Tratatul, vechi de mai bine de 30 de ani, a fost semnat de Ronald Reagan şi Mihail Gorbaciov spre sfârşitul Războiului Rece şi a dus la detensionarea cursei înarmării nucleare în Europa. Părţile semnatare, Statele Unite şi Uniunea Sovietică, au distrus arsenalul de rachete de croazieră capabile nuclear cu rază scurtă şi medie şi au respectat multă vreme decizia comună de a înceta dezvoltarea acestui tip de armament.

Echilibrul a fost rupt acum câţiva ani când Statele Unite au acuzat formal Rusia că încalcă tratatul prin dezvoltarea unui rachete de croazieră capabilă nuclear cu rază medie de acţiune, respectiv Novator 9M729 (cod NATO SSC-8). Rusia a respins acuzaţiile şi a refuzat dialogul propus succesiv de administraţiile Obama şi Trump, insistând pe faptul că scutul anti-rachetă NATO este, la rândul lui, o încălcare a tratatului. Ultima escaladare îi aparţine lui Trump, care a anunţat că Statele Unite se vor retrage din INF pentru că oricum Rusia nu-l respectă.

Se speculează în presa de specialitate că decizia lui Trump are mai multă legătură cu China decât cu Rusia. China nu e parte semnatară, prin urmare nu e constrânsă de tratat şi poate astfel dezvolta programe de înarmare nucleară ce ameninţă aliaţii americani din Pacific fără a i se putea răspunde cu măsuri echivalente. E cunoscut faptul că Trump şi cercul său consideră China ca fiind inamicul principal al Statelor Unite, în timp ce Rusia are o prioritate strategică mai redusă deoarece nu poate concura economic cu America. Evaluarea aceasta nu este nouă şi nici nu este specifică lui Trump, ”pivotul spre Asia” lansat de Obama a precedat-o şi o explică.

Problema e că Obama s-a ferit să anuleze tratatul cu Rusia pentru a nu pune Europa în postura dificilă în care o aşează azi Trump. E destul de previzibil că Statele Unite vor dezvolta, după retragerea din INF, capacităţi militare nucleare comparabile cu cele ruseşti. Întrebarea cheie este: ce se va întâmpla în Europa? Există două scenarii ipotetice:

  • Statele Unite vor instala rachete de croazieră capabile nuclear în Europa pentru a contracara Rusia, relansând astfel cursa înarmării nucleare din punctul în care s-a oprit la sfârşitul anilor 80.
     
  • Statele Unite nu vor instala aceste rachete în Europa, lăsându-ne expuşi şi forţându-ne fie să ne înarmăm nuclear singuri, fie să cedăm presiunii militare ruseşti şi să ne aşezăm la masa compromisului.
     

Evident, ne aflăm într-un scenariu de tip loss-loss, motiv pentru care diplomaţia europeană condamnă vehement denunţarea tratatului de către americani. Ca şi în cazul Iranului însă, americanii nu par prea interesaţi de necesităţile generate de asigurarea securităţii europenilor şi preferă să îşi urmeze propriul drum strategic. Liderii americani de nivel doi asigură formal europenii de tot sprijinul posibil, în timp ce Trump slăbeşte coeziunea NATO întrebându-se retoric de ce ar trebui să apere americanii Muntenegru.

Retragerea din tratatele internaţionale ce constituie fundamentul securităţii globale fără a pune nimic în loc devine astfel un trademark al administraţiei americane actuale şi forţează europenii să reconsidere parteneriatul strategic cu Statele Unite, obligându-i la o decuplare a politicii de securitate europeană de la paradigma globală post-1945.

Nu ne rămâne decât să sperăm, împreună cu senatorii americani din Comisia pentru Politică Externă, că ameninţările lui Trump nu sunt decât un bluff menit să readucă Rusia la masa negocierilor. Speranţele nu sunt însă mare lucru când discutăm de reînarmarea Europei cu rachete nucleare.