Strategia Naţională de Securitate a Rusiei: între document programatic şi propagandă deşănţată

În ultima şi a anului trecut, preşedintele Federaţiei Ruse, Vladimir Putin, a dat publicităţii documentul „Despre strategia securităţii naţionale a Federaţiei Ruse“, care înlocuieşte documentul anterior din 2009.

Însă documentul pare mai degrabă în relaţii de continuitate cu Strategia de Apărare a Federaţiei Ruse din 21 decembrie 2014 decât cu documentul din 2009, iar unele elemente sunt preluate explicit sau implicit din Strategia de Politică Externă a Federaţiei Ruse din 2013, respectiv cele legate de soft power, război informaţional şi revoluţii colorate ca instrument al unui „soft power rău“ pentru schimbările de regimuri.

Prezumtivii autori şi infuenţe doctrinaro-ideatice

Documentul „Despre strategia securităţii naţionale a Federaţiei Ruse“ trădează filiaţii diverse, un mozaic spre amalgam de idei, într-o formulă mai integrată sau mai dezlânată, dar mai ales reflectă modul în care s-a conceput. E clar că la bază au fost idei transmise de la diferite niveluri şi de la contributori diverşi, şi că a existat o echipă tehnică, de profesionişti, care le-a închegat într-o formă coerentă. Ar fi fost probabil un document nu numai important, dar şi substanţial al gândirii ruse în materie de securitate, politică externă şi apărare, studii strategice, percepţie despre sine şi aspiraţii ale locului în lume. Însă, cel mai probabil, şi pe această componentă de elaborare, grupul de experţi şi profesionişti a avut o listă de elemente politice şi opţiuni foarte clar transmise ca indicaţii şi limitări de la decidenţii autori. De aceea chiar şi la o asemenea fază, documentul trăda componenta propagandistică.

Nu trebuie uitat că vorbim despre o strategie care este un document public, pe model occidental, deci este un document de concepţie, profesional, de direcţii doctrinar-ideatice, dar şi un document destinat comunicării, ultima caracteristică reclamând o abordare alterată potrivit perceptelor, naraţiunilor şi realităţilor alternative pe care Federaţia Rusă le propagă în spaţiul public, având drept ţintă propriul public şi, deopotrivă publicul extern şi experţii internaţionali care se vor fi aplecat asupra sa spre a-l studia.

Concepţia de bază şi ideile provin, cel mai probabil, din teoriile şi scrierile şefului statului major al Armatei Ruse, Valeri Gherasimov, care pare să domine la nivelul decizional elaborarea proiectului. Chiar şi faptul că este marcată continuitatea şi un pas înainte faţă de Strategia de Apărare din 2014, apoi că tonul este unul ferm, deschis, agresiv şi fără nici o tuşă diplomatică, trădează această dominaţie a Armatei, fapt ce ridică semne de întrebare şi asupra rolului establishmentului militar în întreg eşafodajul de putere al Rusiei de astăzi.

Serviciile secrete sunt pomenite o singură dată ca adjuvante sau participante la acţiunile de contracarare, în schimb componenta militară e dominantă.

Cunoscând raţiunile interne ale influenţelor de culoar ruse, din coridoarele Kremlinului, aş risca să spun că rolul armatei a excedat prezenţa în spaţiile de interes strategic, şi că actuala componentă şi dezvoltările din complexul militar-industrial au creat soluţii alternative de îndestulare a grupului din jurul lui Vladimir Putin şi al său personal care înlocuiesc tot mai mult, la nivel de influenţă, precedentele scheme ale companiilor energetice ruse conduse de siloviki în beneficiul potentaţilor zilei. O asemenea schimbare este cu adevărat serioasă şi ridică forţa Armatei, a şefului Statului Major General, dar şi imaginea lui Dmitri Rogozin (FOTO), responsabil de complexul militar industrial, şi ale cărui tuşe de exprimare se regăsesc în partea propagandistică a documentului.

Pentru că, spuneam, dacă experţii şi profesioniştii au preluat, pe baza unor indicaţii stabilite la plecare de politicieni şi decidenţi, sarcina de a elabora documentul, după consumarea unui asemenea etaj, sigur au urmat retuşuri majore pe dimensiune communicational-propagandistică, fapt ce a alterat nemeritat calitatea documentului şi a ameninţat să-l trimită în derizoriu printre numeroasele documente de propagandă ale statului rus al lui Putin. Mai mult, evaluarea noastră este că varianta finală nu a mai revenit pentru retuşuri, abordare integrată şi nuanţări la zona de expertiză, ci a plecat direct spre preşedintele Putin şi spre publicare în acea formă.

Tuşele îngroşate, formulările nepoliticoase şi virtual ofensive, lipsa de corelare şi conflictele de valori din sânul documentului, conţinutul inegal şi componenta propagandistică ostentativă, pe alocuri, cu elemente de minciună sau neadevăr absolut, afectează documentul în calitatea sa şi trădează acest parcurs. Căci, pe fond, documentul oscilează între acuzarea Occidentului/NATO/SUA de realpolitik şi căderea în Război Rece, asumă el însuşi abordări de Război rece cu calificarea duşmanului/inamicului ce trebuie contracarat pe orice spaţiu, inclusiv în interiorul Federaţiei Ruse, şi anulează orice deschidere democratică sau spre o societate care să respire, în timp ce, în egală măsură, critică formulele de înconjurare şi îndiguire a Rusiei de către Occident, dar le recomandă deopotrivă pentru instituţiile sale aceleaşi soluţii interne şi externe de acţiune.

Potrivit propriilor ambiţii şi aspiraţii, “Strategia este un document cheie de planificare strategică, care stabileşte interesele naţionale şi priorităţile naţionale strategice ale Federaţiei Ruse precum şi obiectivele acasă şi în politica externă, ţinte şi măsuri care au ca scop să întărească securitatea naţională şi să asigure dezvoltarea stabilă şi pe termen lung a ţării”. Strategia este elaborată până în 2020, într-o fomulă mult mai extinsă şi completă faţă de documentul din 2009, care era extrem de succint şi cu un număr redus de priorităţi identificate.

Psihoză colectivă, propaganda deşănţată şi fabulaţii

Mai întâi, documentul în sine este un manual de psihoză colectivă construită şi autoîntreţinută la nivelul mesajelor de comunicare publică şi instituţională internă, aş spune eu la nivelul războiului informaţional al regimului Putin cu propriul său popor. Prezentarea subiectivă a evenimentelor, care să justifice şi acţiunile Rusiei agresive - dincolo de legislaţia internaţională şi de propriile angajamente faţă de parteneri, de Europa şi de vecinii săi, state independente - era de aşteptat, dar documentul deja excelează prin tonuri dure şi criticism deschis la adresa Occidentului perceput ca duşman, dar mai ales prin elemente de fals deplin şi aberaţii de interpretare care sunt atât de ostentative prin lipsa de conectare la realitate încât împing, în mod nemeritat, Strategia de la rolul său programatic spre unul de propaganda pură, fără valoare de substanţă.

Spuneam nemeritat, pentru că documentul este unul valoros în ceea ce priveşte imaginea despre lume şi locul pe care Rusia şi-l asumă în noul eşafodaj internaţional, însă componenta tehnică şi profesională este amestecată nepermis pentru un asemenea document cu cea politică, dar mai ales de propaganda deşănţată. Mai mult, acest construct - cu certitudine nevalidat în forma sa finală prin consultarea din nou a specialiştilor după alterarea sa politică - trădează conflicte de valori extreme în gândirea autorilor.

Astfel, documentul prezintă percepţiile şi tentaţia de a crea naraţiuni şi realităţi paralele asupra unor fenomene actuale, urmând să justifice încălcarea normelor dreptului internaţional, modificarea prin forţă a frontierelor în Georgia, dar mai ales prin anexarea Crimeei, agresiunea militară din Estul Ucrainei şi tentaţia de a introduce suveranitatea limitată pentru statele din vecinătate şi mai ales din spaţiul post-sovietic şi drepturi suplimentare faţă de teritoriile locuite de etnici ruşi.

Astfel, războiul din Ucraina este justificat de “schisma din societatea ucraineană”, respectiv de “lovitura de stat” realizată, prin susţinerea de către UE şi SUA a Euromaidanului din 2013-2014.

„Susţinerea SUA şi a UE pentru lovitura de stat anticonstituţională din Ucraina a dus la o schismă profundă în societatea ucraineană şi la un conflict armat”. Strategia notează şi efortul prezumat al Occidentului de “a bloca procesele integraţioniste euro-asiatice prin crearea unor puncte fierbinţi de conflict în regiune, fapt ce are influenţe negative asupra intereselor Rusiei“, recunoscând implicit, dezideratul refacerii Uniunii Sovietice cu instrumentele spaţiului de liber schimb şi al alianţelor militare de către Rusia.

Soldaţi ruşi capturaţi în Ucraina FOTO The Independent 

La capitolul propagandă, ba chiar demagogie, putem nota contribuţia acuzată de Rusia a Occidentului la “consolidarea ideologiei naţionaliste de extremă dreapta (lipsesc aici fasciştii din exprimare, şi s-a folosit un eufemism), un efort deliberat de a crea o imagine publică a Rusiei de inamic (fals complet: la data anexării Crimeei susţinerea Rusiei era 50-50%, susţinerea NATO la 17%, pe când după 17 martie 2014, Rusia a devenit inamic pentru larga majoritate a cetăţenilor ucraineni, inclusiv cei de etnie rusă, iar susţinerea pentru NATO a crescut la 70%, ca efect al acţiunii Rusiei; mai mult, e de notorietate că, în momentul în care încerca antrenarea populaţiei ruse din Donbas la proteste împotriva puterii de la Kiev, “turiştii ruşi” sosiţi cu autocare au fost luaţi la bătaie de localnicii tot ruşi pentru că “le-au răpit Crimeea”), fapt ce transformă Ucraina într-o sursă de instabilitate în Europa, pe termen lung, zonă situate chia la frontiera cu Rusia”.

Dacă documentul alunecă în propagandă deşănţată şi pe alte teme – tema duşmanului, tema războiului informaţional, al menţinerii purităţii culturale, cea a democraţiei suverane fără organizaţii neguvernamentale şi cu opoziţia aliniată pentru a nu crea falii interne, la nivel naţional - psihoza colectivă creată de naraţiunile despre lumea în interpretare rusă trădează o tendinţă de polarizare şi sacrificare a opţiunilor şi alternativelor pentru unitatea susţinerii conducerii actuale şi a direcţiilor decretate de regimul Putin.

Dar poate componenta cea mai ostentativă şi reprobabilă, care se situează între neadevăr şi insinuări ce conţin o minciună pură, este referinţa, în premieră, la existenţa „unei reţele de laboratoare biologice militare americane” care ar înconjura Rusia. Documentul susţine că „SUA îşi extinde reţeaua de laboratoare militare biologice în ţările vecine Rusiei”. Practic, pe tema proliferării armelor de distrugere în masă, care este une de prim interes la nivel global şi mai ales în context ONU, Rusia insinuează că SUA ar avea un interes de a ameninţa Rusia pe această dimensiune. Or un asemenea subiect este pe deplin aberant, ştiut fiind investiţiile americane directe masive în securizarea laboratoarelor de cercetare şi spaţiilor unde ar putea fi produsă arma biologică sau chimică în spaţiul post- sovietic, inclusiv investiţiile în tehnologie de supraveghere a depozitelor de material nuclear chiar din Rusia, pentru a evita proliferarea nucleară sau fabricarea armelor murdare.

În fapt, Rusia are problema majoră de a explica acţiunile sale ofensive, cheltuielile sale militare şi ambiţiile sale de implicare în treburile internaţionale peste tot în lume, motivaţia fiind doar tentaţia restabilirii grandorii pe care a avut-o Uniunea Sovietică, despre prăbuşirea căreia Putin mai afirmă şi astăzi că a fost cea mai mare tragedie a secolului 20 (un secol în care numai numărul de morţi în Al Doilea Război Mondial făcea să pălească o asemenea pretenţie, deşi şi în acest caz se poate discuta de ce comandanţii sovietici îi aruncau în luptă soldaţii carne de tun în faţa tehnicii germane).

Mai mult, în cursul anului 2015, se pare că Rusia a întrat ea însăşi într-un complex de auto-generare a unor crize interne în cascadă, şi singura formula de răspuns a Kremlinului a fost să exploateze, să exacerbeze şi să creeze chiar o confruntare reală şi credibilă cu Occidentul, pentru a determina o “mobilizare patriotică” şi crearea unei motivaţii credibile a declinului economic (început în 2013, în ultimul trimestru, urmat de 4 trimestre de creştere zero şi patru de recesiune) pe seama presiunii ostile externe, nu pe aberaţia construcţiei sistemului economic al companiilor energetice gestionate de siloviki în favoarea apropiaţilor lui Putin şi spoliate de aceştia.

Pentru a nu recunoaşte eşecul economic, Rusia a avut nevoie de un război, cel din Ucraina, de o victorie, anexarea Crimeei, de o continuă agresiune militară neasumată, cu negarea credibilă a non-implicării sale, în Estul Ucrainei, ulterior de o ieşire spre o altă criză, un alt conflict, în Estul Siriei, şi de confruntarea deschisă cu Occidentul în Siria şi întreg Orientul Mijlociu, pentru a determina ieşirea din izolare.

Mai mult, Rusia trădează pe deplin impactul major pe care l-a avut criza din Ucraina asupra proiectelor sale integraţioniste şi de grandoare, de aceea şi aici blamul este trecut către SUA şi UE, astfel încât dacă până de curând “lupul rău” era NATO cu extinderea sa, acum SUA e trecută direct între ameninţări şi UE de asemenea, dincolo de Parteneriatul Estic şi extinderea spaţiului de liber schimb, prin orchestrarea “loviturii de stat în Ucraina.” Era greu de explicat, într-adevăr, de ce dorinţa Ucrainei de a intra în spaţiul de liber schimb european a dus la anexarea Crimeii şi declanşarea agresiunii militare din Estul Ucrainei, deci la război, de aceea a fost nevoie de recursul la pretinsa “loviturii de stat”. Lipsesc doar fasciştii din peisaj, dar psihoza colectivă e prezentă, un adevărat război informaţional al establishmentului rus cu propriul popor, cu riscul de a distruge ţara.

Nivelul de ambiţie: Rusia şi locul său în lume

Pratic cea mai interesantă parte a Strategiei, dacă o desfacem din noianul de propagandă şi răstălmaciri, este percepţia Rusiei despre evoluţia lumii moderne şi, respectiv, despre rolul şi locul său în acest eşafodaj internaţional. Documentul susţine că întărirea Rusiei şi politica sa externă independentă a determinat SUA şi pe aliaţii săi să reacţioneze întărindu-se militar pentru a-şi menţine dominaţia în lume, un element constant de propaganda a Rusiei care justifică ambiţia investirii în construcţia militară şi ocoleşte responsabilitatea pentru modificarea prin violenţă a frontierelor, ieşirea din Tratatul CFE, în formatul ambiguu în care a procedat, războiul din Georgia şi ocuparea de facto a Abhaziei şi Osetiei de Sud, anexarea Crimeei şi ocuparea Donbasului ucrainean. Nicio justificare, de asemenea, pentru teoria apărării ruşilor, rusofonilor şi compatrioţilor, pentru presiunea la nivel global şi pentru ambiţiile de superputere prin dislocarea resurselor de la propria populaţie către proiecte aventurieristice şi megalomanice.

În schimb, Rusia se consideră practicantul unei politici independente, care aspire la locul său în lume şi susţine că Occidentul îşi apără poziţia sa dominantă, însă nu explică cine o atacă, o pune sub semnul întrebării, în ce fel, deci cine este puterea revizionistă şi revanşardă din sistem. Asumarea unei asemenea posturi directe ar situa-o în categoria celor care aruncă în aer pacea mondială, din ambiţii proprii, de aceea această componentă a explicaţiei naraţiunii din Strategie lipseşte, e ocultată, deşi, în mod paradoxal (probabil o sinceritate a profesioniştilor şi o scăpare a propagandiştilor ce au redactat documentul) se vorbeşte despre “contrareacţia Occidentului” la “creşterea de putere a Rusiei”, fără a se sublinia foarte exact care e susbtanţa acţiunii Rusiei ce a determinat contrareacţia “SUA şi a aliaţilor săi”.

În schimb, Rusia susţine că această contrareacţie a determinat “politica de constrângere a Rusiei prin instrumente politice, economice, militare şi presiunea informaţională”. De aceea Rusia are drept prioritate naţională “consolidarea poziţiei sale ca una dintre puterile mondiale de vârf”. În timp ce interesele naţionale pe termen lung sunt “consolidarea statutului Federaţiei Ruse de putere de prim plan, a cărora acţiuni sunt destinate să asigure stabilitatea strategică şi parteneriate mutual benefice în contextul lumii multi-polare”. Deci o logică inversă, dar trădată de text: Rusia s-a întărit, de aceea Occidentul a fost obligat să contracareze această evoluţie, ceea ce obligă Rusia să se consolideze!!!

Cât despre priorităţile naţionale, aici documentul notează:

• Întărirea apărării ţării (ciudat, nu dezvoltarea sistemului de apărare, care ar fi în linie cu consolidarea puterii Rusiei, evocată anterior)
• Protejarea sistemului constituţional, suveranităţii şi integrităţii teritoriale (o formă de a vorbi despre respingerea oricărei forme de contestare a opţiunilor actualului eşafodaj de putere)
• Întărirea consensului naţional (aici referirea la combaterea opoziţiei sau ideilor alternative este transparentă, iar acest obiectiv va susţine, mai încolo, lupta cu societatea civilă şi ONG-urile din ţară)
• Prezervarea şi dezvoltarea culturii (acest punct revine pentru susţinerea “modului tradiţional de viaţă al ruşilor” şi particularităţilor culturale)
• Îmbunătăţirea competitivităţii economice
• Alte principii de securitate naţională (aici referirea e unică, pentru că, din raţiuni de proiritizare, documentul nu acoperă toate elementele şi permite dezvoltări ulterioare în orice direcţie, deci flexibilitate maximă în condiţii de criză, în perioada de până în 2020).

Cât despre obiectivele de politică externă şi rolul Rusiei în crearea “noii ordini economice mondiale”, documentul notează obiectivul creării “lumii policentrice”, o altă formulă şi interpretare, corectă de această dată, a fostelor afirmaţii privind aspiraţii de multipolarism, deci o lume cu mai mulţi centri de putere, dintre care Rusia se prezumă că ar urma să facă parte. Dar aceasă acţiune duce la „creşterea instabilităţii gobale şi regionale iar conflictele escaladează din cauza unei dezvoltări inegale, a creşterii diferenţelor între diferite state, a nivelului de bunăstare, a luptei pentru resurse, accesul la pieţe, controlul asupra rutelor comerciale”. Mai mult, Strategia conştientizează faptul că: “Competiţia dintre state s-a extins la valori şi modele de dezvoltare socială, umană, tehnologică şi la potenţialul ştiinţific.”

Evaluarea chiar şi lăsată în acest stadiu este una corectă şi, dacă are şi consecinţe, este partea cea mai valoroasă a documentului. Iar la capitolul instrumentelor, strategia notează faptul că “Bătălia pentru influenţă în arena internaţională implică un număr mare de instrumente politice, financiar/economice şi informaţionale”. Deci Rusia conştientizează şi, în consecinţă, foloseşte acelaşi set de instrumente, mai mult contestă modele de dezvoltare prezente şi se înscrie în aşa-numita competiţie a ierarhiei de valori, situându-se dincolo de rivalităţile de interpretare de până curând a unor valori comune, ci propunând, nici mai mult nici mai puţin, decât sisteme de valori alternative. Practic, mai trebuie un mic pas până la ideologic şi confruntarea ideologică bipolară clasică, un nou Război Rece şi revenirea la maniheismul acestuia, criticat dar cultivat din plin de aceste idei şi de desemnarea în clar a duşmanului.

Singura referire la serviciile de informaţii din document este aceea că “potenţialul seriviilor secrete este utilizat mai activ”, o nouă dovadă de dominaţie a componentei militare în ideologia acestui document.

Rusia consideră că securitatea sistemului internaţional este ameninţată de terorism şi extremism (atunci unde e revizionismul său şi contestarea ordinii mondiale apărate de SUA şi aliaţii săi?) şi că aceste fenomene au fost înrăutăţite de postura neprietenoasă a NATO faţă de Rusia, extinderea continuă a Alianţei, ca şi activităţile militarilor străini în apropierea frontierelor Rusiei. O temă clasică a lui Gerasimov, care reia nevrozele exacerbate de psihoza colectivă a Rusiei, dar nu discută aici marea confruntare de idei între suveranitatea, independenţa, integritatea teritorială a statelor independente, inclusiv cele din spaţiul post-sovietic, şi opţiunea lor de a se alătura NATO şi UE, de a alege modelul occidental de dezvoltare, aşa cum nu explică auto-creatul drept al Rusiei de a apăra ruşii de pretutindeni, de a limita suveranitatea şi modelul de dezvoltare al vecinilor săi şi de a asuma un drept de veto asupra soluţiei de securitate şi dezvoltare al statelor vecine, pe care aspiră să le domine din nou în Uniunea Euro-asiatică, care este subminată, nu-i aşa, de Occident.

Definirea duşmanului: NATO şi SUA

Un pas important în dezvoltarea strategiei este definirea duşamnului, NATO şi SUA. Apariţia documentului a ocupat atenţia agenţiilor de ştiri cu informaţia că NATO este promovat ca ameninţare de securitate a Rusiei. Practic, de la apariţia la 21 decembrie anul trecut a Strategiei de Apărare a Rusiei până astăzi, Alianţa Nord Atlantică a trecut de la stadiul de “pericol” la adresa securităţii Rusiei la statutul de “ameninţare”, în timp ce SUA trece direct de la situaţia de implicare nenumită în afectarea intereselor naţionale ale Rusiei la cea de “ameninţare” la adresa securităţii Rusiei.

Francheţea trădează tuşa militară atunci când activitatea militară a NATO, construcţia sistemului antirachetă este numită “inacceptabilă” de către Rusia, în document. Însă şi aici dominaţia propagandei şi a construcţiei unei imagini excepţionale de sine devine excesivă, atunci când politica externă a Moscovei este numită “deschisă, raţională şi pragmatică” sau atunci când minte de-a dreptul susţinând că “economia Rusiei a dovedit o capacitate de întărire a potenţialului său în ciuda instabilităţii economiei mondiale” şi a întăririi sancţiunilor. Economia Rusiei gâfâie după 8 trimestre fără creştere, fondurile de stabilizare sunt la limita epuizării, proiectele politice de prin plan sunt subfinanţate drastic – vezi reducerea pensiilor şi salariilor în regiunea separatistă nistreană cu 30% - în schimb strategia vorbeşte ostentativ despre capacitatea de întărire a potenţialului pe care l-ar avea economia rusă, complet dependentă de exporturile de hidrocarburi de de preţul petrolului.

Cert este că în viziunea documentului, Occidentul în general şi SUA în particular ar avea o viziune arhaică despre lume, în clişeele Războiului Rece – acuză ciudată, pentru că întreaga dezvoltare a strategiei trădează acest lucru din partea Rusiei – iar Europa e un spaţiu de competiţie deschisă pentru Rusia, pe care şi-l dispute cu SUA, deci ideea combaterii euro-atlanticismului şi teza eurasianismului a ajuns să-i convingă atât de mult pe autorii săi de la Moscova încât Europa e detaşată de Occident şi e spaţiu de confruntare în care pot fi câştigate poziţii şi aliaţi pentru combaterea dominaţiei Rusiei şi a aliaţilor săi euroatlantici. China e menţionată în strategie strict ca un nou gigant care a apărut în sistemul internaţional, iar Rusia îşi asumă rolul de centru de influenţă şi lider al Alternativei la Occident (din nou bipolarism şi clişee de Război Rece), influenţă pe care îşi doreşte să o proiecteze inclusiv în spaţiul european.

După ce trece în revistă faptul că utilizarea forţei continuă să domine relaţiile internaţionale, Strategia susţine că lupta pentru a creşte şi a moderniza capacităţile armelor ofensive afectează şi slăbeşte securitatea sistemului internaţional, sistemul de tratate şi acorduri de control al armamentelor. Nu ştim dacă aici e o auto-ironie sau autocritică, pe toate dimensiunile, dar imediat după aceea documentul introduce din nou teza “principiului egalităţii şi a indivizibilităţii” securităţii, care nu ar fi respectată în regiunile Euro-atlantică, Eurasiatică şi Pacifică.

Teza indivizibilităţii securităţii este o consecinţă a abordărilor liberale a securităţii prin interdependenţă, iar egalitatea securităţii introduce o interpretare specială rusă a dilemei de securitate, care presupune că atunci când doreşti să-ţi creşti securitatea, rişti să-ţi preocupi vecinii, care la rândul lor vor încerca să compenseze acumularea de resurse şi capabilităţi militare, de unde escaladarea înarmării. Soluţia ar fi dialogul şi punerea de acord prin transparenţă a formulelor de creştere a securităţii, prin transparenţă şi acord. Însă varianta rusă a interpetării egalităţii securităţii exclude discutarea propriilor sale capacităţi, şi introduce teza respectării intereselor sale legitime.

Pe scurt, Rusia ar dori să i se respecte, cu literă de lege şi drept de veto, propriile sale aspiraţii, nu şi pe cele ale statelor vecine. Deci o formulă de “egalitate, dar nu pentru căţei”.

De aceea Rusia vorbeşte şi în document despre “extinderea NATO şi apropierea de frontierele Rusiei care crează o ameninţare la adresa securităţii naţionale”, dar nu dezbate şi dreptul statelor sale vecine la suveranitate şi independenţă, respectiv la respectarea preocupărilor acestora de securitate de către Rusia, aşa cum nu discută sursa provocării, agresiunile militare în vecinătate, războiul ruso-georgian din 2008, anexarea Crimeii şi lansarea unor drepturi autoasumate pe teritoriile locuite de ruşi, respectiv agresiunea militară din Estul Ucrainei.

„Extinderea potenţialului de forţă al NATO şi dotarea Alianţei cu funcţiuni globale care sunt implementate cu violarea normelor internaţionale legale, activarea resurselor şi rolurilor militare ale blocului, continua sa extindere şi apropierea infrastructurii sale militară de frontierele Rusiei creează o ameninţare la adresa securităţii naţionale”. „Abordarea evidentă de pe poziţiile politicilor de bloc a soluţionării problemelor internaţionale nu ajută la răzpunsul potrivit la un număr mare de ameninţări şi provocări. Creşterea migraţiei din Africa şi Orientul Mijlociu către Euroa a relevat falimentul sistemului regional de securitate în regiunea euro-atlantică care s-a construit pe baza NATO şi a UE.”

Deci nu numai că nu respectă interesele Rusiei, nu-i acordă rolul pe care şi-l doreşte la nivel internaţional şi dreptul de veto în orice evoluţie din spaţiul post-sovietic, dar Occidentul a şi falimentat prin gestiunea problemelor sale de către NATO şi UE, deci e necesară destrămarea mai rapidă pentru a permite competiţia de acaparare a statelor europene şi influenţare a lor, aşa cum anunţă teoria mai sus. O tiradă ce duce, nu ştiu cum, la celebrele afirmaţii despre capitalismul putred care e gata-gata să se prăbuşească în faţa socialismului, pe care le mai făcea Ceauşescu în pragul prăbuşirii blocului socialist, în 1989.

Război ideologic, militar, strategic, de valori

Strategia marchează tentativa de a susţine “nevoia de unitate şi coeziune a poporului”, chiar contracarând ONG-urile şi instituţiile financiare internaţionale, pentru a asigura măreţia Rusiei viitoare, “protejarea suveranităţii culturale ruse” blocând “influenţa externă informaţional-psihologică destructivă”. După 4 trimestre de recesiune economică, care au urmat altor 4 cu creştere zero, principalul conflict de valori pe care-l soluţionează Strategia este acceptarea prăbuşirii economice şi a lipsurilor de către populaţia Rusiei pentru a garanta locul ţării în lume prin investiţii militare majore şi susţinerea operaţiunilor externe. O formulă de acoperire politică a aventurilor militariste şi eşecului economic ale regimului Putin, care-şi distruge propriul popor pentru refacerea grandorii pierdute a fostului imperiu sovietic şi pentru asigurarea moştenirii sale personale în istorie.

Referirea nu e unică, nici în premieră, ci reia tezele Strategiei de Politică Externă din 2013 despre “soft power bun” şi “soft power rău”. Strategia vorbeşte despre instigarea la “revoluţii colorate” drept una dintre principalele ameninţări la adresa securităţii Rusiei, de aici şi dorinţa de a impune suveranitatea limitată (cum apare în Strategia de Apărare din 2014) şi controlul asupra regimurilor instalate în statele vecine.

Regiunile din vecinătatea Rusiei sunt caracterizate de militarizare şi curse ale înarmării, dar cea mai importantă ameninţare rămâne ameninţarea la “securitatea statală şi societală” a Rusiei de activitatea “grupurilor societale radicale şi organizaţiile care utilizează idelogia naţionaliste şi ideologia religioasă extremistă, a ONG-urilor străine şi internaţionale şi a organizaţiilor financiare şi economice, la fel ca şi indivizii care vizează să submineze unitatea şi integritatea teritorială a Federaţiei Ruse, să destabilizeze situaţia socială şi politică în interiorul ţării, inclusiv prin ‘revoluţii colorate’ şi prin distrugerea valorilor tradiţionale morale şi spirituale ale Rusiei.”

Un citat mai mult decât sugestiv care arată decizia şi crează baza de combatere a opoziţiei, ideilor alternative, societăţii deschise sau a criticismului la adresa Ţarului Putin şi a ideilor sale. Motivaţia este faptul că practica de a răsturna autorităţi legitime, provocând stabilitate internă şi conflict, a devenit răspândită pe scară largă. “În plus, pe lângă ariile de stabilitate existente din Orientul Mijlociu şi Îndepărtat, Africa şi Asia de Sud, din peninsula Coreeană, noi puncte fierbinţi au apărut pe teritoriul necontrolate de nici o autoritate, zone care se extind”, o referire directă la ameninţarea securităţii de către statele slabe sau eşuate.

Economie: fără idei

Poate partea cea mai dezamăgitoare a Strategiei este cea care vizează securitatea economică. Am văzut mai sus că Rusia nici nu acceptă că ar avea o problemă de natură economică, ba din contra, se felicită cu capacitatea sa de a susţine dezvoltarea şi de a rezista în criză. Însă referinţele ulterioare sunt şi mai dezamăgitoare.

Prăbuşirea economică, căderea rublei şi situaţia dezastruoasă a fost acoperită de blamarea sancţiunilor occidentale, dar simplist: Occidentul e rău şi vrea să subjuge Rusia, de aceea a impus sancţiunile. Nu există o explicaţie cauzală a acestora, dar se prezumă că poporul trebuie să îndure mai mult pentru a susţine grandoarea Rusiei. De aici referinţele din Strategie la protejarea “suveranităţii culturale” a Rusiei (care, iată, securitizează şi cultura, şi tradiţiile, şi modul de a trăi tradiţional) prin blocarea “influenţelor destructive informaţional-psihologice externe.”

Însă cum criza se acutizează, ruşii nu mai sunt aşa de interesaţi în războiul din Siria şi apărarea intereselor ruse la mările calde, respectiv de ieşirea din izolare şi impunerea soluţiilor la masa de negocieri pentru a evita impunerea soluţiilor Occidentale, ci sunt mai preocupaţi de prăbuşirea nivelului de trai, iar aici e un pariu pierdut de Moscova şi pe care Strategia de Securitate nu-l sesizează pe zonă economică, pretinzând că nu există probleme de nici un fel, iar dacă se întâmplă ceva, e din cauza sancţiunilor occidentale. Mai mult, oricât ar fi de controlat spaţiul informaţional şi plin de propaganda care curge, hipercorupţia e resimţită de fiecare, iar ştirile şi imaginile despre averile fabuloase ale conducătorilor transpar la public, de unde mânia opiniei publice pusă să fie singura care plăteşte, din nou, pentru ideile aventuriste ale liderilor săi.

Strategia reciclează vechile percepte la nivelul securităţii economice, lucru ce trădează preocuparea restrânsă pentru subiect sau, pur şi simplu, tentativa de a ascunde subiectul sub preş. Se rezumă ca soluţii la extinderea programelor sociale în continuare. De asemenea, nu există în Strategie nici un cuvânt despre resursele necesare, la nivel economic şi financiar, pentru a susţine nivelul de ambiţie al Rusiei şi creşterea politicii de militarizare şi proiecţie a puterii, respectiv plata pentru prezenţa militară în terţe teatre de operaţiuni.