Strategia lui Putin la graniţele Rusiei: o mână slabă, dar jucată abil

Strategia lui Putin la graniţele Rusiei: o mână slabă, dar jucată abil

FOTO Shutterstock

Ce urmăreşte Vladimir Putin? Strategia sa pare a fi să creeze puncte fierbinţi în preajma graniţelor sale şi să provoace tensiune şi haos pentru a-şi ţine în priză adversarii, arată o analiză semnată de James Holmes şi preluată de Insider.

Ştiri pe aceeaşi temă

Putin are o mână slabă de care însă se foloseşte cu abilitate după cum o arată mişcările în preajma graniţelor sale.
 
Rusia pare să se dea peste cap pentru a-şi ţine în tensiune zonele din fostele republice sovietice pe care le consideră în zona sa de influenţă - armata rusă adună trupe de-a lungul frontierelor cu Ucraina  şi Moscova ar putea avea  o colaborare tacită cu guvernul din Belarus să inunde cu refugiaţi din Orientul Mijlociu Polonia şi ţările baltice. Totodată,  armata rusă urmăreşte şi deplânge manevrele navale în bazinul Mării Negre ,iar vara trecută chiar a ameninţat să „bombardeze”vasele care îşi exercitau dreptul de navigare prin apele de lângă Crimeea.
 
 De ce face asta? 
 
Un principiu al strategiei militare este conservarea şi alocarea resurselor pentru angajamentele prioritare, şi nu fragmentarea şi răspândirea lor peste tot.
 
Or, Vladimir Putin & Co. dau impresia că multiplică deliberat punctele fierbinţi de-a lungul graniţelor Rusiei.Se abat ei flagrant de la această disciplină strategică?
 
Nu neapărat, întrucât abordarea lor poate fi înţeleasă şi altfel.
 
Istoricul războiului maritim şi geostrategul britanic Julian Corbett (1854 - 1922) a descris circumstanţele în care liderii militari ar putea purta un „război prin contingent” ce presupune provocarea de probleme în zona de interes - strategia constă în a stârni cât mai multă dezordine cu mijloace puţine.
 
Scopul unei asemenea strategii este să complice lucrurile pentru adversar şi să-l uzeze astfel încât să-l slăbească pentru un conflict viitor pe scară mai largă.
 
Exemplul clasic este al campaniei lordului Wellington în Spania şi Portugalia în ultimele faze ale războaielor napoleoniene, când acesta a dus un contingent de soldaţi în vestul Franţei Imperiale când teatrul efectiv de război era în est.
 
Atunci ca şi acum, războaiele hibride creau mari bătăi de cap celor vizaţi de ele necesitând forţe intensive pentru contracararea lor.
 
Napoleon a fost aruncat într-o mare dilemă - să se resemneze cu haosul de la frontiera vestică sau să canalizeze din forţele din principalul teatru de război pentru a linişti apele în peninsula Iberică. 
Napoleon s-a decis pentru ultima mişcare -„ulcerul spaniol” cum l-a poreclit, era supărător şi debiliant distrăgându-i atenţia strategică de la efortul central, în timp ce-l forţa să rupă din resursele sale de luptă.
 
În cazul lui Wellington, aşa cum s-a dovedit, aventurismul lui a dat roade la costuri mici.
 
E valabil şi în vremuri de pace pe fondul unei competiţii strategice aşa cum are loc în prezent - în acest sens, Moscova ar putea pune în scenă războaie hibride în toate împrejurimile sale.
 
De ce o face? Din dorinţa fierbinte de a avea o dominanţă hotărâtoare asupra zonelor sale de influenţă pe care apreciază că trebuie să le menţină tensionate pentru scopurile sale. 
 
Nu trebuie subapreciată şi o tendinţă combativă născută dintr-o plăcere a jocurilor geostrategice de care ar fi animat Putin. Cu atât mai bine dacă în plus poţi săpa ulcere asupra unor rivali multipli fără a deveni falimentar.
 
Şi logica strategică este de asemenea satisfăcută.
 
Dar există şi o altă posibilitate decât simpla provocare - iar în acest caz intenţiile sunt mai rău prevestitoare. Să presupunem că Moscova ar decide să întreprindă o acţiune dramatică undeva la graniţele sale. Sau poate că ar vrea să-şi creeze spaţiu de manevră pentru a avea această opţiune în viitor.
 
În acest caz, magnaţii ruşi şi-ar putea face calculul că ar putea menţine tensiunile la graniţă înainte să purceadă la o lovitură ofensivă într-un anumit teatru de război. Un război hibrid ar face parte dintr-o mare farsă menită să complice eforturile adversarilor de a anticipa următoarea lovitură.
 
Tactica ar putea fi imaginată ca o problemă a raportului semnal/zgomot în care semnalul ar fi pregătirile pentru o acţiune militară decisivă, iar zgomotul instigările din potenţiale câmpuri de luptă precum ţărille baltice, Polonia şi Ucraina. Cu cât zgomotul produs voit e mai asurzitor, cu atât e mai greu de deosebit semnalul şi mobilizată o replică eficientă.
 
Abordarea evocă armata-fantomă a generalului George S. Patton'care avea menirea de a convinge comandanţii germani de intenţia Aliaţilor de a debarca, în 1944, la Calais şi nu în Normadia. Ea a creat un zgomot care a bruiat semnalul. Acea debarcare a fost deosebit de dificilă - dar ar fost şi mai şi fără farsa ticluită de Patton.
 
„Sădirea de haos în defavoarea naţiunilor ‘near abroad’ [considerate în zona de influenţă a Rusiei], NATO şi SUA promovează obiectivele geopolitice ale Rusiei, pe care Moscova le urmează pur şi simplu pentru că aşa are chef şi aşa consideră.Asta are darul de a-l face pe Vladimir Putin un competitor mult mai formidabil decât mai bine înarmatul dar mai puţin versatilul Xi Jinping”, scrie James Holmes, care este  J.C. Wylie Chair of Maritime Strategy la Naval War College şi cercetător la University of Georgia School of Public şi International Affairs.
 
Articolul a fost publicat pe site-ul 19fortyfive.com, fondat de experţi în domeniul securităţii naţionale în plină pandemie în 2020.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările