Că e vorba despre scenarii în trend, în continuitate, că e vorba despre salturi şi schimbări bruşte de direcţie de evoluţie fie că vorbim despre scenarii tip lebădă neagră, cu probabilitate redusă şi impact mare, aceste metode permit o estimare cu grad controlabil al erorii a perspectivelor unui fenomen.
 
E modul în care m-am uitat la ultimele acţiuni ale lui Donald Trump. Nu înseamnă că ele sunt mai puţin şocante, impredictibile şi cu risc mare. Nu înseamnă că nu generează efecte secundare a căror magnitudine tulbură profund sistemul de relaţii interneţionale, riscând să-l arunce fie în haos, fie în război, la fiecare pas. Ci e vorba despre o formulă prin care stagnarea, încremenirea în proiect, blocajul total al unor încercări de continuitate şi negocieri pe zeci de ani  sunt rupte brusc şi se propune peste noapte o reaşezare care poate să ducă la o relansare a problemei, cu revenirea temei la blocaj, căderea în conflict sau posibilitatea unei soluţii avantajoase pentru cel care determină turbulenţa în sistem.
 
E adevărat că nu a fost nimic glorios în tăierea nodului Gordian de către Alexandru Macedon. Nu a soluţionat ghicitoarea de secole înmagazinată de mintea umană în celebrul nod, dar a închis o dilemă şi a generat o soluţie chiar şi agresivă şi care încerca mintea oamenilor. Dar, poate, câteodată, mai trebuie tăiat câte un nod gordian. Până la urmă, orice act se judecă prin finalitate, şi există cel puţin un scenariu în care Donald Trump iese pe deplin învingător. Pentru că a fost îndrăzneţ şi a riscat, chiar dacă a riscat şi pe seama păcii lumii.
 
Şi dacă Trump a avut dreptate? Dreptatea sa, fireşte. Să ne imaginăm că în Coreea de Nord, după ce l-a ridiculizat pe Kim Jong un şi a umplut Twitterul cu invective la adresa sa, strategia preşedintelui actual al SUA care începe cu mişcarea în forţă, agresivă, intolerant de gravă potrivit tuturor regulilor, permite ca ameninţarea credibilă să determine negociere şi o soluţie a crizei nucleare. Să presupunem că acordul chiar se realizează, că nu e nici o tergiversare, nici o întreprindere menită doar să hrănească poporul nord-coreean atât de încercat şi să determine dezvoltare prin banii americanilor, în timp ce programul nuclear continuă să se dezvolte. Ci chiar siturile nucleare şi resursele balistice sunt distruse şi sunt respectaţi termenii denuclearizării militare a statului. Fireşte că asta aduce un plus de imagine şi de siguranţă SUA.
 
Dacă în Orientul Mijlociu, mutarea Ambasadei SUA, aşa cum e ea realizată, permite ca, după calmarea actualei intifade, să poată să fie abordată pe aceleaşi canale diplomatice partea palestiniană, în pierdere de poziţionare, pentru a i se propune crearea statului său. Cu sau fără capitala în Estul Ierusalimului. Iar compromisul să revină pe masa Israelului, cu imposibilitatea respingerii sale. Doar am mutat ambasada. E doar preşedintele care a făcut gestul atât de costisitor ca imagine şi tulburare a relaţiilor cu palestinienii şi statele arabe. E şi un timp al compromisurilor costisitoare pentru israelieni. Şi pe acest fond, al pumnului în faţă de la care s-a pornit, al rupturii cu imobilismul, apare şi soluţia în Orientul Mijlociu?
 
Şi dacă ieşirea din acordul nuclear iranian determină Teheranul şi pe europeni, pe ceilalţi semnatari ai acordului dincolo de SUA, retrasă, să depună eforturi şi să găsească spaţiul compromisurilor necesare pentru întărirea acelui acord? Să ofere garanţii suplimentare, într-o nouă abordare, că programul nuclear nu se relansează, să acopere lacuna componentei programului balistic şi pe cea a implicării Iranului în statele vecine? Încă o dată, o politică se judecă şi prin finalitate, iar dacă soluţia este o formulă întărită de acord convenită pe linie iraniano- europeană ar putea duce la revenirea SUA în acord(aşa cum o va face, cel mai probabil, în cazul acordului de comerţ trans-pacific în noile condiţii).
 
În fine, să ne imaginăm că acţiunea virulentă din Siria şi redescoperirea duşmanului, întruchipat de miliţiile şiite şi trupele iraniene de pe teren, grupările Hezbollah şi celelalte componente militare şi paramilitare pro-iraniene din Siria, care iau locul defunctului Daesh-Stat Islamic, şi înfrângerea / eliminarea lor duce la reaşezarea raportului de forţe loialişti-contestatari în războiul civil, ducând şi la o soluţie în Siria. O să spuneţi că e o utopie, dar câştigarea Siriei azi e echivalentă cu câştigarea Orientului Mijlociu, mai ales dacă se produc modificările şi în cazul soluţiei celor două state. Ei bine, atunci Donald Trump ar avea asigurat un al doilea mandat cu brio în 2020. Nu aceasta ar fi ţinta naturală a unui preşedinte american? Şi cu perspectiva premiului Nobel pentru pace. Luat post-festum, după o implicare directă în pacea lumii, nu la început de mandat, pentru a-i limita acţiunile ulterioare.
 
Da, pentru că norocul surâde, nu rareori, celor îndrăzneţi, s-ar putea ca, într-o asemenea variantă, Donald Trump să aibă dreptate. Doar să nu repete prea des procedeul ucenicului vrăjitor, eventual nu contra Rusiei sau Chinei, că ulciorul nu merge de multe ori la apă. Câteodată, când te joci cu focul, la risc maxim, se mai şi sparge.