Trei asasinate istorice considerate de ruşi drept comploturi ale britanicilor împotriva lor

Duelul ruso-britanic, care se manifestă pe toate planurile, de la diplomaţie, la spionaj şi propagandă, nu este de azi, de ieri, ci vechi de secole, încă de când cele două părţi s-au trezit râvnind la aceleaşi teritorii. Strategii i-au găsit şi un nume, „Marele Joc”, care a marcat mai ales secolul XIX şi a inspirat personaje legendare, cum ar fi soldatul şi spionul Kimball O’Hara din romanul „Kim” al lui Rudyard Kipling

„Marele Joc” a inspirat totodată poveşti cu iz de teorii ale conspiraţiei, spuse fie pentru a perpetua confuzia, fie pentru a întreţine o stare de adversitate, fie pentru a scăpa de răspundere. Trei dintre aceste poveşti sunt evocate adesea de ruşi pentru a ţine sus steagul pericolului britanic, şi anume asasinarea ţarului Pavel I, masacrul de la Ambasada rusă de la Teheran şi moartea lui Grigori Rasputin, supranumit „Călugărul nebun”.

Asasinarea lui Pavel I

La sfârşitul secolului XVIII, Londra şi Sankt Petersburgul urmăreau cu îngrijorare posibilitatea extinderii ideilor revoluţionare de la Paris. Urcat pe tron în noiembrie 1896, după moartea Ecaterinei a II-a, Pavel I s-a aliat cu britanicii împotriva Franţei, dar apoi a răcit relaţiile cu aceştia şi a ales să ia legătura cu Napoleon.

Acest moment de cotitură, produs pe fondul unor supărări ale lui Pavel I faţă de britanici, cum ar fi cea faţă de decizia acestora din urmă de a păstra controlul asupra Maltei după alungarea francezilor în 1800, este văzut de naraţiunea rusă drept un factor suficient pentru declanşarea unui complot. Acest fir narativ, susţinut mai ales în a doua jumătate a secolului XIX, porneşte, fireşte, de la francezi, inamici cu englezii la acea vreme, care vorbeau despre o conspiraţie organizată cu „aurul şi mâna” Londrei. Omul din centrul acestui complot este considerat diplomatul Charles Whitwort, ambasador al Regatului Unit în Imperiul Rus din 1788 până la 1800. Se spune că a fost izgonit de la Sankt Petersburg în primăvara anului 1800 şi a intrat în contact cu ruşi anglofili în timpul detaşării de la Copenhaga (Danemarca) din august - septembrie acelaşi an. Misiunea: asasinarea ţarului şi reluarea alianţei britanico-ruse împotriva lui Napoleon.

Dincolo de insinuările despre „aur” şi „mână” şi aranjarea lor în context diplomatic, nu se ştie în ce măsură a contribuit Charles Whitwort la asasinarea lui Pavel I. Cert este că diplomatul a întreţinut relaţii dificile cu ţarul, dar nu era singurul. Pavel I avea duşmani mult mai mari, mai cu seamă din interior. Generalul Piotr Pahlen şi fostul cancelar de stat Nikita Panin erau doi dintre ei. Cei doi şi-au pus la cale conspiraţia cu ajutorul contelui von Benningsen şi cu acceptul viitorului ţar, Alexandru I, fiul lui Pavel I. În ciuda legăturii de sânge, Pavel I şi Alexandru I au fost rivali, Ecaterina a II-a voind de fapt să-l lase la tron pe nepot în locul fiului, care, din cauza firii sale impulsive, era considerat nedemn pentru conducerea Imperiului. Odată ajuns la putere, Pavel I a căutat să elimine dubiile asupra validităţii succesiunii şi s-a lansat în anularea moştenirii mamei sale. Urmându-l la tron, fiul său s-a lansat la rândul său în reabilitarea moştenirii bunicii sale şi a fost chinuit mereu de remuşcări pentru moartea tatălui său, survenită în urma unei strangulări, în martie 1801, după ce a refuzat abdicarea.

Masacrul de la Ambasada rusă de la Teheran

La 30 ianuarie 1829, o mulţime furioasă, înarmată cu cuţite, pietre şi bastoane, a luat cu asalt Ambasada rusă la Teheran, păzită de un număr mic de cazaci. Atacatorii i-au nimicit pur şi simplu pe oamenii din reprezentanţa diplomatică rusă, printre care se afla şi ambasadorul, celebrul poet Aleksandr Griboiedov.

Atacul a avut loc ca urmare a refuzului lui Griboiedov de a-l preda pe un eunuc armean care a fugit de la curtea şahului şi şi-a găsit refugiu în ambasadă. Era un gest greu de digerat de Fath-Ali Shah Qajar, a cărui îndelungată domnie (1797 - 1834) a fost umbrită de pierderea Caucazului în faţa ruşilor, dar şi de populaţia din subordinea sa, cuprinsă de un puternic sentiment antirusesc. În plus, eunucul fugar fusese trezorier şi păstrător al bijuteriilor. Prin urmare, cunoştea prea multe secrete pentru a i se permite să-şi găsească adăpost la inamic.

Şi totuşi, unii ruşi consideră că britanicii sunt de vină pentru atacul de la ambasadă şi uciderea lui Griboiedov. Capul răutăţilor în acest caz este prezentat a fi doctorul John McNeill, suspectat că ar fi instigat pe lângă şah din calitatea sa de adjunct politic al ambasadorului în scopul de a-i implica pe perşi într-un nou război cu ruşii.

Moartea lui Rasputin

Dacă aşa-zisul complot britanic este evocat timid atât în cazul lui Pavel I, cât şi în cel al lui Aleksandr Griboiedov, uciderea lui Grigori Rasputin este imputată insistent unei „participări active” a britanicilor.

Rasputin a rămas drept unul dintre cele mai mistice personaje ale istoriei ruse. Născut cel mai probabil în ianuarie 1969 într-un sătuc din Siberia, în familia unor ţărani, şi-a făcut reputaţia de vindecător şi a reuşit să ajungă până la curtea ţarului Nicolae al II-lea şi a ţarinei Alexandra, puternic afectaţi de suferinţa fiului lor Alexei. Succesorul la tron era bolnav de hemofilie şi se pare că singurul care-l alina era Rasputin. Prin urmare, acesta ajunsese foarte influent la curte, cunoscând apogeul în 1916, în contextul Primului Război Mondial, când îl consilia direct pe Nicolae al II-lea, inclusiv în chestiunile de pe front.

Potrivit unor surse ruseşti, britanicii îl voiau mort pe Rasputin, întrucât erau siguri că acesta colabora cu germanii şi încerca să-l aducă pe ţar de partea lor.

Dar, la fel ca în cazul lui Pavel I, Rasputin avea cei mai înverşunaţi inamici din interior, printre aceştia numărându-se feţe bisericeşti, bogătaşi, politicieni, funcţionari de stat, politicieni etc. Chiar şi o mare parte a poporului îl contesta, văzându-l a fi în slujba germanilor, la fel ca ţarina. Auzind că intenţiona să binecuvânteze trupele, comandantul suprem, Marele Duce Nicolae, nepotul ţarului, a promis să-l spânzure dacă îl vede cumva făcând acest lucru. De fapt, Rasputin devenise la un moment dat învinuit pentru toate relele. Vladimir Purişkevici, un membru important al Dumei, l-a catalogat „Geniul răului”, iar prinţul Felix Iusupov, a cărui familie era mai bogată decât cea a ţarului, l-a aprobat. Iusupov avea motive întemeiate să-l urască pe „Călugărul nebun”, pentru că, la ordinul acestuia, mama sa fusese interzisă la curte, iar tatăl său pierduse postul de guvernator al Moscovei. Într-un schimb de scrisori din noiembrie 2016, Purişkevici şi Iusupov s-au înţeles să curme zilele duşmanului lor comun.

Rasputin şi-a trăit ultima seară din viaţa în decembrie 1916, în palatul lui Iusupov. Sfârşitul său este plin de legende, de la rezistenţa în faţa unei substanţe otrăvitoare, până la încasarea unei bătăi crunte şi receptarea unor gloanţe. Unul dintre ele ar fi provenit de la un revolver Webley care putea fi deţinut, potrivit surselor care susţin teoria complotului britanic, doar de un spion al Londrei. Omul arătat cu degetul în acest caz este Oswald Rayner, un prieten al prinţului. Nici Felix Iusupov nu a scăpat de bănuielile că ar fi avut legături cu serviciul secret britanic, teoria fiind susţinută de studiile făcute de acesta la Oxford.

Indiferent de presupoziţii, premisa este că cele trei morţi au convenit Regatului Unit.