militare pentru a fi realizată“ deoarece, adăuga el, în cazul unor precedente evacuări de personal, au fost folosite avioane civile. Pentru cine a trăit momentele dramatice ale evacuării Saigonului şi ale ambasadei SUA de acolo, ar putea fi oarecare îndoieli...E o primă veste bună chiar dacă valul de afgani doritori să scape din ţara lor s-ar putea să fie cu mult mai mare decât ceea ce este acum grupul interpreţilor, medicilor, profesoarelor şi tuturor asistentelor din sistemul administrativ cu familiile lor, primii condamnaţi de talibani pentru a fi lucrat împreună cu americanii şi aliaţii lor.

Nimeni nu mai întreabă ce obiective au fost realizate în urma misiunilor din Afganistan, toată lumea discută acum subiectul „spaţiului alb“ care rămâne după plecarea trupelor americane şi ale coaliţiei şi ceea ce va fi - dacă va fi, dacă va mai fi şi cum va mai fi - preluarea tuturor misiunilor locale de către forţele armate şi de securitate afgane. În cei priveşte pe americani, vor mai avea aproximativ 650 de militari pentru protecţia ambasadei, convoaielor diplomatice şi personalului american de acolo, militar şi civil. Dar cei de la Wall Street Journal au publicat o informaţie bombă: au intrat în posesia unui raport confidenţial realizat din surse oferite de diversele agenţii americane de informaţii în care se afirmă că guvernul afgan ar putea intra în colaps doar la 6-12 luni după retragerea americanilor. Asta în condiţiile în care analize anterioare provenite din aceeaşi sursă, spuneau că guvernul de la Kabul ar putea rezista chiar 2 ani după plecarea americanilor.

Foarte interesantă construcţia acestei retrageri atât de rapide şi care va aduce costuri de securitate majore deoarece sentimentul că victoria este atât de aproape a permis liderilor talibani să ordone intensificare acţiunilor pe tot teritoriul, cu o presiune care începe să dea roade deoarece au reuşit în ultimele zile să preia controlul unor zone din diferite părţi ale ţării, semnalându-se cazuri de „comportament irakian“ al trupelor guvernului de la Kabul, adică dezertări în bloc înainte de a începe luptele, lăsând talibanilor mari cantităţi de echipamente şi muniţii, alături de câteva vehicule de tip Humvee, cele mai apreciate pentru efectuarea de raiduri,

Oare vom vedea şi analizele oficiale ale Ministrului român al apărării asupra „episodului Afganistan“? Măcar post factum şi teoretice, prezentând tipul de acţiuni ofensive la care au participat românii, echipamentele speciale achiziţionate prin efortul nostru bugetar şi costul acestora, bilanţul total al pierderilor suferite, estimarea câştigurilor operaţionale şi un calcul al eficienţei misiunilor în raport cu costurile acestora.

Nu ştiu dacă va fi voie de sus ca şi românii să vorbească despre asta, dar oare noi când am aflat că eram angajaţi în „războiul care nu poate fi câştigat“? Dacă americanii n-au catadicsit să ne spună nouă, că ce treabă aveau, dar măcar aliaţilor din NATO li s-a spus asta, li s-au dat oare elementele de analiză care să le permită o regândire a plafonului naţional de forţe cu care se angajau la nivel de Coaliţie? Dacă da, când anume?

Întrebări logice deoarece, la începuturi, analizele NATO arătau, dimpotrivă, o rapidă şi totală victorie asupra forţelor talibane, un succes care avea să vină rapid, totală şi cu eforturi minimale. Analize total greşite şi care au dus aici:

Preşedintele Biden vizitând Cimitirul Memorial Arlington, zona unde sunt mormintele celor morţi în Afganistan.