A introdus trupe în premieră în Nagorno Karabah şi în sudul Armeniei şi a permis o intrare a Turciei în Caucazul de Sud contra unor noi condiţionări ale rivalului său din regiune. Totuşi analiştii ruşi realişti au concluzionat, din contra, că Rusia şi-a expus slăbiciunile structurale şi a pierdut în Nagorno Karabakh, ba şi-a creat noi probleme pe toată linia, faţă de toate statele implicate sau potenţial implicate. În plus, analistul militar Sergey Markedonov subliniază în premieră pentru Clubul Valdai care este dorinţa Rusiei: să nu supere Occidentul inutil până nu face concesiile necesare şi nu ridică sancţiunile la adresa Rusiei. Acest obiectiv dezvăluit crează noua vulnerabilitate a Rusiei şi limitează drastic capacitatea sa de a interveni în spaţiul post-sovietic.

Nagorno Karabakh, Rusia şi dosarele nedeschise încă

Deşi e anunţată ca marele câştigător al conflictului din Nagorno Karabakh de anul trecut, Rusia a realizat că este departe de a putea clama victoria. E adevărat că, în premieră, a introdus, fără acordul părţilor - dar acceptat ulterior - trupe de menţinere a păcii care protejează partea armeană din Nagorno Karabakh şi coridorul Lachin. Dar şi viitorul coridor ce leagă Turcia de districtele eliberate din Nagorno Karabakh via Nakhchivan şi sudul Armeniei, cu trupe FSB de grăniceri. Avantajul e prezenţa militară relevantă, dar şi dependenţa tuturor – Armenia, Azerbaidjan, autorităţile din Nagorno Karabakh şi Turcia – de bunăvoinţa sa în diferitele zone.

Pe de altă parte, Rusia nu are decât o declaraţie semnată între trei state, nu un acord. O formula asumată de încetare a focului, cu semnăturile celor două state beligerante, cu angajamente proprii care o expun şi îi expun trupele plasate între tabere adverse, şi cu un termen, de 5 ani. E adevărat, Turcia are un acord pentru doar un an, dar pe teritoriul azer unde se află, Turcia poată să-şi prelungească liniştit şederea pe baza acordului bilateral cu Baku. Însă marile teme de confruntare nu sunt încă rezolvate.

Rusia nu a reuşit însă să discute statutul Nagorno Karabakh. Nici nu putea să abordeze tema, pentru că acest fapt trimitea din nou la Acordurile de la Madrid şi la teme preexistente care sunt în divergenţă, în timp ce Azerbaidjanul consideră subiectul închis, iar Ilham Aliev anunţă că nu va deschide, cât este la conducerea statului azer, tema statutului special, considerând că pacea e soluţionată de reintegrarea teritorială a Azerbaidjanului. Din nou, Baku a beneficiat, în toată această perioadă, inclusiv în timpul conflictului, de recunoaşterea internaţională a independenţei, suveranităţii şi integrităţii teritoriale a sa şi de faptul că întreg teritoriul disputat, până la graniţa cu Armenia însăşi, este teritoriu suveran azer, potrivit tuturor actelor internaţionale ale ONU, UE, NATO, OSCE.

Statutul a ceea ce a mai rămas armean din Nagorno Karabakh şi delimitarea frontierei armeano-azere – pe linia de demarcaţie a fostelor republici sovietice socialiste Armenia şi Azerbaidjan, potrivit acordurilor de la Alma Ata, ajustate de noua situaţie de pe teren, sunt marile probleme neabordate de către Rusia. Stabilizarea în spaţiul convenit de Declaraţia comună, după încetarea focului, nu ţine loc de Acord, nu a fost ratificată de Parlamente şi poate lesne deveni simplă bucată de hârtie, dacă nu ar fi realităţile transpuse rapid pe teren, care crează oricum marile bătăi de cap regionale. În rest, dăinuiesc viziunile diferite, Azerbaidjanul nu e fericit cu prezenţa unor trupe ruse pe teritoriul său – după ce scăpase de trupele ruse la retragerea radarului de la Gabala, în 2012. Iar Armenia e profund nemulţumită de pierderile interne, ca şi administraţia de la Stepanakert, iar perspectiva coridorului sudic între Nakhchivan şi Azerbaidjan prin sudul Armeniei e o altă piatră de încercare importantă de trecut.


FOTO EPA-EFE

Tensiunile cu Turcia şi Iran. Formatul Astana în soluţia regională?

Deşi Rusia este anunţată ca marea câştigătoare a războiului din Nagorno Karabakh, tot mai mulţi analişti ruşi notează că, în fapt, soluţia confirmă intrarea Turciei cu rol major în Caucaz. Prezenţa trupelor turce, rolul atât în înfrângerea armeană – prin sistemul de drone şi înarmarea adecvată a Azerbaidjanului, care a devenit dependent – apoi rolul în încetarea focului şi închierea confruntărilor şi mai ales prezenţa militară în centrul de observaţie comun ruso-turc dă un rol consfinţit şi recunoscut de Rusia Ankarei în teritoriul post sovietic, e o recunoaştere a imposibilităţii unei soluţii fără Turcia. De facto, Rusia acordă prezenţă militară şi permite şi instituirea coridorului Turcia-Nakhchivan-Azerbaidjan, cu relevanţă economică majoră.

Mai mult, o întreagă pleiadă de analişti militari vine să marcheze faptul că Rusia a pierdut masiv la nivel strategic şi simbolic, în spaţiul post-sovietic, şi riscă să piardă contracte de vânzări de arme, după ce a probat slăbiciunile pe teren. Măsurile anti-aeriene, capabilităţile de slabă calitate vândute sau date Armeniei, care au fost spulberate de dronele turce şi israeliene, chiar elementele războiului electronic care şi-au dovedit inutilitatea, arată faptul că industria militară rusă este cu ani în spatele tehnologiei turce, că instrumentarul său nu mai face faţă războaielor moderne şi că Turcia şi, cu siguranţă, Israelul sunt furnizori mult mai de încredere şi de dorit în domeniul armamentelor decât Rusia. Moscova rămâne furnizorul de duzină al tuturor grupărilor paramilitare pentru arme mici şi al statelor cu resurse limitate şi ambiţii reduse din spaţiul African şi din Asia de Sud-Est, acolo unde armamentele chineze nu sunt o opţiune, iar cele occidentale sunt condiţionate de respectarea principiilor dreptului internaţional şi a drepturilor omului.

Ideea unei soluţii regionale pentru Nagorno Karabakh, eventual în format Astana – Rusia-Turcia-Iran – a fost atrăgătoare, la un moment dat pentru Rusia, în iuţeala sa de mână de a rezolva în viteză un fapt împlinit şi în condiţiile nebăgării suficiente de seamă a Occidentului. Totuşi, rezultatul a fost unul îngrijorător atunci când nici măcar doleanţele Turciei şi angajamentele ruse faţă de Erdogan nu au fost respectate – prin prezenţa trupelor ruse ca trupe de menţinere a păcii pe teren, în Nagorno-Karabakh, lucru promis şi Azerbaidjanului, în timpul negocierilor Declaraţiei.

Iranul a fost mult mai nervos pentru că nu a fost deloc consultat în formularea Declaraţiei comune, care introduce trupele ruse în Nagorno Karabakh dar, mai ales, crează un culoar turc la frontiera nordică a Iranului cu Armenia şi Nakhchivan-ul, eventual chiar rupând comunicarea Iranului cu vecinul nordic. Percepţia Teheranului de “cetate înconjurată” de naţiile turcofone devine acută acum, iar Rusia nu a găsit încă o soluţia avantajoasă pentru a linişti Iranul, deja preocupat de prezenţa relevantă militară şi strategică israeliană în Azerbaidjan, la frontiera cu zona sa azeră, unde se află cea mai mare parte – 25 milioane – dintre azeri chiar pe teritoriul său naţional.

Ceea ce înseamnă că, la divergenţele dintre părţile beligerante, Armenia şi Azerbaidjan, se adaugă viziunile diferite şi contradictorii ale Turciei şi Iranului cu abordările ruse. Aici Rusia va trebui să facă un set de concesii relevante, riscul fiind ca unilateralismul din Nagorno Karabah să aibă reverberaţii în Siria vecină, în Irak sau chiar în întregul Orient Mijlociu, afectând postura Rusiei în regiune.


FOTO EPA-EFE

Occidentul revenit în joc. Procesul de pace din Nagorno Karabakh, în declin

Marele înfrânt al războiului din Nagorno Karabakh nu a fost Armenia – cum au clamat mulţi chiar la nivel intern. Aici lucrurile au fost nuanţate. De fapt, teritoriul armean nu a fost atins şi, în afara coridorului sudic între Nakhchivan şi Azerbaidjan, care fusese deja promis în diferite momente anterioare, a prestigiului şi ambiţiei Erevanului, şi a turbulenţelor interne, Armenia nu a pierdut direct nimic.

Fireşte, când vorbim despre fraţii armeni din Nagorno Karabakh, aici lucrurile trădează încăpăţânarea, excesele şi ambiţia de a ţine ocupat un teritoriu care nu-ţi aparţine şi de a nu negocia o soluţie la momentul oportun, când eşti pe val şi ai o poziţie avantajoasă, deci poţi fi generos în termenii tăi. Nu e vorba de Pashinyan, ci de nenumăraţi predecesori ai săi care au avut şansa încheierii conflictului cu un Acord de Pace avantajos, dacă aveau forţa de a face concesiile necesare. Dar dorinţa de a ţine ocupate atât regiunea armeană aparţinând Azerbaidjanului, cât mai ales cele 7 districte azere recunoscute ca atare, a dus la amânarea unei formule acceptabile de pace şi la schimbarea raportului de forţe care a dus chiar la izbucnirea conflictului şi reaşezarea situaţiei de fapt.

Revenind la mari înfrânţi, aici Occidentul, cu SUA şi Franţa în prim plan, OSCE în al doilea rând, ca parte a procesului de pace, au fost trecuţi pe lista perdanţilor. Ambele state, OSCE ca organizaţie şi întregul proces de la Minsk au fost ignoraţi pe întreaga perioadă a conflictului. Rusia a preferat negocierile cu Turcia, care avea pârghii relevante în Azerbaidjan şi armament pe teren, şi a ignorat cu totul statele occidentale, pe motiv că nu aveau instrumente de putere directe în Caucazul de Sud şi pentru că nu şi-au arătat nici în forme clare, vizibile şi substanţiale interesul sau un nivel de ambiţie în a fi implicate – poate cu excepţia Franţei lui Macron. Rezultatul a fost o Declaraţia comună şi mişcări de trupe fără a discuta măcar cu SUA şi Europa, un gest care a vexat puternic capitalele occidentale.

Acum, America lui Biden revine în dorinţa de a se coordona cu Europa şi de a juca un rol în toate zonele de pe glob. Situaţia din Nagorno Karabakh este în prim plan, mai ales prin pacea neterminată. Pe de altă parte, Rusia a avertizat, şi Sergey Markedonov a notat explicit, dorinţa de a negocia cu Occidentul revenirea în diferitele zone de interes – Siria, Libia, Nagorno Karabakh şi Ucraina, alte conflicte îngheţate – contra unei relaxări fundamentale a sancţiunilor şi a unei angajări directe şi avantajoase a Rusiei în afacerile europene sau globale.

Oricât de ambiţioasă ar fi abordarea rusă, ea se confruntă cu preconcepţii relevante şi cu condiţionări majore. Nagorno Karabakh nu va putea fi o afacere locală – Rusia plus cei doi combatanţi – nici una regională, cu implicarea doar a Turciei şi a Iranului, dacă e să vorbim despre un Acord de pace. Unii ar putea spune că Rusia nici nu-şi doreşte o soluţie definitivă, cum se întâmplă cu celelalte conflicte îngheţate, altfel nu ar mai avea un rol şi pârghii pentru a juca. Nici comunitatea internaţională nu va valida acţiunile unilaterale ale Rusiei. Apoi, pentru a pertracta o belea şi o durere de cap în Nagorno Karabakh, dublată de instabilitatea internă a Armeniei şi ura crescândă a armenilor faţă de trădarea rusă, respectiv anvergura de încredere de sine şi aura de învingător dobândită de Ilham Aliev în Azerbaidjan, care a acoperit acţiunile sale interne discutabile prin prisma angajamentelor şi respectării drepturilor omului, Rusia nu are o poziţie importantă şi avantajoasă în raport cu Occidentul, pentru a cere orice în schimb, cu atât mai mult noi avantaje.

În fapt SUA revine în joc, şi de pe alte poziţii incomparabil mai ambiţioase. Numirea lui Anthony Blinken ca Secretar de Stat şi a lui Victoria Nuland, subsecretar de stat, sunt definitorii pentru a cunoaşte abordarea spaţiului post-sovietic şi a frontierei estice a NATO şi UE de pe poziţiile unei extinderi a valorilor democratice şi susţinere a statelor ce optează pentru reforme occidentale şi stat de drept. Adăugăm poziţia lui Joe Biden şi a democraţilor, complet nemulţumiţi şi cu resentimente puternice privind ingerinţa în alegerile din 2016 a lui Vladimir Putin şi a Rusiei, buna cunoaştere de către Biden a zonei şi a problemelor din regiune şi refacerea relaţiilor cu Europa, pentru a avea imaginea a ceea ce va avea în faţă Rusia lui Putin: un Occident unit, ambiţios şi corect, echilibrat în comportament şi declaraţii, dar profund resentimentar faţă de dosarele complicate ale Rusiei care s-au amplificat în dificultate şi reacţii anti-occidentale reprobabile.


FOTO 123RF

Marile probleme ale Rusiei

Rusia rămâne cu mari probleme şi dureri de cap pentru care ar fi dorit o relaţia mai bună cu Occidentul. Mai întâi, realizează că intrarea sa în diferitele spaţii de conflict ale lumii, unde a stricat echilibrele şi tendinţele occidentale, s-a soldat cu turbulenţe majore, cu retragerea SUA şi a Occidentului şi cu lăsarea Moscovei cu toate problemele în braţe. De unde Rusia credea că se implică şi distruge echilibrele pentru a fi băgată în seamă şi chemată la negocieri, acţiunile retractile şi izolaţioniste ale lui Donald Trump au lăsat Rusia fără soluţii şi cu probleme în toate zonele unde s-a implicat. Acum Rusia îşi doreşte sprijin occidental – fie pentru reconstrucţie, fie pentru a contribui la soluţionarea diferitelor dosare.

Mai mult, Rusia a calculat greşit şi relevanţa SUA. Cu Trump a reuşit unele înţelegeri de suprafaţă, dar establishmentul american a limitat gafe, erori şi cedări ale liderului de la Casa Albă, în ultimii 4 ani. Tentativa de a rezolva subiecte cu statele europene a fost limitată de divergenţele dintre actorii europeni, şi mai ales din faptul că multe teme nu au putut fi preluate la nivel european din cauza opoziţiei multor state, în special din Europa Centrală şi de Est. Germania doamnei Merkel şi-a asumat relevanţa pentru zona de afaceri a Nord Stream 2 şi furnizarea de gaze ruse, dar nu a putut trece peste sancţiunile americane. Tot astfel cum a luptat pentru acordul China-UE, dar va avea o perioadă complicată în a explica ocultarea problemelor privind drepturile omului şi alte teme Parlamentului European, care va trebui să valideze acordul, şi ar putea introduce amendamente esenţiale, sau chiar respinge documentul semnat.

Deci Rusia a realizat că Statele Unite sunt actor indispensabil şi în Siria – unde nu poate menţine lucrurile doar cu Turcia, Iran şi statele din Golf, cu care oricum are divergenţe serioase – şi în Libia – unde Turcia a arătat cât de puţin e nevoie pentru a submina opţiunile unilaterale ale Rusiei – şi în Republica Centrafricană – unde Franţa este principala nemulţumită de acţiunile ruse, ce nu pot fi menţinute. Iar revenirea Statelor Unite se face de pe alte poziţii şi cu alte premise decât cele de până acum, Rusia lui Putin fiind nevoită să facă un set de concesii relevante pentru a putea fi angajată şi a se discuta cu ea. Asta în condiţiile în care acordurile nucleare au dispărut, iar echilibrele formale cu SUA nu mai sunt consemnate în nici un document. Şi în condiţiile în care SUA sunt mai preocupate de revenirea în prim plan pe terţe zone şi de resurgenţa Chinei decât de Rusia şi jocurile sale de sumă nulă la nivel redus.

Rusia a avut până recent un comportament clar de stat care crează probleme, rupe înţelegeri şi echilibre, pentru a fi băgată în seamă şi invitată la masa de negocieri. S-a trezit nu rareori singură, implicată cu forţe şi resurse pe teren în formate de tip Siria, un adevărat Afganistan 2, în timp ce ingerinţa şi plata sumelor pentru uciderea militarilor americani din Afganistan ar putea să coste o retragere rapidă americană, relaţii bilaterale compromise cu Washingtonul, o pace afgano-talibană şi valuri de droguri, instabilitate şi terorism revărsate asupra Asiei Centrale şi mai ales a Rusiei, cu activarea insurgenţei nord-caucaziene la cote greu anticipabile până astăzi.

Deci costurile pentru aceste ingerinţe sunt astăzi amplificate de prezenţa într-un război lung, în Siria, de oboseala populaţiei – afectată de pandemie şi de criză economică – în a susţine efortul militar şi costurile ambiţiilor militariste ale lui Putin. Dacă adăugăm aici situaţia de rivalitate şi divergenţă cu SUA şi Occidentul în marile dosare, dar şi nevoia Rusiei ca acestea să se implice, plus ameninţările pe care China le reprezintă la adresa Rusiei însăşi, mai ales la nivelul Extremului Orient şi al resurselor din Siberia, postura Rusiei nu este deloc de invidiat şi s-ar putea ca suma acestor politici să reprezinte nu o soluţie ci, din contra, contextul prin care Rusia lui Putin devine marele perdant al ultimilor 4 ani de evoluţii ale relaţiilor internaţionale.