Am fost acolo şi exponatul excepţional era o bucată de zid, nu foarte mare, pe care, pe fond alb, era înscris un slogan superb al revoltei: „Nu-l căutaţi azi pe Dumnezeu, s-a dus la manifestaţie alături de studenţi! Nu se ştie dacă se va mai întoarce“.

Mi-am adus aminte de acest episod încercând să găsesc o motivaţie evenimentelor de acum pentru care termenii de „straniu“ şi „neaşteptat“ sunt mult prea blânde. Te-apucă sila şi frica, dar şi, cel puţin în cazul meu, o senzaţie de disperare că, dincolo de vorbele unei propagande din ce în ce main goale, se instalează rapid un sistem de contradicţii severe cu înseşi principiile invocate. Ceea ce poate duce la instalarea haosului.

Iată faptele, citiţi cu atenţie, căci în cele două senzaţionale poziţii contrare se pot afla germenii unui viitor posibil conflict mondial, mai ales acum când toate criteriile cu care ne obişnuiserăm până acum sunt înlocuite cu cele din Carta Drepturilor Omului. În contextul cazului Navalnîi, s-au produs două mutaţii excepţionale.

1. Problema ridicată de comportamentul şi deciziile Rusiei faţă de opozantul Navalnîi au devenit problemă de stat şi, de aici, n-a mai fost decât un pas să se transforme în ceea ce este azi, adică un casus belli care a determinat măsuri de retorsiune din partea UE şi SUA. Spre exemplu, joi, după încheierea lucrărilor primei zile a video-summitului, prin vocea lui Charles Michel,  preşedintele Consiliului UE, liderii europeni au condamnat cu fermitate tratatmentelE la care este supus Navalnîi, acum deja mutat într-o colonie penitenciară din afara Moscovei, acolo unde-şi va ispăşi pedeapsa. „Condamnăm tratamentul la care este supus Aleksei Navalnii şi cerem imediata sa eliberare. Luni, miniştrii noştri de externe au ajuns la un acord politc pentru a impune măsuri restrictive împotriva celor responsabili de arestarea şi condamnarea sa, iar o decizie în acest sens va fi formalizată săptămâna viitoare în cadrul discuţiei despre noul regim european de sancţiuni". Americanii pregătesc şi ei un nou pachet de sancţiuni, astfel încât reacţia generală să fie peste nivelul celor luate în cazul invadării Crimeii şi care nici nu au convins sau lovit decisiv interesele financiare ale Rusiei sau ale unora dintre liderii săi.

2. Pe de altă parte, într-o mutare care stârneşte o vastă dezbatere internaţională, conducerea organizaţiei Amnesty International a decisă să-i retragă în mod oficial statul de „prizonier pe baza obiecţiilor de conştiinţă“, ceea ce-l trimite la rangul unui simplu condamnat pentru delicte de drept comun. Chestiune deosebit de gravă şi de serioasă mai ales că vine din partea instituţiei creditate cu cel mai important grad de reprezentativitate mondială printre ONG-urile de profil, spaima reală a tuturor dictatorilor, citată ca martor de maximă credibilitate în acţiuni juridice care au rămas printre cele mai curajoase luări de atitudine în istoria contemporană. Amnesty International spune că a trebuit să ia această măsură, cu mare regret, deoarece nu a putut să nu ţină seama de probele trimise de la Moscova din partea reprezentanţilor partidului Yabloko din care Navalnîi fusese expulzat mai demult pe motiv de convingeri şi acţiuni de extremă dreaptă. Prin acestea, afirmă cei de la Yabloko, semnificativă este luarea de poziţie a lui Navalnîi din 2007, parte a campoaniei sale pentru primăria din Moscova, în care compară populaţia din statele (musulmane) din sudul Rusiei cu nişte „gândaci de bucătărie“ şi recomandă „strivirea7 lor. Găsiţi aici înregistrarea video cu pricina şi care este recunoscută de cei de la Amnesty International drept „propagatoare a unui limbaj incitator la ură“.

Dezbaterea de-abia acum se inflamează şi capătă o pondere deosebită, pe măsură ce politicienii realizează că, pe fond, apare o întrebare căreia, într-un fel sau altul, va trebui să i se dea un răspuns care poate să determine schimbări esenţiale în raporturile între instituţii şi lideri pe plan internaţional. Se poate să se ajungă până aici? Dacă, în măsura în care, după cum vedeţi, în numele drepturilor omului se pot lua acum măsuri de sancţionare din ce în ce ce mai sevrere împotriva unor state, reluând într-un anume fel - dar la un nivel mult mai înalt - ceea ce s-a petrecut odinioară în timpul Războiului Rece. Pe de altă parte, situaţia se poate complica cu certitudine căci, dacă vă mai amintiţi, din momentul creării organizaţiei Amnesty International, desemnarea unei persoane drept „prizonier de conştiinţă“ (titulatură folosit pentru prima oară în 1961 de Peter Benson pentru a desemna doi studenţi portughezi care primiseră 7 ani de închisoare fiecare pentru vina de a fi ciocnit un pahar, în public, cu un salut în favoarea libertăţii) echivala cu declanşarea unei acţiuni de solidarizare internaţională. Aşa s-au petrecut lucrurile şi în cazul României în perioada comunistă când - chiar trebuie reamintit acest lucru - arhivele ne spun că lideri mondiali au fost convinşi de către Amnesty să solicite, cu succes, ca unor disidenţi să le fie permisă plecarea din ţară. Pentru orice eventualitate, nu se ştie când va fi nevoie, iată materialul explicativ publicat de Amnesty, unul dintre documentele de bază cu care se pregătesc avocaţii servind cauza drepturilor omului împotriva gruvernelor criminale.

Acum ce se va întâmpla? Extrem de spus ce vor decide liderii europeni şi în general clasa politică. Fie vor rejecta opiniile organizaţiei şi vor merge mai departe, fie vor rămâne într-o atitudine de aşteptare, situaţie greu de imaginat după scandalul de acum. Vom vedea ce se va decide şi de partea cealaltă, la fel de pusă în dificultate de cei care, în fine, găsiseră un personaj ca care a solidarizat o parte imnportantă a opiniei publice europene şi mondiale.

Vom vedea.

Dar, practic, există deja un efect: se accentuează certitudinea publicului spectator că toate astea nu sunt decât jocuri dictate de interese politice de instaurare sau de consolidare a unei forme de supremaţie. De aici şi neîncrederea din ce în ce mai profundă în politicieni şi în argumentele folosite, ceea ce minează, pe fond, credibilitatea oricărei construcţii sau sistem. Analizaţi dilema de acum: în cine se mai poate avea încredere?