A fost primul afro-american care a ocupat postul de şef al comitetului şefilor de stat major, apoi a devenit Secretar de Stat în perioada preşedinţiei lui George W.Bush.  
 
Rămâne însă trist celebru pentru celebra sa alocuţiune din 2003 când, în faţa Consiliului de Securitate al ONU, a prezentat o foarte lungă şi patetică demonstraţie-apel bazată pe certitudinea existenţei unor arme de distrugere în masă fabricate de criminalii regimului lui Sadaam Hussein. Puteţi accesa aici, provenind din arhivele oficiale ale Administraţiei George W.Bush, transcriptul alocuţiunii care, practic, a fundamentat nu numai intervenţia teribil de dură a SUA împotriva guvernului irakian dar şi chemarea de a se alătura acţiunii adresată  către diferite state prietene sau doritoare de a căta acest statut însoţit de diverse avantaje pentru politicienii obedienţi. Urmăriţi aici transmisia integrală a momentului care, conform datelor pe care le deţinem acum, constituie un faliment politic cu consecinţe globale, o greşeală cumplită a serviciilor de informaţii americane în special şi occidentale în general, totul însoţit de o evaluare de criză a experţilor în domeniu care a generat dezastre în serie şi care se vor încheia de-abia la finele acestui an când, conform promisiunii Preşedintelui Biden, vor fi retraşi din Irak ultimii 2500 militari americani care aparţin trupelor combatante. 
Generalul Powell a fost un erou american, un exemplu american, o mare poveste americană.

George W.Bush în 2000, anunţând nominalizarea lui Colin Powell ca Secretar de Stat
Powell a fost adeptul convins al intervenţiei cu o forţă de lovire infinit superioară a ceea ce prezentau analiştii ca fiind potenţialul convenţional al armatei lui Saddam Hussein, poate chiar sincer convins că armele de distrugere în masă ar fi putut fi folosite de dictatorul irakian, construindu-şi în consecinţă toate planurile pentru un succes masiv. Care a fost cu mult mai rapid decât sconta deoarece, eram în zonă pe vremea aceea, cea mai mare parte a trupelor irakiene a făcut acelaşi gest ca şi cel repetat peste timp de trupele guvernamentale afgane pe care aliaţii occidentali au irosit sute de miliarde: s-a predat instantaneu, abandonând arme, depozite enorme şi echipamente de ultimă generaţie, preluate imediat şi utilizate până azi de diversele facţiuni din al Qaeda şi ISIS. 
 
 
A creat o doctrină militară care-i poartă numele, scrisă şi aplicată de un general şi asta, poate, scuză chiar şi uriaşa sa greşeală care-i marchează întreaga posteritate, justificând remarca devenită aforism "Războiul este un lucru prea serios pentru a fi lăsat pe mâna generalilor". Ceea ce, privind exemplele ce ne sunt cunoscute, se dovedeşte chiar un adevăr etern. 
 
Cu toate astea, strict teoretic, Doctrina Powell (care continuă pe cea schiţată de Weinberger pe vremea când era Secretar de Stat şi Powell îl era asistent militar principal) pune o serie de întrebări la care, dacă serviciile americane ar fi ştiut să răspundă corect, poate alta ar fi fost atunci soarta conflictului care a schimbat în profunzime arhitectura Orientului Mijlociu şi raporturile internaţionale. 
 
Iat[-le, sunt perfect logice şi aplicaţile situaţiei de atunci şi la ceea ce s-a petrecut până acum, în marea încercare de a fi făcut uitat Războiul din Vietnam. În lipsă de informaţii corecte, raţionamentul militar a fost fracturat şi pervertit de implicările de interese politice justificate de presiunea unor cercuri economice.  
 
Iată criteriile respective, le găsiţi explicate şi dezvoltate într-o carte de referinţă: DuBrin, Doug (2003). "The Powell Doctrine: Background, Application and Critical Analysis". NewsHour Extra. Archived from the original on January 16, 2013. Retrieved April 19, 2015: 
 
1. Este oare ameninţat interesul naţional de securitate? 
 
2. avem un obiectiv clar posibil de atins? 
 
3. Au fost oare analizate în mod total şi cinstit toate riscurile şi costurile? 
 
4. Au fost oare epuizate toate celelalte mijloace non-violente de rezolvare a conflictelor? 
 
5. Există oare o strategie plauzibilă de exit care să ne scutească de un angajament fără sfârşit? 
 
6. Au fost oare luate în considerare toate consecinţele acţiunilor noastre? 
 
7. Este oare acest tip de angajament militar susţinut de opinia publică? 
 
8. Ne bucurăm oare cu adevărat de un sprijin internaţional pentru acţiunea noastră? 
    
Impecabil. Dar numai teoretic deoarece generalul şi-a dorit să devină politician şi, de aici, a început tragedia compromisurilor. Sau, dacă nu au existat compromisuri, atunci nici măcar n-a ştiut de unde i se trage, realizând extrem de târziu că fusese atras în plasa cu adevărat mortală a altor interese. Acelea neiertătoare şi perene. 
 
Cu el moare o epocă, mor amintirile legate nu numai de războiul al cărui campion în arenă a fost, dar şi a negocierilor privind, printre altele, şi soarta Europei şi, printre altele, printre multe altele, chiar şi soarta României. Dar asta este o altă istorie de povestit, cu documente, la timpul ei. 
 
Până atunci, să ne luăm adio de la omul şi generalul Colin Powell şi timpul său.