Rusia şi sindromul postimperial. De la defensivă strategică la revisionism şi revanşism neoimperial

Defilarea armatei ruseşti   FOTO Guliver/ Getty Images

Federaţia Rusă a ieşit cu greu din perioada postsovetică. Iar capitalismul sălbatic „a la russ“ a lăsat urme profunde şi astăzi, când mulţi îşi imaginează că drumul spre capitalism şi privatizare trece prin hoţie, detrunare de fonduri şi preluare de proprietăţi ale statului de către potentaţi, pe nimic.

Cea mai dură perioadă a fost gestiunea complexului postimperial, eforturile pentru acroşarea tuturor statelor din spaţiul post-sovietic pentru a nu peirde legătura cu fosta metropolă, în absenţa unui proiect real şi atractiv de reintegrare instituţională şi respect pentru noile statele independente, şi relansarea ambiţiilor de superputere a Rusiei.

Conflictele îngheţate şi nesoluţionarea lor durabilă, prezenţa trupelor ruse în aceste regiuni şi planificarea unei linii de stabilizare Kaliningrad-Transnistria-Crimeea-Abhazia-Osetia de Sud-Nagirno Karabakh, cu adevărate cuie ale lui Pepelea ce blocau orice evoluţie a statelor suverane şi independente din spaţiul post-sovietic în orice altă direcţie decât şi-o dorea Rusia. Deci o soluţie de supravieţuire dincolo de mijloace, aparenţa de putere şi Doctrina Putin, reluarea ambiţiilor de superputere. Rusia a trecut de la faza de integrare occidental şi democratizare, economie de piaţă şi capitalism la “democraţia suverană”, “verticala puterii” şi angajarea „de pe poziţii de egalitate” cu Occidentul. Pregătind revenirea neo-imperială de astăzi.

Blocarea pierderii integrale a fostului Imperiu

Unul dintre procesele majore concomitente cu dispariţia URSS-ului a fost transferul de arsenal nuclear către Federaţia Rusă, care îşi asumase totodată rolul de succesor al tratatelor fostei Uniuni Sovietice. Aceasta a reuşit să recupereze şi arsenalul similar din statele vecine, precum Kazahstan, Belarus şi Ucraina, constituind unul dintre motivele pentru care comunitatea internaţională a încercat să evite orice dezlipiri de teritoriu în interiorul Rusiei. Se poate să fi constituit şi una dintre raţiunile din spatele sprijinului oferit Rusiei de către Occident în 1994, cu scopul ca aceasta să fie capabilă să gestioneze conflictele post-sovietice.

Rusia s-a comportat pragmatic, prima ţintă fiind evitarea oricăror noi pierderi teritoriale şi blocarea dezintegrării totale a imperiului sovietic, aceasta echivalând cu evitării oricărei alienări a conexiunilor cu noile republici independente. Practic, aşa-zisele conflicte îngheţate şi regiunile secesioniste pro-ruse au jucat rolul de “unghii” care menţineau încă agăţate noile state independente de “corpul” Federaţiei Ruse. Nostalgia sovietică a fost alimentată constant în regiunile separatiste, astfel încât impresia de garant al securităţii şi binefăcător să fie menţinută sau amplificată.

Nagorno-Karabah reprezintă un studiu de caz pentru prezenţa “din umbră” a Rusiei, Moscova nereprezentând o parte direct implicată în conflictul dintre Armenia şi Azerbaidjan. Totuşi, prin sprijinul oficial decretat pentru Armenia, şi a sprijinului militar oferit Azerbaidjanului, a demonstrat cum natura “îngheţată” a conflictului a fost reconfortantă pentru interesele sale, posedând o pârghie la indemână în fosta Transcaucazia. Rusia a reuşit să menţină Armenia loială şi să împiedice avântul economic bazat pe hidrocarburi al Azerbaidjanului de la o desprindere din vectorul Rusiei, în timp ce legăturile comerciale ale Rusiei cu produse militare au înflorit deopotrivă cu Armenia şi Azerbaidjan, iar statele caucaziene au plonjat vertiginos într-o cursă a înarmării.

Harta politică a Transcaucaziei

În Transnistria, Osetia de sud şi Abhazia, trupele ruse sunt menţinute şi în prezent, rubla constituie monedă de schimb, Moscova a continuat să subvenţioneze pensii pentru locuitorii provinciilor separatiste, să asigure sprijin financiar pentru proiecte de infrastructură şi gaz la tarife reduse, în timp ce statele de origine s-au văzut confruntate cu varii crize economice şi sociale, eludând astfel orice posibilă atracţie pentru republicile centrifuge în a mai dori reintegrarea. Liderii separatişti au devenit în mod reflex deprinşi cu nostalgia sovietică, deliberat promovată, încât „dosarul Crimeea” din 2014 a stimulat alte planuri excentrice – Leonid Tibilov[1] şi Evgheni Şevciuk s-au declarat inspiraţi de anexarea Crimeei şi şi-au exprimat speranţa că republicile lor auto-proclamate vor deveni părţi integrante ale Rusiei.

Conflictele îngheţate au menţinut Republica Moldova şi Georgia conectate la Federaţia Rusă mai mult decât în termenii economici şi ai dependenţei energetice. Acestea împart şi industrii şi produse industriale comune, prezenţa etnicilor ruşi, şi poziţii-cheie ale acestora în economie în speţă, comerţ şi în spectrul politic. Conducătorii sovietici au amplasat intenţionat unităţile de manufactură în diverse republici sovietice, cu asamblarea finală din ciclul industrial în Rusia, prin îmbinarea economiilor, a reţelei energetice şi a unităţilor industriale militare, în ideea de a întări reţelele de dependenţă şi unitate sovietică, perpetuată şi după 1990.

Un asemenea exemplu este Ucraina, ale cărei uzine reprezentau o parte din lanţul de aprovizionare cu echipamente şi armament ale URSS-ului, dar producţia “a fost dispersată pentru a preveni decuplarea sectorului de armament al republicilor URSS”. Astfel, 60% din producţia URSS-ului a fost conectată la centralele din Ucraina, acoperind 1800 de fabrici şi 2,7 milioane de angajaţi pentru diverse produse militare, precum Antonov, o companie de stat producătoare de componente militare şi aparate de zbor tip cargo şi de pasageri. [2]

Soldaţi ruşi în Armenia

Ulterior agresiunii ruse din 2014, Kievul s-a văzut obligat să menţină relaţiile economice cu Rusia, întrucât nu exista nicio piaţă în afara Rusiei care să asigure compatibilitatea tehnico-industrială, ceea ce ar fi împiedicat Ucraina să livreze produse Antonov spre altă destinaţie, de exemplu. În sens invers, există şi un efect secund, Rusia fiind la rându-i afectată; însă chiar şi în aceste raporturi, în prezent îşi negociază asul din mânecă cu producătorii CSI, fiindcă nici aceştia nu au altă piaţă de desfacere, ceea ce lasă Rusiei un statut privilegiat. Cu privire la angajaţii industriei de apărare sovietice, 74% dintre aceştia erau concentraţi în fabricile de pe teritoriul Rusiei, în timp ce restul răspândit în republicile sovietice a dezvoltat o relaţie de dependenţă sub un mecanism monopsonist. După căderea URSS-ului, metoda a fost perpetuată în cadrul CSI, în pofida prudenţei liderilor sovietici de a nu plasa liniile de asamblare finală în altă parte decât în Rusia. [3]

Fluxul import-export a fost menţinut în Ucraina post-sovietică, semnificativ dependentă de Rusia, tot aşa precum 30% dintre exporturile industriei militare (cele mai costisitoare), destinate pieţei ruseşti, rezultate din 750 de fabrici şi 140 de instituţii tehnice şi ştiinţifice.[4] Dependenţa energetică a Ucrainei de Rusia (aproximativ 50% în 2014) s-a dovedit malignă atunci când Rusia a exersat o presiune politică disproporţionată asupra Ucrainei. După acelaşi tipar funcţionează şi Armenia[5], aproape totalmente integrată sistemelor ruse de distribuţie şi management al energiei, dar şi Georgia[6], în ciuda relaţiilor diplomatice îngheţate cu Rusia.

Sindromul post-imperial, deziderate fără resurse

Un sindrom post-imperial[7] s-a manifestat în Rusia, printre lideri, elite şi în spaţiul public. Situaţia nu era una de noutate, de când sindromul a fost experimentat şi de alte state post-coloniale, inclusiv Marea Britanie şi Franţa. Marea Britanie şi-a rezolvat sindromul prin crearea Commonwealth-ului şi prezervarea legăturilor sub suveranitatea Reginei pentru câteva dintre teritoriile pierdute, astăzi independente. Apoi Franţa a instituit Francofonia, o altă metodă de a menţine conexiunile dintre metropolă şi fostele colonii.

În Rusia, sindromul post-imperial s-a tradus prin încercări de evitare a unei desprinderi totalei între noile state independente şi Rusia, menţinând pe cât posibile punţile de legătură, apoi oferind formate sau entităţi integrative pentru a substitui Uniunea Sovietică. Comunitatea Statelor Independente (CSI – Commonwealth of Independent States)[8], apoi Uniunea Economică a CSI, apoi Piaţa Economică Unică[9], urmată de Uniunea Vamală cu Belarus şi, finalmente, Uniunea Economică Eurasiatică. În termeni militari, Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă (CSTO - The Cooperation and Security Treaty Organization) a exprimat viziunea unei securităţi colective.[10]

Acceste formule de contrabalansare a UE şi NATO prin mimetism s-au dovedit lacunare atât timp cât tensiunile adânc înrădăcinate din era sovietică au ieşit la iveală, deşi subiectul este nuanţat, iar unele republici s-au arătat favorabile extinderii acestor forme de uniune. Din punct de vedere economic, Uniunea Eurasiatică a fost considerată prea amplă pentru a-şi asuma livrarea de beneficii egale fiecărui membru fără ca unul dintre state să domine, în special de când Moscova îşi dovedise disponibilitatea de a aplica măsuri punitive împotriva opozanţilor.[11]

CSTO a oferit garanţii şubrede de asigurare a unei securităţi colective după revoluţia colorată din Kârgâzstan şi violenţele interetnice din oraşul Osh în 2010.[12]  În plus, Uzbekistanul s-a arătat un stat nu tocmai servil după accederea sa în CSTO din 2006, suspendându-şi participarea în 2012. Georgia s-a retras din CSI în 2009, iar preşedintele Saakaşvili declara în august 2009, amintind de agresiunea rusă din 2008, că: “noi sigur trebuie să părăsim CSI. CSI a eşuat totalmente ca organizaţie internaţională. Este un soi de creaţie sovietică care practic nu a putut face nimic să prevină această tragedie” [13].

Stimulentele economice au lipsit odată ce Rusia şi-a arogat centralitatea deciziei, iar garanţiile de securitate au fost precare atât timp cât memoria colectivă a integrităţii teritoriale ostracizate a câtorva naţiuni ex-sovietice, precum războiul din 2008 din Georgia sau cel din 2014 din Ucraina, s-a tradus prin fracturi teritoriale care pot revela o frică embrionară faţă de Rusia, prevalentă în aceste state. Dar provocarea care a zguduit fundaţia acestor formule de soft power ale Moscovei prin formate unionale a fost revelată de momentul apropierii republicilor post-sovietice de UE sau NATO, precum Ucraina, Moldova şi Georgia. Ucraina în special a fost presată să opteze între vectori economici, politici şi geopolitici divergenţi, astfel încât criza ucraineană a izbucnit ca urmare a intervenţiei ruse. Fostul Secretat de stat al SUA, Hillary Clinton, a rezumat perspectiva generală a Occidentului şi subînţeleasă reţinere a unor state post-sovietice în raport cu Uniunea Economică Eurasiatică:

„Nu se va numi aşa (Uniunea Sovietică). Se va numi uniune vamală, se va numi Uniunea Eurasiatică sau ceva în acest gen, dar haideţi să nu greşim. Ştim care este scopul şi încercăm să descoperim moduri concrete de a o încetini sau preveni”[14].

Pe un asemenea schelet al unei cvasi-URSS, Moscova poate clama din nou supremaţia deciziilor, pe pilonii aceluiaşi mecanism centralizat din era sovietice.

Toate aceste proiecte au o trăsătură comună - toate favorizează Rusia şi în linii mari neglijează interesele celorlalte state independente. Aceasta explică şi de ce aceste proiecte unionale au fost lansate, dar nicio relaţie formală solidă nu a fost creată între fostele “state unionale”, în prezent suverane, şi Rusia.

Rusia a evoluat în domenii distincte, a dovedit voinţă, dar nu a deţinut şi resursele necesare. În anii ’90, s-a apropiat de stadiul falimentar, iar rubla şi-a pierdut poziţia ca monedă de schimb între 1997-1998. Rusia s-a confruntat cu probleme economice germinale de la debutul anilor ’90, când procesul de privatizare treptată a decurs în paralel cu o inflaţie galopantă. În 1998, inflaţia părea problematică, dar nu abruptă, cu toate acestea lipsa de credibilitate macroeconomică, investiţiile eşuate, efectul de spill-over al crizei est-asiatice, crizele din Turcia şi Argentina, căderea preţului la petrol şi un nivel al datoriei publice ridicat au condus spre o masivă devalorizare a rublei. Pe 17 august 1998, guvernul rus a anunţat devalorizarea rublei, moneda naţională devalorizându-se cu aproape 70% în raport cu dolarul american, împingând o treime a populaţiei sub limita sărăciei; la finele anului 1998, economia Rusiei pierduse deja 4,9% din PIB. [15]

Rusia integrată în comunitatea internaţională, acceptată în organismele globale de decizie

Rusia a acceptat perspectiva Globalizării ca un proces natural şi şi-a exprimat dorinţa de a fi parte a instituţiilor care vor conduce lumea. A intrat în G7/G8 şi a şi-a articulat un rol din ce în ce mai percutant în cadrul Consiliului de Securitate al ONU. Şi-a mutat obiectivele cu un nivel mai sus, de la a fi o putere regională, la a fi parte la transformările care au loc în Europa şi în lume.

Unul dintre procesele care a generat interes şi atracţie, dar mai puţin asentiment, a fost constructul post-modern al UE. Rusia şi-a văzut foştii aliaţi din spaţiul ex-sovietic părăsind Pactul de la Varşovia şi înaintând spre NATO şi UE, achiesând la puterea transformativă instituită de Uniunea Europeană, respectiv extinderea UE şi NATO. Rusia s-a dorit parte a acestui proces, înglobând principiile democraţiei liberale şi a economiei de piaţă ca reguli ale erei post-Război Rece. Statul rus îşi exprimase iniţial dorinţa de a deveni membru al UE şi NATO, acceptând politica cooperării cu Occidentul.

Summit-ul OSCE de la Istanbul din 1999 a fost poate cel mai important şi critic moment în care Federaţia Rusă a făcut un pas înapoi de la istoricul său statut de superputere. Summit-ul a avut loc după crizele economică şi financiară, când Boris Elţîn a semnat revizuirea Tratatului asupra Forţelor Armate Convenţionale din Europa (FACE) [16], asumându-şi responsabilitatea ca Rusia să-şi retragă trupele din noile state independente, inclusiv Republica Moldova şi Georgia.

Practic, acordul a pus Rusia în poziţia de a elimina punctele sale militare din zonele de conflict îngheţat, în mod special din cele în care a fost implicată iniţial de partea separatiştilor. Aceasta schimbare ar fi creat premisele unei rezoluţii pentru conflicte şi pentru reintegrarea regiunilor secesioniste înapoi în statele independente Moldova şi Georgia.

Deşi o serie de angajamente ale Summit-ului au fost îndeplinite privind sprijinul financiar al statelor membre ale OSCE, altele au rămas iluzorii. Privind eliminarea bazei militare ruse de pe teritoriul georgian şi retragerea trupelor şi muniţiei de pe cel al Moldovei, preşedintele Putin a argumentat că aceste demersuri nu erau compatibile cu interesele de securitate ale Rusiei. Ameninţările de suspendare a implementării Tratatului Revizuit asupra Forţelor Armate Convenţionale din Europa au fost finalmente concretizate de Rusia pe 12 decembrie 2007.

Din punct de vedere strategic, acesta a fost momentul când noul lider rus Vladimir Putin a păşit în arenă şi, alături de leadership-ul rus şi think tank-uri ruse precum grupul Arbatov[17], a decis să blocheze orice altă potenţială implozie a ţării – din cauza separatismului din Cecenia şi Caucazul de nord - şi să soluţioneze atacurile teroriste, preîntâmpinând retragerea Federaţiei Ruse din arena internaţională.

Doctrina Putin. Resurecţia Rusiei

În 1999, Vladimir Putin portretiza un lider de perspectivă, cu o bună cunoaştere a Vestului, a Germaniei în special, unde trăise o bună parte din viaţă ca agent KGB. Se prezenta diferit de tradiţionalii lideri sovietici, mult mai înclinat spre ordine şi control decât elitele democrate şi cleptocrate care gestionau privatizările în Rusia la acea dată. Putin a luat măsuri urgente, câteodată facând uz de metode extreme, pentru a restaura ordine internă şi controlul. Acesta a pus capăt capitalismului sălbatic, privatizărilor şi competiţiei în Rusia, şi a substituit fostele elite politice şi economice sovietice cu Siloviki, foştii membri ai serviciilor de securitate şi ai armatei; practic, a început să reconstruiască economia rusă bazându-se pe companii energetice conduse de către siloviki.

Astfel, Siloviki sau “forţa foţelor” se constituie din foşti membri ai KGB sau ofiţeri militari ce au început să domine instituţiile decidente de sub Vladimir Putin. În perioada primului mandat prezidenţial al lui Putin, acestora li se puteau opune doar oligarhii care prosperau prin afacerile sau privatizările extrem de profitabile cu resursele naturale ale fostei URSS, şi care se consolidaseră în timpul regimului lui Boris Elţîn. Oligarhii puteau aşadar opta fie să susţină financiar noul leadership, fie să fie scoşi din ecuaţie. Boris Berezovski şi Vladimir Gusinski au reprezentat oligarhii erei Elţîn care au fost finalmente excluşi, şi cărora averea le-a fost confiscată.

Boris Berezovski, oligarhul regimului lui Boris Elţîn şi opozant a lui Putin a murit în condiţii suspecte

Cazul notoriu al lui Mihail Hodorkovski, fostul preşedinte al companiei energetice Yukos Oil, a fost de departe mult mai complicat; acesta era reperat drept cel mai bogat oligarh de la începutul anilor 2000 şi a dovedit mai multă rezilienţă la presiune politică. Diversele sale activităţi oligarhice intercalate au revelat un personaj cu multiple ramificaţii politice, precum cele cu ale omului de afaceri cecen Ruslan Dakhayev, fondator a TEPCO Group, cu reprezentanţii liberali ca Grigory Yavlinsky, sau numeroase contacte internaţionale. Deşi s-a făcut presiune asupra sa de a suprima sprijinul pentru partidele de opoziţie şi ONG-uri, spre deosebire de oligarhii auto-exilaţi, Hodorkovski a continuat să locuiască în Rusia, ceea ce a înlesnit arestarea sa în 2003 de către FSB, apoi judecarea sa.[18] După 10 ani de prizonierat, Vladimir Putin a dat finalmente curs cererii de graţiere înaintate de Hodorkovski, iar în iulie 2014 Curtea Permanentă de Arbitraj de la Haga a condamnat Rusia la plata a 50 miliarde de dolari despăgubiri către foştii acţionari ai gigantului petrolier Yukos Oil, din cauza acţiunilor sancţionatorii motivate politic împotriva companiei. [19]

Democraţia suverană: revenire la primatul excepţionalismului rus

Din perspectivă politică, sfârşitul istoriei a lui Francis Fukuyama[20] a fost disputat asemeni democraţiei liberale şi economiei de piaţă ca sistem, iar Rusia s-a îndepărtat de paradigma integrării în UE şi NATO. Teoria democraţiei suverane a fost reînviată, iar Rusia s-a apropiat mai degrabă către o variantă a ”doctrinei Sinatra” [21], derivată din ”modelul unic”, trăsătura definitorie a statelor erei post-comuniste. Rusia şi-a asumat rolul de putere regională, dar cu “regiuni” orbitând în jurul vastului său teritoriu, acoperind o mare parte a lumii. Aceasta a fost resurecţia teoriei “Vecinătăţii Apropiate”[22] prin care Rusia şi-a asumat excepţionalismul prerogativelor, prin natura intereselor sale naţionale şi de securitate în spaţiul post-sovietic.

Sintagma de “democraţia suverană” nu a fost concepută în anii 2000, ci are rădăcini tocmai din timpul Războiului Rece, definind un stat democratic al URSS-ului, legat fiind de modelul uzitat de Taiwan pentru a justifica independenţa insulei, în timp ce respecta şi principiile democratice ale Chinei. A existat o strânsă legătură între “democraţia suverană” şi “democraţia manageriată/gestionată”, deşi terminologia ultimei nu a fost niciodată explicitată. “Democraţia suverană” este atribuită în special lui Vladislav Surkov, primul Adjunct al Şefului Cancelariei Prezidenţiale între 1999-2011, care evoca legătura dintre “suveran” şi “manageriat/gestionat”, deşi practica s-a îndepărtat în mare parte de la acest nucleu teoretic.

Centrul de interes al democraţiei suverane erau problemele internaţionale care, în termenii lui Putin, a dat naştere unei versiuni alternative de democraţie. Globalizarea, competiţia pentru sursele de energie, rivalitatea pentru contrabalansarea puterii altor state au devenit premisele evidenţiate de către Vladimir Putin ca rezultat al modelului vestic de democraţie pe care şi-o asumase Boris Elţîn, dar prin care reuşise să aducă Rusia la faliment economic, oligarhie şi statalitate decadentă.[23]

Conceptul valida astfel o interpretăre alternativă dată democraţiei, dar distinctă de tiparul occidental, corespondent versiunii de “democraţie delegativă” a lui Guillermo O’Donnell, dar contrastantă cu ideea populară de democraţie participativă. Totuşi, această conceptualizare sui generis a conducerii, vecină de fapt cu autocraţia, a fost transpusă în practică prin trei piloni– controlul instituţiilor politice, controlul asupra mass-media şi a alegerilor electorale, în timp ce două surse de legitimitate au fost remarcate – puterea statului şi elita conducătoare. Metamorfozele interne de sub Putin pentru centralizare şi alternativa la resursele ideologice ale Vestului (ocultând ameninţări ascunse) părea legitimă, atât timp cât recuperearea economică a Rusiei dădea roade. Mai mult, Kremlinul a reiterat constant cum anume dreptul internaţional şi democraţia liberală occidentală erau doar echivalentele jocului geopolitic al SUA. Cazul Kosovo a fost un dublu standard exploatat de Putin, acesta încercând să evidenţieze cum SUA a agreat secesiunea unui teritoriu în pofida rezilienţei statului de origine, aşadar orice alte critici ale SUA pe seama activităţilor ruse în Crimeea deveneau zadarnice. [24]

Rusia făcuse o serie de eforturi, dar încă nu atinsese nivelul de superputere la acel moment, în pofida capabilităţilor economice, financiare şi militare adjudecate. Astfel că obiectivul imediat s-a dovedit a fi menţinerea status quo-ului, într-un echilibru de putere cu Vestul, şi nu o politică integrativă cu acesta.

Clădiri distruse în provincia Kosovo, după război (1999)

Echilibrarea NATO şi UE. Lupta pentru respectarea neabătută a intereselor Rusiei lui Putin

Dmitri Medvedev (mai 2008- mai 2012) s-a instalat în fotoliul prezidenţial, dar a fost perceput ca un lider dominat de premierul Vladimir Putin. Fiind ideologic mai liberal, acesta oferea mai multă credibilitate în privinţa reformelor promise intern. Medvedev a acceptat cooperarea cu Occidentul, promiţând a fi un partener strategic pentru UE şi NATO, dar concomitent, acesta a clamat o situare egală de putere şi respect pentru interesele ruse.[25]

Preşedintele Medvedev a părut să iniţieze un volte face şi nou anunţata modificare a politicii externe a Rusiei a fost promovată prin “Conceptul/Concepţia de Politică Externă Rusă”/Russian Foreign Policy Concept aprobată în iulie 2008[26], şi “Strategia de Securitate Naţională a Rusiei până în 2020”/The Russian National Security Strategy until 2020 din Mai 2009[27]. Aceste documente propuneau câteva principii-cheie spre operaţionalizare – preeminenţa dreptului internaţional, multipolaritatea, evitarea confruntării cu alte naţiuni, protecţia cetăţenilor ruşi din orice colţ al lumii şi evansarea conexiunilor cu alte părţi ale mapamondului. Aceste principii de funcţionare traduceau dezideratul Rusiei de reintegrare în comunitatea internaţională, dar printr-o explicit echilibru cu UE şi NATO, cu un vector al politicii internaţionale fundamentat pe prevalenţa intereselor ruse. În paralel, Rusia se angaja să-şi fortifice postura internaţională şi „dispozitivul de siguranţă” pentru interesele sale regionale. [28]

În august 2008, Federaţia Rusă a devenit parte în războiul osetin împotriva Georgiei, prin care şi-a atras o suită de tensiuni cu Washington. Prin recunoaşterea grăbită a independenţei Abhaziei şi Osetiei de sud la 26 august, printr-un decret prezidenţial ulterior condamnat de către G7, angajamentul lui Medvedev de respectarea a dreptului internaţional pare să fi întruchipat doar o truc politic. Deşi dialogul în Consiliul NATO-Rusia a fost ulterior revigorat, conform raportului Ansamblului Parlamentar NATO de după Sesiunea Anuală 2009, niciun progres real nu a fost obţinut între Occident şi Rusia. Documentul confirmă că „preşedintele Medvedev a trimis semnale mixte despre perpetuarea sau nu a rolului Rusiei pe direcţia creată de fostul preşedinte Putin (...) Relaţia NATO-Rusia rămâne caracterizată de lipsă de încredere (...) Până acum, deschiderea administraţiei SUA faţă de Rusia nu a făcut vreo diferenţă în atitudinea Moscovei faţă de SUA şi NATO”. [29]

Memorandumul Mesenberg: ultima încercare de angajare a Rusiei în securitatea europeană

În Europa, în iunie 2010 Medvedev a semnat Memorandumului Meseberg[30] şi a propus soluţionarea conflictului îngheţat din Transnistria, în schimbul unui format de securitate în Europa poziţionând UE şi Rusia ca parteneri egali, fără interferenţa SUA. Mai mult, în schimbul livrării de gaz ieftin pentru a fi exportat direct în Germania, via Nord Stream, acesta aştepta investiţii europene, în special germane, care să ia direcţia Rusiei prin transfer de tehnologie. Gazoductul Nord Stream de pe tronsonul maritim leagă localitatea rusă Viborg de Greifswald, din Germania, şi a fost inaugurat în noiembrie 2011. Nord Stream a fost perceput drept un nivelator politic al Moscovei prin ocolirea statelor tradiţionale de tranzit precum Ucraina, Slovacia, Cehia, Belarus şi Polonia. Controversele ce au luat naştere s-au manifestat pe diverse filiaţii – dependenţa energetică evidentă a Europei de Rusia, Suedia a acuzat pericole ecologice reprezentate de gazoduct, dar mai presus a fost conflictul de interese ce favorizează Germnaia şi îngrijorările de ordin etic legate de fostul Cancelar german Gerhard Schroeder, prieten al lui Vladimir Putin, care devenise şeful comitetul director al Nord Stream AG. [31]

În sectorul energetic, Dmitri Medvedev şi această tipologie particulară de liberalism rus a avansat investiţii minore în segmentul upstream, în metodele şi tehnicile de extracţie, dar a investit semnificativ mai mult în downstream, în sistemele de distribuţie ale statelor membre UE, asemeni abordării liberale a securităţii energetice prin interdependenţă.[32] Companiile petroliere ruse privatizate au ţintit spre achiziţionarea unei segment masiv din segmentul donwstream european, pentru a evita nesiguranţa plăţilor din Rusia, dar şi pentru a coagula o pârghie politică în fostele rpeublici ex-sovietice, în contrast cu strategia energetică neproductivă a guvernului rus din anii ’90.

În segmentul upstream, Lukoil a vizat Caucazul şi Asia Centrală şi s-a implicat în proiecte de exploatare a petrolului, reuşind să exercite control şi asupra rutelor de export. În pofida unor eşecuri pe continentul european, extinderea Lukoil în downstream a înregistrat multiple achiziţii, precum rafinăria Petrotel din România, Neftokhim Burgas în Bulgaria, sau rafinăria Odessa în Ucraina. Alte companii de stat s-au extins – în 2008, Gazpromneft a obţinut 51% din industria petrolieră din Serbia (NIS - Naftna Industrija Srbije) şi a semnat un acord energetic pe 30 de ani.[33] Apoi, proiectul South Stream, competitor pentru decedatul proiect Nabucco, a fost finalmente eliminat, dar proiectele Turkish Stream şi Nord Stream II implică, de asemenea, cvasi-participarea Rusiei.

Rusia începuse la acest moment să transmită deja semnale despre un stat mult mai implicat, mai agresiv şi revizionist în privinţa acordurilor la nivel european.

Crizele gazului din 2006/2007 şi din 2008/2009, retragerea din Tratatul FACE în 2007, apoi situările sale militare pentru a bloca extinderea NATO au constituit fitilul reaprinderii primului conflict îngheţat din august 2008, din Georgia.

Momentul a fost perceput prin prisma “singularităţii Saakaşvili”, un lider georgian pro-occidental care tachina Moscova şi dorea recuperarea propriului teritoriu osetin. Dar evoluţia evenimentelor a indicat că în acest caz nu era vorba despre Saakaşvili sau aventura sa în Tskhinvali, ci despre prezervarea controlului rus în regiunile separatiste şi preîntâmpinarea oricărei extinderi a NATO, fapt de altfel confirmat mai târziu de liderii ruşi.

Nu în ultimul rând, acordul Meseberg s-a dovedit şi acesta a fi un artificiu pentru a câştiga timp, după cum Putin a revenit pe un al treilea mandat prezidenţial neconsecutiv, iar expectanţele sale legate de reafirmarea Rusiei ca superputere au fost sensibil accentuate când a profitat de criza economică globală şi criza datoriilor suverane ale Europei. “Oboseala extinderii” a UE, Parteneriatul Estic din spaţiul ex-sovietic şi eşecurile sale[34] au condus spre etapa finală din scenariul prin care se putea redobândi întregul control asupra fostului spaţiu sovietic – blocarea programului Parteneriatului Estic la Vilnius, prin deturnarea Armeniei şi a Ucrainei de la semnarea acestor acorduri.

Rusia neoimperială: revisionism, revanşism şi ambiţii de superputere

Căutând să-şi revigoreze statutul, Rusia a pledat pentru consolidarea Organizaţiei Grupului de la Shanghai (SCO) [35], pe postura de contrabalanţă la ademenirile blocului geopolitic vestic, în special de când echilibrul Rusia-China din Asia Centrală a fost debalansat prin inserţia americană după momentul 9/11. BRICS[36] a fost de asemenea privit ca un punct de sprijin în această strategie, pentru întărirea soft power-ului rus faţă de comunitatea internaţională, dar şi faţă de statele membre BRICS. [37] Prin intermendiul acestei organizaţii, Kremlinul a imaginat un posibil quid pro quo economic la nivel global, precum substituirea Fondului Monetar Internaţional (FMI) cu o bancă BRICS. [38] Un alt moment a fost Summit-ul BRIC din 2009 de la Ufa, când preşedintele Medvedev a dorit să consacre noul statut internaţional al Rusiei într-o manieră elitistă, aceasta imediat după războiul ruso-georgian din 2008 şi anularea summit-urilor Rusia-UE şi Rusia-NATO. [39]

Acordul de Asociere (AA) şi Acordul privind Zona de Liber Schimb Extins şi Aprofundat (DCFTA) cu UE – o organizaţie fondată cu peste 60 de ani în urmă, cu dovezi solide de putere transformativă şi prosperitate pentru statele membre – au fost contestate de orizontul oferit aceloraşi state invitate în programe de a se reuni de această dată într-o organizaţie de inspiraţie rusă, Uniunea Eurasiatică, care se părea a fi mai mult un proiect la acea dată. Uniunea Eurasiatică, oficial fondată la 1 ianuarie 2015, a reuşit să deturneze evoluţia statelor Parteneriatului Estic de la semnarea negocierilor privind AA şi DCFTA, şi care propuneau avantaje concrete.

Armenia a respins semnarea acordurilor la Vilnius, în schimb a aderat la Uniunea Eurasiatică la 2 ianuarie 2015. În paralel cu Ucrauna, retragerea Armeniei din blocul UE se presupune a fi fost şi un efect al stimulentelor lacunare ale UE şi imuabila influenţă rusă, constant preocupată de paşii fostelor republici sovietice de accedere la UE, prin mecanismul Parteneriatului Estic. În pofida reformelor adoptate de guvernul pro-european din Moldova în 2009 şi a trei ani de negocieri ale Armeniei privind AA[40], procesul s-a inversat şi a declanşat efecte parţial predictibile. Ucraina a fost ameninţată cu tăierea livrărilor de gaz în 2013, în timp ce Armenia s-a reorientat în final spre Uniunea Eurasiatică.

Deşi criza ucraineană este în derulare actualmente, leadership-ul pro-european s-a angajat să inverseze vectorul eurasiatic al fostului preşedinte Viktor Ianukovici. În 2013, Ucraina a amânat negocierile cu UE, iar proteste au început să se desfăşoare pe străzile Kievului. Tentativele lui Ianukovici de a semna o parte din angajamentele privind membrii Uniunii Vamale a atras criticile naţionaliştilor şi a determinat apariţia Euromaidanului ce a dus la înlăturarea preşedintelui, care s-a refugiat în Rusia. Acordul DCFTA UE-Ucraina a fost abandonat în noiembrie 2013 de preşedintele ucrainean, care confirmase decizia apropierii de Rusia, echivalând cu integrarea acesteia în Zona de liber schimb şi participarea la fomarea Uniunii Eurasiatice.[41] Proteste masive au debutat, astfel, spre finele lui noiembrie în capitală. Preşedintele Putin a încercat să prevină convulsiile din Ucraina şi a anunţat în decembrie decizia de a cumpăra 15 miliarde de dolari din datoria Ucrainei şi de a reduce preţul la gaz cu o treime. Chiar şi în aceste condiţii, manifestaţiile au început să coaguleze un număr crescând de forţe de opoziţie, şi la 22 februarie Ianukovici a dispărut, în timp ce lunetişti pro-ruşi şi-au făcut apariţia în Crimeea, în uniforme de luptă fără însemne.[42] Stabilitatea în Ucraina s-a disipat invariabil, Crimeea a fost imediat anexată de Rusia, iar de atunci războiul din regiunea Donbass este în desfăşurare.

[1] *** South Ossetia’s de facto leader wants to join Russia, Agenda.ge, 11 December 2014, accesat online pe 1 Septembrie 2015, http://agenda.ge/news/26286/eng

[2]Beata Górka-Winter,Modernisation Needs of the Ukrainian Army: Prospects for Its Defence Industry, Bulletin No 50 (782), The Polish Institute of International Affairs, 14 May 2015, p.1

[3] Tor Bukkvoll, The Russian Defence Industry – status, reforms and prospects, FFI-rapport 2013/00616, Norwegian Defence Research Establishment (FFI), 3 June 2013, pp.21-23. Lucrarea lui Bukkvoll explică relaţiile reciproc dependente ale Rusiei cu statele CSI, şi planurile strategice ale industriei sovietice şi post-sovietice, revelate prin statistici.

[4] Igor Sutyagin intervievat de Radio Free Europe/Radio Europa Liberă, 28 martie 2014, http://www.rferl.org/content/russia-ukraine-military-equipment/25312911.html; vezi şi Alexandra McLees, Eugene Rumer, Saving Ukraine’s Defense Industry, Carnegie Endowment for International Peace, 30 July 2014, accesat online pe 13 August 2015, http://carnegieendowment.org/2014/07/30/saving-ukraine-s-defense-industry

[5] Pentru analiză şi date statistice extinse, vezi Sergi Kapanadze, Georgia’s vulnerability to Russian pressure points, ECFR/106, European Council on Foreign Relations, June 2014, accesat online pe 1 Septembrie 2015, http://www.ecfr.eu/page/-/ECFR106_GEORGIA_MEMO_AW.pdf

[6]Pentru analiză şi date statistice extinse, vezi Vladimir Socor, Armenia’s Economic Dependence on Russia Insurmountable by the European Union, Eurasia Daily Monitor Volume: 10 Issue: 221, 10 December 2013, accesat online pe 29 iulie 2015,

http://www.jamestown.org/regions/russia/single/?tx_ttnews[tt_news]=41740&tx_ttnews[backPid]=48&cHash=408a5840473a1f08b45f64b8178116ba#.VgNt2pdht_k

[7]Yegor Gaidar on Russia’s post-imperial syndrome in Yegor Gaidar, Collapse of an Empire: Lessons for Modern Russia, Brookings Institution Press, http://www.meetup.com/Russian-Brooklyn/messages/boards/thread/4119150; Anne de Tinguy, Syndrome post-imperiale et volonte de puissance, Revue Project, 1-er fevrier 2009, http://www.revue-projet.com/articles/2009-2-syndrome-post-imperial-et-volonte-de-puissance/

[8] Comunitatea Statelor Independente(CSI) a fost stabilită în decembrie 1991 şi include în prezent 9 state ex-sovietice – Rusia, Armenia, Azerbaidjan, Moldova, Belarus, Kazahstan, Tadjikistan, Uzbekistan şi Kârgâzstan. Georgia s-a retras în august 2008.

[9] Spaţiul Economic Unic sau Spaţiul Economic Eurasiatic a fost lansat în 2012 în vederea creării unei pieţe unice integrate, asemeni zonei economice a Uniunii Europene sau a Pieţei interne. Tratatul iniţial a fost închis ulterior prin acordul care consfinţeşte Uniunea Economică Eurasiatică. În prezent, aceasta include Rusia, Belarus, Kazahstan, Armenia şi Kârgâzstan.

[10] Tratatul de Securitate Colectivă sau ”Tratatul de la Taşkent” a luat naştere în mai 1992, ca o contrabalanţă la NATO. Se prezenta drept o alianţă militară interguvernamentală, înglobând 6 state post-sovietice - Rusia, Armenia, Kazahstan, Kârgâzstan, Tadjikistan, Belarus, Azerbaidjan. În 1999, Georgia şi Uzbekistanul au refuzat reînnoirea tratatului pe încă 5 ani. Tratatul Organizaţiei de Securitate Colectivă (CSTO), în forma de astăzi, a fost creată pe scheletul tratatului iniţial. Uzbekistanul s-a alăturat noii CSTO în 2006, dar s-a retras în 2012.

[11]Dominik Tolksdorf, Eastern Partnership Summit in Vilnius: Russia puts a spoke in EU’s wheel, The Huffington Post, 29 January 2014, accesat online pe 3 august 2015, http://www.huffingtonpost.com/dominik-tolksdorf/eastern-partnership-summit_b_4351506.html

[12] Pentru o abordare detaliată a neregulilor iniţiativele integraţioniste ruse în Europa de est, în Caucaz şi Asia Centrală, vezi Chifu, Bălăşoiu, Arghir, op.cit., pp.18-21; Pasquale De Micco, When choosing means losing. The Eastern Partners, the EU, and the Eurasian Economic Union, European Parliament, March 2015, accesat online pe 3  Septembrie 2015,  http://www.europarl.europa.eu/RegData/etudes/STUD/2015/549026/EXPO_STUD%282015%29549026_EN.pdf; O. Sushko, The dark side of integration: ambitions of domination in Russia’s backyard, The Washington Quarterly, Vol. 27, No. 2, 2004; Georgy Idrisov, Boris Tagano, Regional Trade Integration in the CIS Area, Munich Personal RePEc Archive, 25 October 2013, accesat online pe 12 Septembrie 2015,  https://mpra.ub.uni-muenchen.de/50952/1/MPRA_paper_50952.pdf

[13]***Georgia finalizes withdrawal from CIS, 18 August 2009, accesat pe 31 August 2015, http://www.rferl.org/content/Georgia_Finalizes_Withdrawal_From_CIS/1802284.html

[14] Bradley Klapper, Clinton fears efforts to “re-Sovietize” in Europe, The Big Story, 6 December 2012, http://bigstory.ap.org/article/clinton-fears-efforts-re-sovietize-europe

[15] Brian Pinto, Sergei Ulatov, Financial Globalization and the Russian Crisis of 1998, Policy Research Working Paper 5312, The World Bank, May 2010, pp.1-14, accesat online pe 6 August 2015, https://openknowledge.worldbank.org/bitstream/handle/10986/3797/WPS5312.pdf?sequence=1; vezi şi Idem, Russia 1998 Revisited: Lessons for Financial Globalization, Economic Premise No 37, The World Bank, October 2010, accesat online pe 26 August 2015, http://siteresources.worldbank.org/INTPREMNET/Resources/EP37.pdf

[16]Acordul pentru revizuirea Tratatului Forţelor Armate Convenţionale din Europa/Agreement on Adaptation of the Treaty of Conventional Armed Forces in Europe (CFE), OSCE, http://www.osce.org/library/14108?download=true. Tratatul CFE revizuit a fost semnat de 30 de membri OSCE în timpul summit-ului. Rusia şi-a asumat obligaţia de a se retrage din Republica Moldova şi Georgia, şi de a reduce forţele la nivelul agreat de către CFE revizuit. ”Angajamentele de la Istanbul” aveau 14 anexe la Actul Final al CFE, cuprinse în Declaraţia Summit-ului OSCE de la Istanbul 1999. Cu toate acestea, statele membre NATO au refuzat ratificarea atât timp cât Rusia refuza retragerea integrală a forţelor din Moldova şi Georgia. În final s-a întreprins doar o retragere parţială.

[17]Este în linii mari asociat cu Alexei Arbatov, un politiolog şi un fost politician rus, şeful Centrului de Securitate Internaţională din cadrul Institutului de Economie Mondială şi Relaţii Internaţionale de la Moscova, precum şi cercetător la un alt think-tank, Carnegie Moscow Center. Există şi Valdai International Discussion Club, cu întâlniri regulate ale unor experţi internaţionali centraţi pe Rusia şi pe rolul acesteia în lume. Organizaţia non-profit Foundation for Development and Support a Clubului Valdai a fost stabilită în 2011 pentru cercetare şi coordonarea unor programe generale, iar în 2014, organizaţia şi-a asumat responsabilitatea pentru proiectele Clubului. Fondatorii acestei organizaţii sunt Consiliul pentru Politică externă şi de apărare, Consiliul Rus de Afaceri Internaţionale, Institutul de Stat de Relaţii Internaţionale din Moscova şi Centrul Naţional Universitar - Şcoala de Înalte Studii Economice. Vezi şi Iulian Chifu, Politica externă a Rusiei în zodia Putin, Curtea Veche Publishing House, Occasional paper, CPC-EW, Bucharest-Kiev-Chişinău, 2007

[18] Vezi Dmitry Gorenburg and H.H. Gaffney, Great Promise unfulfilled: How Russia lost its way after independence, PONARS Working Paper No 26, Center for Strategic and International Studies, Washington DC, February 2006, accesat online pe 2 Septembrie 2015, http://csis.org/files/media/csis/pubs/ruseur_wp_026.pdf;  The Economist, http://www.economist.com/node/9682621 ; Roman Bessonov and Rachel Douglas, Russia: at the end of an oligarchical system?, EIR Volume 30, Number 44, November 14, 2003, accesat online pe 31 August 2015, http://www.larouchepub.com/eiw/public/2003/eirv30n44-20031114/eirv30n44-20031114_050-russia_at_the_end_of_an_oligarch.pdf

[19]Megan Davies, Jack Stubbs and Thomas Escritt, Court orders Russia to pay $50 billion for seizing Yukos assets, 28 July 2014, accesat online pe 5 Septembrie 2015, http://uk.reuters.com/article/2014/07/28/uk-russia-yukos-idUKKBN0FX08M20140728

[20]Francis Fukuyama, The End of History and the Last Man, The Free Press, New York, 1992

[21]Denumirea de ”doctrina Sinatra” a fost rostită în glumă în 1989 de purtătorul de cuvânt al lui Gorbaciov, Gerasimov, asociind îndepărtarea Ungariei şi a Poloniei de blocul sovietic cu celebra piesă a lui Frank Sinatra ”My Way/Calea mea”. Termenul definea în linii mari politicaguvernului  lui Gorbaciov de a permite statelor Pactului de la Varşovia să decidă în privinţa propriilor afaceri interne. Vezi Henry Kissinger, Foreign Policy E-book Boxed Set: Crisis. Does America need a Foreign Policy? Diplomacy, Simon and Schuster, New York, 2013

[22] Termenul a fost promovat de minstrul rus de Externe Andrei Kozyrev la debutul anilor ’90, referindu-se la Europa Centrală şi de Est. Vezi Kaare Dahl Martinsen,The Russian-Belarusian Union and the Near Abroad, Norwegian Institute for Defence Studies June 2002, at http://www.nato.int/acad/fellow/99-01/martinsen.pdf

[23] Andrey Okara, Sovereign Democracy: A New Russian Idea or a PR Project?, Russia in Global Affairs, No 3, 8 August 2007, accesat online pe 15 August 2015, http://eng.globalaffairs.ru/number/n_9123

[24] Agnieszka Pikulicka-Wilczewska & Richard Sakwa (eds.), Ukraine and Russia: People, Politics, Propaganda and Perspectives, Edited Collection from E-International Relations, 2015, pp.235-237, accesat online pe 12 Septembrie 2015,  http://www.e-ir.info/2015/03/06/edited-collection-ukraine-and-russia-people-politics-propaganda-perspectives/

[25]Denis Dyomkin, Russia says Georgia war stopped NATO expansion, Reuters, 21 November 2011, accesat online pe 22 August 2015, http://in.reuters.com/article/2011/11/21/idINIndia-60645720111121

[26]Conceptul de politică externă al Federaţiei Ruse, disponibilă în limba rusă pe website-ul oficial al Preşedintelui Federaţiei Ruse, 12 iulie 2008, http://archive.kremlin.ru/text/docs/2008/07/204108.shtml

[27] O evaluare critică a nou clamatei politici externe a Rusiei, neregulile conceptuale sau contradicţiile dintre discursul oficial şi expresiile empirice sunt identificate de către Andrey S. Makarychev în Russia and its “New Security Architecture” in Europe: a critical examination of the concept, CEPS Working Document NO 310, Centre for European Policy Studies, February 2009, accesat online pe 3 Septembrie 2015, http://aei.pitt.edu/10760/1/1790.pdf

[28] ***Foreign Policy of the Russian Federation, CIDOB International Yearbook, Barcelona Center for International Affairs, 2010, pp.225-230

[29] NATO Parliamentary Assembly, 179 PC 09 E BIS – Resetting relations with Russia, http://www.nato-pa.int/Default.asp?SHORTCUT=1777

[30] Aşa-numitul Memorandum Meseberg a fost agreat între Angela Merkel şi Dmitri Medvedev între 4-5 iunie 2010 la Meseberg, o reşedinţă guvernamentală lângă Bonn. Oficial, îşi propunea să marcheze un progres în soluţionarea conflictului îngheţat din Transnistria, dar niciun pas concret nu a fost efectuat în cooperarea Rusia-UE. Particularitatea a fost faptul că acordul nu era conectat cu vreun for decizional al UE, ci reflecta mai mult abordări ale politicii externe a Germnaiei şi un dialog pe securitate al acesteia cu Rusia, în cadrul unui ”parteneriat pentru modernizare”. Percepţia subsecventă a fost că nicio soluţie în Transnistria nu poate fi imaginată fără aportul Germaniei. Totuşi, începând cu 2012, paradigma pragmatismul s-a modificat odată cu reîntoarcerea lui Vladimir Putin. Pentru observaţii şi analiză pe această tematică, vezi Ion Tăbîrţă, Russian-German relations impact on the Republic of Moldova European Future, Moldova’s Foreign Policy Statewatch, Issue 61, Institute for Development and Social Initiatives „Viitorul”, February 2013;  Stefan Meister, A New Start for Russian-EU Security Policy? The Weimar Triangle, Russia and the EU’s Eastern Neighbourhood, Genshagener Papiere,  Nr 7, July 2011, pp.8,9,16, accesat online pe 3 Septembrie 2015, http://www.robert-schuman.eu/en/doc/actualites/genshagener-papiere-2011-7-eng.pdf

[31] ***German Papers: Schröder’s New Job Stinks, Der Spıegel, 13 December 2005, accesat online pe 15 Septembrie 2015, http://www.spiegel.de/international/german-papers-schroeder-s-new-job-stinks-a-390131.html

[32] Abordarea liberală a interdependenţei pentru securitate energetică, sub corolarul UE şi a provocărilor adiţionale pentru statele Parteneriatului Estic, expuse jocurilor Rusiei, este explicitată în Iulian Chifu, The Liberal Approach Towards Energy Security Through Interdependence at Risk, Scientific Bulletin, Series D, Vol 76, Issue 4, 2014, University Politehnica of Bucharest, accesat online pe 3 September 2015,  http://www.scientificbulletin.upb.ro/rev_docs_arhiva/full621_233039.pdf

[33] Pentru o listă cuprinzătoare şi o analiză asupra politicii energetice incrementale a Rusiei până în 2010, vezi Nina Poussenkova, The Global Expansion of Russia’s Energy Giants, Journal of International Affairs, Vol 63, No 2, Columbia University, Spring/Summer 2010, accesat online pe 14 Septembrie 2015, http://jia.sipa.columbia.edu/global-expansion-russias-energy-giants/ . Strategia Gazprom în segmentul downstream din Europa acumulase deja o serie de sincope în 2015, fiind afectată şi de comprimarea potenţialului midstream şi downstream, ca efect al competiţiei. Vezi Jonathan Stern, Simon Pirani, Katja Yafimava, Does the cancellation of South Stream signal a fundamental reorientation of Russian gas export policy?, Oxford Energy Comment, the Oxford Institute for Energy Studies, January 2015 pp.11,12, accesat online pe 12 September 2015, http://www.oxfordenergy.org/wpcms/wp-content/uploads/2015/01/Does-cancellation-of-South-Stream-signal-a-fundamental-reorientation-of-Russian-gas-export-policy-GPC-5.pdf

[34] Parteneriatul Estic (EaP), lansat în 2009, imediat războiului din Georgia, a fost menit să impulsioneze integrarea politică şi economică dintre UE şi vecinii săi estici. Norme şi standarde au fost stabilite, inclusiv mecanismul DCFTA ce presupunea o eliminare progresivă a tarifelor pentru comerţ, liberalizarea vizelor, şi sprijin pentru varii politici precum eficienţa energetică. Moscova a devenit treptat suspicioasă faţă de atracţia pe care UE o exercita asupra fostei sale sfere de influenţă, şi a întors Ucraina şi Armenia de la semnarea Acordurilor de Asociere cu UE. Dilema persistă asupra viitoarei integrări în UE a statelor Parteneriatului Estic. Este dificil pentru acestea a se conforma standardelor înalte din UE când propria lor statalitate este deficitară, când există probleme structurale interne, presiunea crescândă a Rusiei şi interdependenţă economică cu aceasta, şi când însăşi UE nu a probat suficiente stimulente şi un sprijin finaniar consecvent pentru a susţine acest proces.

[35] Organizaţia pentru Cooperare de la Shanghai (SCO) sau Pactul de la Shanghai este o organizaţie internaţională fondată în 2001 la Shanghai. ”Strămoşul” acesteia este Shanghai Cinci, fondată în 1996 şi care includea China, Rusia, Kazahstan, Kârgâzstan şi Tadjikistan. Aceleaşi state sunt astăzi membre a SCO, alături de Uzbekistan. Actualmente are şase Observatori şi şase Parteneri de Dialog. Scopul principal al organizaţiei este în mare asociat cu miza geopolitică a Rusiei şi a Chinei de a contrabalansa blocul euro-atlantic şi prezervarea propriei lor influenţe în Asia Centrală, pe fundalul unui echilibru tacit agreat între Rusia şi China.

[36] BRICS reprezintă cinci principale economii emergente ale lumii, asociate pentru întâlniri anuale la summit-uri formale. Acestea sunt reprezentate de Rusia, Brazilia, India, China şi Africa de Sud, care şi-au început activitatea în 2009, odată cu Summit-ul de la Ecaterinburg. Înainte ca Africa de Sud să fie inclusă, acronimul era BRIC.

[37]Alexander Sergunin, Understanding Russia’s policies towards BRICS: theory and practice, lucrare prezentată la Global South Caucasus Conference Singapore 2015, p.7, accesat online pe 4 Septembrie 2015,

http://web.isanet.org/Web/Conferences/GSCIS%20Singapore%202015/Archive/55c376c8-7911-42be-b13d-22867ff8ea2a.pdf

[38] ***BRICS BANK: Is it a threat to Western financial institution?, Managers Without Borders-India, 5 September 2015, accesat online pe 7 September 2015, http://www.mwb-india.com/brics-bank-is-it-a-threat-to-western-financial-institution/

[39] Alexander Gabuev, Another BRIC(S) in the Great Wall, Carnegie Moscow Center, 17 July 2015,  accesat online pe 8 August 2015, http://carnegie.ru/eurasiaoutlook/?fa=60628

[40]De Micco, op.cit., pp.12,19,20,54; Tolksdorf, loc.cit.

[41] Charlotte McDonald-Gibson, Maxim Tucker, “Eurasian Union” : Ukraine chooses to strengthen ties with Russia and reject historic trade deal with EU, The Independent,  21 November 2013, accesat online pe 28 August 2015, http://www.independent.co.uk/news/world/europe/eurasian-union-ukraine-chooses-to-strengthen-ties-with-russia-and-reject-historic-trade-deal-with-eu-8955407.html

[42]***Ukraine Crisis : Timeline, BBC, 13 November 2014, http://www.bbc.com/news/world-middle-east-26248275