Asta pentru că un alt cotidian relevant, în economia comunităţii gânditoare, din ţara noastră, respectiv România Liberă a publicat un dialog cu ambasadorul Rusiei la Bucureşti. 

Unul care nu poate fi trecut cu vederea.

Înainte de toate doresc să precizez că, în cele ce voi scrie, rămân obiectiv.

Din respect pentru un diplomat care, în limitele mandatului său, cel puţin în relaţia sa profesională, cu jurnalistul care semnează aceste rânduri, s-a dovedit a fi galant, prietenos, deschis oricărei întrebări. Şi observ, neutru, că la fel a procedat şi cu gazetarul de la ziarul deja menţionat. 

Recunosc, din start, apetenţa europeanului Oleg Malginov pentru consolidarea legăturilor culturale şi diversificarea schimburilor de studenţi, benefice unei relaţii voit şi necesar constructive, între Federaţia Rusă -  putere regională relevantă, pentru balanţa strategică a Europei -  şi România - stat membru al NATO, comparabil cu Polonia, ca importanţă pentru superputerea lumii, la frontiera de răsărit a Alianţei Nord-Atlantice.

Jurnalistul care a luat interviul emisarului de facto al Kremlinului a fost onest, în consemnarea răspunsurilor primite, ceea ce nu înseamnă că distinsul intervievat nu ar fi avut nevoie şi de un alt tip de dialog, de la egal la egal, amical, doar nu era vorba de lovituri simbolice, executate de la 11 metri...

Astfel, amintea Excelenţa Sa, Oleg Malginov, de o necesitate: "ar trebui să avem mai multe întâlniri la nivel de miniştri de Externe."

Corect! 

Mai ales că Serghei Victorovici Lavrov, ministrul de externe al Rusiei, a manifestat - la nivel public - în ultima perioadă, o atitudine constructivă în legătură cu respectarea graniţelor Republicii Moldova, areal teritorial între Prut şi Nistru, de importanţă strategică pentru NATO, după Summitul Alianţei Nord-Atlantice, de la Lisabona, din 19-20 noiembrie 2010.  

Cu o condiţie.

Ministrul rus de externe să vină la Bucureşti cu mesajul clar că va întâlni pe egalul său, pe plan diplomatic, unul mai tânăr, mai timid, dar cu aceeaşi dorinţă de a schimba, în bine, relaţii bilaterale marcate încă de nostalgii, de o anumită factură, din partea moştenitorilor defunctei puteri sovietice. 

Oleg Malginov mai menţiona, cu abilitate, posibilitatea unor vizite la nivel de premieri. Ceea ce - citind în oglindă - înseamnă că nu sunt şanse pentru o întâlnire între preşedinţii României şi Rusiei. Păcat. 

Şi urmează - după un vals pe alte repere interpretabile, din punct de vedere geopolitic - o afirmaţie, deloc întâmplătoare, a diplomatului Malginov: "Nu mi se pare atât de periculos proamericanismul, cât antirusismul, care împiedică orice posibilitate de a închega o relaţie."

Eroare de interpretare. A diplomatului rus.

De pildă, ca proamerican convins afirm că nu sunt antirus. 

Dar, ca european - deprins să spun ceea ce gândesc - nu neg ostilitatea mea şi a altor conaţionali, faţă de tot ceea ce a purtat şi are amprenta unei viziuni mai degrabă imperiale, nu doar autoritariste, emisă de la Moscova. 

Plusul de cunoaştere reciprocă - invocat elegant de ambasadorul rus - va fi util doar atunci când ambii parteneri de dialog au toate cărţile pe masă.

Fără asul - vorba vine - Transnistriei, în mâneca mâinii obişnuită a ţine sceptrul unor vremuri apuse. 

Şi, dacă tot a pomenit Excelenţa Sa, Oleg Malginov, de scutul antirachetă, eu pot înţelege nu doar rezervele domniei sale, ci şi ale diplomaţiei pe care o reprezintă, implicit ale ministerului Forţelor Armate ale Rusiei. 

Până la un punct. 

Una este ca, în mod firesc, logic, deloc de condamnat, preşedintele Rusiei, Vladimir Putin, să dea dispoziţii lui Serghei Lavrov, ca diplomaţii ruşi să prezinte dezechilibrul creat, chipurile, de scutul american antirachetă. Cu efect contraproductiv, ca să parafrazez exact. 

Altceva este ca un cetăţean european, precum distinsul Oleg Malginov - egalul meu, din acest punct de vedere - să afirme că scutul  "poate reprezenta o potenţială ameninţare pentru România. Este o provocare, pentru că baza de la Deveselu poate deveni ţintă, dacă Rusia, la rândul ei, consideră că este ţinta scutului antirachetă. Este un punct de vedere normal al fiecărui militar."

Cu respectul cuvenit, până la proba contrarie, ambasadorul rus este de formaţie non-militară.

Dacă era militar, sau chiar dacă poartă doar uniforma, altfel respectabilă, a unui diplomat de carieră, ar fi avut în minte, teoretic, articolul  5 al Tratatului Nord-Atlantic, în care scrie negru pe alb, nu roşu pe alb: 

„Părtile convin că un atac armat impotriva uneia sau a mai multora dintre ele în Europa sau in America de Nord va fi considerat ca un atac impotriva tuturor şi, in consecintă, dacă se va produce un asemenea atac armat, fiecare dintre ele, exercitând dreptul său individual sau colectiv la autoapărare, recunoscut de articolul 51, al Cartei Naţiunilor Unite, va da asistenţă Părţii sau Părţilor atacate, prin luarea in consecinţă, individual şi concertat cu celelalte părţi, a acelor măsuri ce vor fi considerate necesare, inclusiv folosirea forţei armate, pentru a restaura şi a menţine securitatea zonei Nord-Atlantice.”

Iar garanţiile NATO sunt până la Nistru, domnule Oleg Malginov, conform declaraţiei - verificabile - a secretarului general al Alianţei Nord-Atlantice, făcută la reuniunea aliaţilor, din Portugalia, unde a fost prezent şi preşedintele de atunci, al tuturor ruşilor, Dmitri Medvedev. Care nu a protestat. Nici nu s-a delimitat de această afirmaţie publică a lui  Anders Fogh Rasmussen. 

Vrea Rusia garanţii?

Atunci să accepte formarea celor două comandamente comune, întrunite,  în care va avea ofiţerii săi, 24 de ore, din 24 posibile, puşi la curent cu tot ceea ce întreprind aliaţii, în legătură cu scutul NATO antirachetă. 

Mai puţin... decizia apăsării pe butonul roşu! Ceea ce este absolut normal. Altfel cum? Adică un locuitor din taigaua siberiană ar aştepta acordul vecinului său, pentru a se apăra de o stihie apărută ca din senin? 

Reiterez un gând - pe care ambasada Rusiei la Bucureşti nu are curajul să îl transmită la Kremlin. 

Preşedintele Rusiei merită respectul cuvenit în România exact câtă stimă i se acordă şefului statului român - indiferent cine ar fi acesta, azi, sau mâine - în Federaţia Rusă. 

Puterea regională, de la răsăritul Europei, merită, firesc, să fie respectată, dar nu mai mult decât felul în care Moscova îşi tratează partenerii doriţi, sau nu, de cooperare - mimată sau reală. 

Da. Ambasadorul Malginov are dreptate când afirmă: "ar fi contraproductiv pentru Federaţia Rusă să îşi complice singură relaţia cu România." 

După cum la fel de contraproductiv ar fi, pentru diplomaţii civili şi militari ruşi, acreditaţi în România, ca să  aibă impresia că europenii din Bucureşti sunt atât de naivi încât să îi creadă în concediu prelungit - de odihnă activă. În mod firesc au misiuni precise. 

Vine 9 mai.

Şi, dintr-o asemenea perspectivă, sacrificiul extraordinar al militarilor români, după 23 august 1944, nu trebuie deloc trecut cu vederea, fie şi pentru faptul că a scurtat, cu luni bune, măcelul mondial. 

Până la 23 august? Armata Regală a României a luptat alături de singurul aliat posibil, în efortul disperat de a reîntregi ţara.

Ştiu. Pentru diplomaţia rusă, Republica Moldova nu este Al Doilea Stat Românesc.

Dar ce mult ar avea de câştigat Federaţia Rusă din reconsiderarea raporturilor sale cu statul român, prin recunoaşterea consecinţelor fireşti ale anulării, de jure, dar şi de facto, a Pactului  Molotov - Ribbentrop!

A venit timpul!