9/11. O perspectivă românească

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Două reflectoare puternice marchează locul în care se aflau turnurile gemene World Trade Center înaintea atacului terorist de la 11 septembrie 2001 FOTO Reuters
Două reflectoare puternice marchează locul în care se aflau turnurile gemene World Trade Center înaintea atacului terorist de la 11 septembrie 2001 FOTO Reuters

Îmi pare că a trecut atât de mult de atunci încât abia îmi amintesc cărţile despre acea zi, citite ulterior tragediei americane: a preşedintelui George W. Bush, care e atât de proastă încât chiar cred că a scris-o el, şi a comicului Bill Maher, care e tristă.

Eram la ziar. Pe atunci, ziarul era unul incisiv, relevant, credibil, din cauza căruia tremura guvernul, când se trezea dimineaţa cu câte o pălitură. Lucram la Sport, iar în jurul orei patru după-amiaza, am sunat-o pe mama, să o liniştesc, spunându-i lucruri în care nu credeam nici eu. Că nu se va schimba mare lucru, că nu a început războiul. Curgeau ştirile pe Reuters şi France Presse, ne uitam la televizor fără să ne vină să credem. Apoi, ne-am scuturat, ca nişte căţelandri, şi ne-am apucat repede de ceea ce aveam de făcut, văzându-şi fiecare de treabă (ţin minte că la Sport am dat toate competiţiile anulate şi reacţii la cald), pentru că eram ziarişti şi aveam pe atunci, scuze pentru vorba pompoasă, conştiinţa responsabilităţii civice.

Între picături, am scris şi o scrisoare, intitulată „Dragă America“. Era scrisă în mod deliberat pe un ton candid, de băieţel speriat, ceea ce poate că şi eram, chiar şi la 31 de ani. Nu o mai găsesc pe Net, ştiu că promiteam să ţin bărbia în piept la minutul de reculegere planetară şi să beau o Coca Cola apoi, omagiind în felul meu un popor greu încercat. I-am trimis-o amicului Răzvan Ionescu, redactor-şef la „TV mania“ pe atunci. Pasămite i-a plăcut atât de mult încât a publicat-o în editorial. Îi mulţumesc pentru asta!

N-am să mă fălesc cu cine ştie ce fapte de vitejie făcute pe 11 septembrie, poate, în afară de faptul că mi-am îmbărbătat un coleg mai tânăr (OK, era Daniel Conţescu), care văzuse chipul diavolului alcătuit din fumul care ieşea dintr-un turn de la World Trade Center. Am fost însă mândru că directorul ziarului a scris „Cântare Americii“, un editorial excepţional, care a făcut înconjurul planetei, plasând şi România pe harta interesului global – zău că nu sunt vorbe mari.

Şi acum, treaba românească, pe care o aştern, întrucât s-a prescris. Oricum, le-am povestit-o amicilor, dar cred că are o noimă, ba chiar mai multe. Se făcuse 2008 şi mă întorsesem la acel ziar, ca redactor-şef. Într-o dimineaţă, în timp ce-mi înfulecam sandvişul citind „Gazeta sporturilor“, mica mea plăcere vinovată de atunci şi de acum, tanti Doina, o veterană a ziarului, a intrat în birou, zicând mă caută la telefon un american. Mi-a făcut legătura şi, într-adevăr, un american m-a rugat să îi dau acordul de a publica editorialul „Cântare Americii“ într-un volum de poezii şi proză patriotică din SUA. I-am explicat că nu-l scrisesem eu, iar autorul plecase, dar îl voi contacta, deoarece era singurul deţinător al drepturilor de autor. Oricum, din partea noastră era OK şi i-am mulţumit respectuos americanului.

Fireşte, l-am sunat imediat pe nea Cornel, cum îi ziceam pe vremuri, sau dom’ director, în adresare directă, chiar dacă nu mai avea funcţia asta. „Bună ziua, dom’ director, uitaţi aşa şi-aşa, a sunat americanul…“. „Bine, mâţule (aşa mă răfăţa), dar vezi că am drepturi exclusive!“. „Păi ştiu, de-aia v-am şi sunat!“. Auzind că telefonul era, totuşi, de bine, domʼ director s-a relaxat şi a vrut să afle care mai e treaba la ziarul pe care-l condusese ani de zile, ba îl şi schimbase, din tabloid, în cotidian de atitudine şi de investigaţie. „Auzi, băi, mâţule, cine mai e şef acolo?“. Din modestie, am replicat cu persoana întâi plural: „Păi, ăăă, noi, domʼ director“. „Bine, bine, dar cine vă spune ce să scrieţi?“. „Nimeni, domʼ director!“.

Acela a fost primul moment în care mi-am dat seama că noi, decreţeii, ajunsesem să luăm locul consacraţilor. Şi că voiam să facem lucrurile altfel. Să nu ne mai spună nimeni ce să scriem, să facem cum ne taie capul. Cumva, eram hipsterii presei avant-la-lettre.

O să întrebaţi ce legătură are istorioara de mai sus cu 11 septembrie 2001, afară de „Cântare Americii“. Probabil, niciuna. E doar o amintire din perioada în care încă nu intraseră avioanele în turnurile presei româneşti.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite