De facto, odată cu anexarea pensinsulei Crimeea, în martie 2014, acum un an de zile, Rusia a devenit vecina noastră. Ţărmul ei se află la mai puţin de 300 de km de Constanţa, iar frontiera naturală este Marea Neagră. România, până nu demult doar stat-membru al UE şi al NATO, a devenit în câteva minute un vecin indezirabil: nu spune oare non-stop propaganda rusească tot felul de bazaconii despre un pact între Helmuth Kohl şi Mihail Gorbaciov, pe când se negocia reunificarea Germaniei, care ar presupune ca NATO să nu devină vreodată vecină, prin vreun stat, cu Rusia? Parcă nu lipsea Polonia, iată şi România!

Există oare o consecinţă directă a acestui act de agresiune geopolitică asupra politicii externe a României? Pentru Bogdan Aurescu, noul ministru de Externe, nu. Prezent la Paris pentru o zi, un desant rapid dedicat unei întâlniri cu omologul său francez, Laurent Fabius, dar şi unei conferinţe cu uşile închise despre Partenariatul Estic (în 23 februarie), ministrul Bogdan Aurescu a declarat:

nu am luat nicio măsură suplimentară de întărire a frontierei şi nici nu am constatat vreo problemă legată de această vecinătate".

Este unul din puţinele răspunsuri oficiale obţinute în 23 februarie: întreaga dezbatere, la care au participat şi ambasadorii Letoniei (stat care deţine preşedinţia rotativă a Uniunii Europene), Moldovei şi Ungariei, a fost găzduită de ambasada României la Paris dar a fost în regim "chatham house".

Caracterul discret al întâlnirii nu a reuşit însă să nu lase să transpară o foarte sensibilă îngrijorare faţă de recentele acţiuni ale ruşilor (vizita la Belgrad şi Budapesta, în 17 februarie), nerespectarea acordului Minsk2, recentele confruntări din Ucraina, decizia Germaniei de a nu vinde tancuri Lituaniei. Toate conjugate cu o puternică propagandă prorusă...pe ici pe colo. Sigur, viitorul summit al Partenariatului Estic de la Riga (20-23 mai) va avea, în premieră, o componentă media, dedicată întocmai mijloacelor pe care le are la dispoziţie UE de a lupta şi astfel cu Vladimir Putin.

Însă şi mai sensibile erau întrebările care au sosit din partea diplomaţilor străini şi a jurnaliştilor aflaţi în sală. Înconjurată de state favorabile politicii ruse sau ocupate parţial de ruşi, România ar trebui oare să se simtă ameninţată? Apartenenţa noastră la NATO este oare un handicap sau un atu, în condiţiile în care această apartenenţă ar împiedica România să acorde ajutor Moldovei, de exemplu, în caz de agresiune? Bazele americane de pe teritoriul României, dspozitivele antirachetă sunt ele apte să ne protejeze împotriva unei eventuale ofensive ruseşti?

Greu de răspuns. Au şi rămas, parţial, fără răspuns. Tot ce se ştie, şi se vede pe teren, este mai degrabă îngrijorător. Ruşii au, evident, o capacitate militară cu mult mai importantă şi mai serioasă decât orice ar putea avea americanii în Europa Centrală şi de Est. România va adăposti, într-un viitor apropiat, un centru de comandă al NATO. Ideea unui conflict geopolitic în regiunea Mării Negre nu trebuie întreţinută. Crimeea nu este un caz izolat, iar semnarea unui tratat între Rusia şi Oseţia de Sud, foarte curând, după ce un tratat similar a fost semnat recent cu Abhazia, sunt motive de îngrijorare. Moldova, ea, este înţelept, să rămână, deocamdată, în afara NATO. Neutră, adică, asemeni Ucrainei. Dar poate că Georgia ar fi o opţiune interesantă ca membru al NATO.

Nimic nu este exclus, se pare, dincolo de dihotomia existentă în viziunea romantică a Occidentului asupra Rusiei, şi viziunea realistă, dar ignorată (conştient sau nu) a Europei de Est. Cert este că România nu are capacitatea militară a unui răspuns pe măsură la cererea de ajutor a preşedintelui Petro Poroşenko (Ucraina). Cert este şi că Rusia este capabilă să meargă mai departe cu...absolut orice, măcar pentru a testa capacitatea statelor NATO de a reacţiona efectiv în caz de acţiune situată la limita articolului 5 al NATO: 

Partile convin ca un atac armat împotriva uneia sau a mai multora dintre ele în Europa sau în America de Nord va fi considerat ca un atac impotriva tuturor si, în consecinta, daca se va produce un asemenea atac armat, fiecare dintre ele, exercitand dreptul sau individual sau colectiv la autoaparare, recunoscut de articolul 51 al Cartei Natiunilor Unite, va da asistenta Partii sau Partilor atacate, prin luarea in consecinta, individual si concertat cu celelalte parti, a acelor masuri ce vor fi considerate necesare, inclusiv folosirea fortei armate, pentru a restaura si a mentine securitatea zonei Nord-Atlantice".

Posibilitatea, fictivă, a înarmării Kievului, a fost doar un argument în plus în cadrul semnării acordului de la Minsk2 (aici îmi vine să mă întreb dacă restul lumii chiar îşi închipuie că îl poate prosti pe Putin!). In fine, ceea ce face Putin în continuare este simplu de explicat: crearea unui alt conflict îngheţat este doar o manieră de a controla o ţară, nicidecum niciodată un scop absolut, în sine. El o ştie, noi încă mai visăm. Incercând să remediem, în Ucraina sau în Transnistria, comitem un act pe care Moscova îl vede ca pe un amestec direct în treburile care privesc sfera ei de influenţă, nimic mai mult.

Se va ocupa oare cineva de acest aspect - în cadrul unui domeniu dedicat securităţii (de orice fel), pe care România l-a propus UE în cadrul ameliorării (citiţi desăvârşirii) Partenariatului Estic - mai devreme sau mai târziu? Astfel încât Partenariatul să nu fie doar zâmbete pe o fotografie ci şi o garanţie a stabilităţii şi a apartenenţei europene în faţa celor care afirmă că Ucraina nu e Europa? Vom vedea la Riga, în două luni, dacă nu va fi cumva cu mult prea târziu.