Huiduirea reprezentantelor Rusiei de la festivalul „Eurovision” este doar partea văzută a icebergului, un fel de încununare în faţa întregii lumi a ceea ce s-a desfăşurat începând cu luna martie – un nou val de respingere la adresa rusofonilor şi rusofililor (de multe ori aceste două grupuri se confundă) în mai multe state din fosta URSS, cu extindere în afara acestora – prin intermediul: 1. imigranţilor; 2. reţelei internet.

Rusofobia nu este un fenomen nou, existând din secolul XVIII, odată cu primele extinderi ale statului rus, devenit Imperiu, în afara vechilor sale graniţe europene. Anterior, Moscovia ocupase, în valuri succesive, teritorii de peste Munţii Ural – Siberia, în mare parte prin intermediul trupelor de cazaci. Însă interacţiunile popoarelor autohtone siberiene cu coloniştii ruşi nu au ajuns să provoace schimbări de percepţie în mentalul comun al majorităţii vecinilor Rusiei, deoarece aceste popoare erau cvasinecunoscute şi nu aveau prea multe legături cu lumea exterioară. Cu totul alta a fost situaţia conflictelor ruso-suedeze, care au marcat primul sfert al secolului XVIII, ajungându-se apoi la confruntarea întinsă pe aproape două secole cu Imperiul Otoman – până la distrugerea deplină a acestuia din urmă. Tot în această perioadă, Imperiul Rus participă la împărţirea Poloniei, alături de Prusia şi Austria. Atât suedezii cât şi polonezii erau popoare cu propriile lor ambiţii de dominaţie şi extindere a autorităţii pe continentul european. Suedezii au construit un imperiu în Scandinavia (profitând de slăbirea puterii Danemarcei), iar polonezii – un imperiu în Europa Centrală, alături de lituanieni. Toate aceste ţări şi-au văzut propriile obiective barate de ascensiunea rusă – Suedia a pierdut, în secolul XVIII şi XIX, controlul asupra coastei baltice şi Finlanda, Polonia s-a pierdut pe ea însăşi, până în 1918.

Suedia, Turcia, Polonia, Lituania sunt ţări pentru care confruntarea cu Rusia a modelat în mod semnificativ mentalul colectiv şi profilul identitar. În cazul Rusiei, coliziunile cu Suedia, interpretate prin prisma „rezistenţei seculare împotriva atacurilor occidentalilor”, şi cu Turcia, interpretate prin teza „apărării creştinilor ortodocşi balcanici (şi slavi – cu excepţia „ghimpelui în coastă” românesc) au modelat, prin evoluţie şi perfecţionare, cele două aspecte ideatice distincte dar complementare ale imperialismului rus – anti-occidentalismul şi mesianismul pan-ortodox şi pan-slavist. Eurasianismul este şi el o emanaţie a acestor două componente ale imperialismului rus.

Oricine vrea să înţeleagă raportarea Rusiei la ceea ce se află dincolo de frontierele ei occidentale trebuie să înceapă prin a studia relaţiile istorice ruso-suedeze şi ruso-turce. Mărul discordiei din 2014, Crimeea, este o „perlă a coroanei ruse” ataşată imperiului în 1783 în urma distrugerii militare şi politice a Hanatului tătăresc aliat cu Imperiul Otoman şi dominat de acesta din urmă.

În cazul Republicii Polono-Lituaniene, destrămarea acestei ţări în urma insucceselor militare şi a lipsei de coeziune internă a venit după un secol XVII în care Polonia a pus în pericol chiar existenţa statului independent rus, în 1613. Ea a contribuit, astfel, la amplificarea anti-occidentalismului în rândul elitelor de la Moscova. De aceea, sub aspect identitar, ruşii au dificultăţi în a-i vedea pe polonezi (catolici) drept fraţi slavi, pe când această percepţie fraternă este foarte puternică în raport cu sârbii şi bulgarii (ortodocşi). Dacă Polonia, nu Rusia, ar fi fost cea care şi-ar fi adjudecat scoaterea Imperiului Otoman din istorie, atunci aceasta, şi nu Rusia, şi-ar fi revendicat poziţia de lider al lumii slave.

La sfârşitul primului deceniu al secolului XXI, Suedia şi Polonia (care au evoluat între timp din imperii în naţiuni) sunt iniţiatoarele Parteneriatului Estic – formal, un mecanism de asigurare a bunei vecinătăţi a UE prin export de valori, investiţii şi know-how în partea europeană a fostului URSS, informal conţinând şi obiectivul de a integra, cu timpul, aceste ţări în Uniunea Europeană. Lituania este una din principalele susţinătoare ale Parteneriatului Estic. Turcia, o altă „victimă istorică” a Rusiei, rămâne fidelă parteneriatului în cadrul NATO.

Se produce o revoluţie, în sensul premodern al acestui termen, care se referea la o schimbare menită să aducă lucrurile la o stare de lucruri mai veche, dezirabilă.  Disoluţia URSS a însemnat pentru Rusia încheierea celei de-a doua faze de existenţă a sa ca imperiu, după cea ţaristă. Acum, conducerea rusă se consideră suficient de capabilă să iniţieze cea de-a treia fază de existenţă a Rusiei ca imperiu – una pusă sub semnul recuperării vorbitorilor de limbă rusă din fostele colonii sovietice (de preferat cu tot cu teritoriu), a refacerii „Lumii Ruse”.

Sentimentul de respingere faţă de ruşi şi Rusia capătă turaţii în prezent, în urma acţiunilor de ocupare a Crimeii şi de separare a regiunilor Doneţk şi Lugansk. E de aşteptat că rusofobia nu se va mai limita doar la ţări care se învecinează cu Rusia, ci şi la multe altele – trăim într-o lume mult mai interconectată decât oricând în istorie. Scriu aceste lucruri înţelegând că ura nu va duce la nimic bun – nu va face decât să nască şi mai multă ură. Însă această ură este preţul plătit de cetăţeanul rus pentru acţiunile conducerii Federaţiei Ruse.

Este important ca rusofobia, care se va amplifica inevitabil în următoarea perioadă, să nu se răsfrângă şi asupra acelora dintre etnicii ruşi care înţeleg să fie cetăţeni loiali statelor care şi-au proclamat independenţa în 1991 pe fondul destrămării URSS. Acestea au nevoie să gândească şi să implementeze politici de loializare a minorităţilor ruse de pe propriul teritoriu. De asemenea, este necesar să se facă distincţie între minoritarii etnici ruşi şi minoritarii vorbitori de rusă – numărul celor din urmă este întotdeauna mai mare decât cel al primilor. Aceştia sunt, de cele mai multe ori, reprezentanţi ai altor etnii care au fost supuşi rusificării în perioada sovietică, dar şi după încheierea acesteia. Nu trebuie să i se mai permită conducerii ruse să se folosească de aceşti cetăţeni pentru care Rusia nu reprezintă patria istorică în atingerea obiectivelor sale de influenţă la nivelul spaţiului fostei URSS.

Poate părea paradoxal, dar rusofobia va dispărea doar atunci când statele limitrofe Rusiei vor dispune de instituţii eficiente şi vor reuşi să dea valoare propriei cetăţenii, cu tot ce presupune asta, şi pentru nostalgicii refacerii unei noi forme de imperiu rus. Doar atunci, apele se vor despărţi, lucrurile vor deveni clare, iar naţiunea rusă va putea să-şi facă apariţia, de după vălul de imperialism pe care i l-au aruncat peste faţă atât ţarii, cât şi secretarii generali de partid comunist.

Atâta timp cât există rusofobia, Rusia nu şi-a încheiat drumul de la imperiu la naţiune.