Rusia invadează Ucraina, anihilează Naţiunile Unite

Acesta este marele eveniment care schimbă istoria şi cu certitudine modifică regulile de supravieţuire colectivă instituite după cel de-al Doilea Război Mondial. Dinamitează, cred că fără posibilitate de refacere completă, instituţia care le garanta: Organizaţia Naţiunilor Unite.

Dacă, în acest moment, invadarea Ucrainei este un lucru extraordinar de grav, faptul că momentul ales de Putin pentru discursul său de război a coincis cu reuniunea de urgenţă a Consiliului de Securitate ale ONU pe tema situaţiei din Ucraina, este cel mai limpede şi mai tragic mesaj dintre cele înregistrate din perioada de dinainte de cea de-a doua conflagraţie mondială până acum.

Într-un anume fel, ce se petrece acum poate fi comparat, chiar la nivel de amănunte relevante, cu soarta avută de Liga Naţiunilor, organizaţia creată prin Tratatul de la Versailles în 1918 şi dizolvată în 1946. Semnalul că lumea urma să se prăbuşească a fost perceput cu claritate în momentul când trei ţări (Germania nazistă şi Japonia în 1933 şi Italia în 1937) părăseau demonstrativ Societatea Naţiunilor, acuzând-o de ineficienţă, afirmând că este inutilă datorită lipsei unei capacităţi reale de a se impune şi de a impune o soluţie alta decât impunerea de sancţiuni sau trimiterea unor efective militare modeste în caz de nevoie. Ştiind cât de puţine ţări erau cu adevărat gata să intervină militar pentru a răspunde unui strigăt de ajutor din partea unei ţări invadate, Mussolini transmitea lumii mesajul de forţă în numele său şi aliatului german: „Societatea Naţiunilor este foarte eficientă când vrăbiile piuie pe cer, dar nu mai e deloc aşa când atacă şoimii”.

Într-adevăr, marea problemă a Societăţii Naţiunilor era faptul că statutul său nu prevedea existenţa unei forţe armate proprii cu care să poată interveni în situaţii extrem, totul depinzând de bunăvoinţa Statelor Membre care contribuiau cu trupe, în funcţie de interesele regionale sau de jocurile geo-politice şi alianţele care se formau şi se desfăceau extrem de rapid în lumea nesigură şi fragmentată la extrem de după încheierea Primului Război Mondial şi consfinţirea dizolvării structurilor imperiale. Singurul lucru de care dispunea Societatea Naţiunilor era posibilitatea impunerii sancţiunilor economice (cea mai gravă măsură în faţa ipoteticei intervenţiei militare), dar foarte greu de impus şi, în general, având un impact redus deoarece ţările vizate de sancţiuni erau libere să aibă legături comerciale cu toate ţările care nu erau membre ale organizaţiei. Iată natura profundă a dilemei, devenită mai apoi existenţială, din Statutul Societăţii Naţiunilor (SN): „În ce priveşte sancţiunile militare... nu există obligaţie legală de a fi adoptate..există o datorie morală şi politică ce revine Statelor dar nu există o obligaţie în ce le priveşte”. Anularea aceasta de autoritate a dus la atomizarea organizaţiei şi trecerea ei în desuetudine.

De ani de şi ani de zile, exact asta a început să se producă şi în cazul ONU, instituţie devenită din ce în ce mai mult, precum odinioară SN, un loc în care se confruntă interese politice de grup şi care, din start, a prevăzut posibilitatea de auto-blocaj chiar la vârful organizaţiei, în cazul disputelor vitale. „Dreptul de veto” de care dispun cele cinci ţări fondatoare le dă posibilitatea să anihileze din faşă orice iniţiativă care nu le convine şi şă blocheze orice proces decizional în vederea elaborării unui eventual mandat pentru o forţă de intervenţie, fie ea de menţinerea păcii, fie de interpunere pentru a stopa o dezvoltare exponenţială a unui conflict militar.

Putin a ales să atace nu numai Ucraina, ci să arate că Rusia are puterea să ignore total ONU, asumându-şi toate consecinţele, căci, poate nu aţi uitat acest lucru care se poate să devină decisiv în estimarea corectă a viziunii strategilor Kremlinului: Uniunea Sovietică fost exclusă din Societatea Naţiunilor pe 14 decembrie 1939, motivul său fiind agresiunea sa împotriva Finlandei.

Pe 30 noiembrie 1939, Uniunea Sovietică a lansat invazia împotriva Finlandei, la scurt timp după eşecul negocierilor între sovietici şi finlandezi în vederea instituirii unei zone-tampon pentru protejarea oraşului Leningrad în eventualitatea unui atac german, Finlanda intrând n zona de influenţă sovietică în termenii clauzelor secrete ale acordului negociat de Moscova cu Germania lui Hitler. Dacă, prin comparaţie, ceva vi se parte teribil de cunoscut, să ştiţi că nu greşiţi cu nimic. Atunci, ca şi acum, foarte mult timp, inclusiv după declanşarea invaziilor militare, discuţia internaţională a fost exact asta: cine va interveni împotriva invadatorilor?

Nu ştiut - şi cred că nimeni nu poate să spună cu precizie - care sunt rezervele de care dispun Rusia şi marii săi aliaţi, în primul rând China - pentru a rezista blocului de sancţiuni economice care sunt aplicate acum de Occident şi care vor continua să se amplifice. Putin ştie foarte bine ce efect au avut sancţiunile luate de comunitatea internaţională pentru a pedepsi invazia rusă din Crimeea şi anexarea ilegală a teritoriului la Federaţia Rusă. Totalmente sau aproape total ineficiente, au putut fi absorbite de Rusia care, acum, şi-a pregătit atent rezerva „parteneriatului fără limite” cu China pentru a-şi asigura posibilitatea mutării instantanee, la mare nevoie, a tuturor operaţiunilor comerciale către marile pieţe asiatice în cazul blocării celor europene.

Dar Occidentul mai dispune oare şi de alte soluţii pentru a penaliza Rusia? Mai precis - şi în ce condiţii - va fi oare gata să se mobilizeze pentru a considera acţiunea din Ucraina drept casus belli , acţionând ca atare pentru a răspunde unei provocări masive de securitate în vecinătatea apropiată a spaţiului acoperit de NATO şi UE sau, dimpotrivă, încercând să excludă total angajarea militară, aşa cum au promis în repetate rânduri la modul cel mai oficial - vor lăsa ca situaţia din Ucraina să se deruleze în sensul consolidării acelui coridor de protecţie - buffer zone - pe care şi l-a dorit Rusia?

Asta este esenţa discuţiei din aceste ore, la asta vor trebui să răspundă liderii statelor membre NATO şi UE. Pe fond, este vorba despre imaginea de forţă şi credibilitatea Occidentului aflat acum în faţa unei provocări de mari dimensiuni şi care, brusc, reconfirmă cât de rapid, în acest Nou Război Rece în care încă ne aflăm, se poate efectua translaţia fără întoarcere către conflict deschis, anulând tot ce-am ştiut şi am sperat, bazându-ne pe promisiunile pe care s-a construit lumea în care trăim, în mare parte şi prin garanţiile date de ONU.

Şi uite ce se alege din ele.