Nu mai vorbim despre perspective tot mai sumbre de a reproduce o formă de succesiune după 2024, la încheierea mandatului său. Pe de altă parte, şi instrumentele sale externe încep să dea rateuri, iar soluţiile interimare – intervenţionismul militar şi susţinerea regimurilor autoritare în prăbuşire - nu aduc deloc beneficii Rusiei.

Legea pensiilor şi minimele istorice ale încrederii în Putin

Încrederea publică în Vladimir Putin a scăzut la cel mai mic nivel din 2006 în luna mai 2019, potrivit sondajelor organizate de compania de stat responsabilă cu sondajele de opinie şi cercetările sociologice. Rezultatul nu-l afectează imediat pe Putin, care de abia şi-a luat mandatul de 6 ani de preşedinte până în 2024, dar tendinţa nu anunţă cele mai bune premize pentru succesiunea sa. În varianta “succesorul lui Putin e Putin”, cu prelungirea mandatului, lipsa de încredere contează în mod substanţial, în timp ce mişcarea către o viitoare poziţie de preşedinte al Uniunii Rusia-Belarus e tot mai improbabilă în faţa rezistenţei tot mai acerbe a lui Lukashenko de a renunţa la suveranitate.

Încrederea ruşilor în Putin a scăzut la 31,7% în mai 2019, potrivit companiei de stat VTsIOM. Precedentul minim fusese de 33,4% documentat în ianuarie 2019. Pe de altă parte, aprobarea pentru activitatea în funcţia de Preşedinte rămăsese la 65,8%. Putin e urmat de ministrul Apărării Serghei Shoigu cu 14,8% încredere şi de ministrul de Externe Serghei Lavrov, cu 13% încredere. Vârful de încredere fusese atins de Putin în iulie 2015, ca urmare a anexării Crimeii, la 71%, dar a scăzut dramatic în mai 2018, odată cu legea pensiilor şi a economiei stagnante, la 47,4%.

De altfel, Putin a pierdut 10% şi la aprobarea activităţii sale în funcţie, comparativ cu 2017, principalul motiv fiind tot legea pensiilor. Lavada Center, organizaţia specializată în sondaje de opinie, independentă, cea mai cunoscută – declarată între timp “agent străin” – a prezentat şi ea datele de final de an: doar 32% exprimă admiraţie şi simpatie faţă de Putin, în noiembrie 2019, cu 10% sub sondajele de final de an 2017, iar dominanta e sentimentul neutru şi distant faţă de Putin, cu 61%, o creştere de 7% în acelaşi interval.

Având în vedere că Putin nu are contracandidat la funcţia de Preşedinte şi că, de obicei, toate costurile sunt încasate de guvern şi de premierul Medvedev, scăderile pot fi caracterizate drept dramatice. Maximum de încredere în Putin a fost atins în 2014, la 87% - maximumul absolut al lui Putin din toţi cei 20 de ani de Preşedinţie sau prim-ministeriat – după anexarea Crimeii, iar în vara lui 2019 a fost atins minimul (din 2013), după emiterea legii pensiilor.

Acţiunile externe ale lui Putin subminate de decizia UE de a deveni neutră ca dependenţă de carbon, în 2050

Nici situaţia externă nu e neapărat foarte bună şi oricum e tot mai greu transpusă în avantaje interne pentru Rusia. Contestarea sistemului internaţional liberal-democrat a fost îmbrăţişată de mulţi lideri externi, în primul rând lideri autoritari şi represivi cu propriile populaţii, dar şi lideri democraţi, inclusiv de către Donald Trump – în mod paradoxal, fiind sistemul care a profitat cel mai mult SUA – dar şi Emmanuel Macron, fiecare din raţiuni distincte.
 
Putin ar fi trebuit să fie fericit că tezele sale de contestare a ordinii internaţionale bazată pe reguli au prins la un nivel atât de larg şi că liderii globali consideră vechea ordine terminată, depăşită sau care are nevoie majoră de o reformare. Tot Putin îşi freacă mâinile că a reuşit, şi cu imensa sa maşină de propagandă cu efecte majore în Vest, să obţină o situaţie nouă,  în care Politica de Mare Putere a revenit în prim plan iar liderii se gândesc mai mult la interesele lor naţionale şi la obţinerea/potenţarea acestora pe baze tranzacţioniste, relativizând sau revizuind acorduri şi alianţe multilaterale puternice şi ferme, şi acceptând pertractări şi înţelegeri bilaterale inclusiv cu Moscova, în diferite domenii specifice. Totuşi oferta geopolitiă e Rusiei a colapsat în ultimul an şi iată de ce.
 
Dacă baza majoră începând cu anii 2000, de dominaţie şi control al Rusiei, a fost postura de superputere energetică, bazată pe exporturile de gaz şi petrol, joaca cu şantajul şi întreruperile furnizării de gaz în 2004, 2006, 2009, şi preocuparea europeană privind încălzirea globală precum şi poluarea majoră pe diferite meridiane-inclusiv China – au făcut ca această dominaţie să scadă treptat până la nivele dramatice. E adevărat că monopolul de export Gazprom a reuşit să pună în operă aproape complet 3 proiecte de conducte de gaz majore – îmbogâţind prietenii lui Putin cu contracte de infrastructură mari – Turk Stream, Nord Stream II şi conducta Puterea Siberiei către China, Rusia încercând să devină indispensabilă şi să sprijine vecinii săi cheie.
 

Epoca s-a încheiat, noi contracte şi conducte nu mai pot fi construite, mişcările politice asociate sunt limitate şi jocurile geopolitice torpilate. De unde manevra între China, Germania, Turcia, statele balcanice, monopolul gazului a fost profund subminat de noile descoperiri şi de creşterea pieţei de gaz natural lichefiat, mai nou, de apariţia unei competiţii sănătoase la nivel global în materie de gaz. Dar cea mai mare lovitură a venit de la Uniunea Europeană chiar la ultimul summit, atunci când organizaţia ce reprezintă statele destinaţie majoră şi cheie pentru exporturile sale de gaz a declarat că vrea să fie neutră în materie de emisii de carbon în 2050, cu planuri ambiţioase pentru resurse regenerabile, în timp ce şi China a început să reducă combustibilii pe bază de carbon. Semnalul e clar: Rusia pierde principala pârghie de influenţă şi pe termen mediu şi lung, va colapsa complet economic dacă e bazată doar pe asemenea exporturi ca azi.

Armata şi susţinerea regimurilor autocrate, ultima armă de export

Tentativa Rusiei lui Putin de a utiliza companiile militare private şi o formula de intervenţie militară agilă în favoarea autocraţilor lumii este noua găselniţă. Pe de altă parte, aceasta nu prea aduce bani, iar averile pe care le fac firmele private ce păzesc resursele valoroase peste tot prin Africa nu aduc bani populaţiei ruse. Componenta de hacking, propagandă şi diplomaţie pe baza capabilităţilor hibride, cu deosebire cyber, şi-au dovedit limitele, reacţiile declanşate în Occident şi în statele vizate fiind enorme. Dacă Al Assad sau Maduro sunt fericiţi, ca şi alte state unde regimurile absolute şi monarhice sunt sprijinite în detrimentul oricărui tip de revoluţie, totuşi această abordare creează dificultăţi de coerenţă a Moscovei între contestarea ordinii internaţionale dar apărarea jucătorilor existenţi.

Din contra, reacţiile interne faţă de toate aceste proicte aventuriste, care aduc morţi acasă într-un procent tot mai mare, îi crează dificultăţi lui Vladimir Putin. A încercat o revenire de popularitate şi creştere economică, totodată, prin injectarea a 400 miliarde de dolari până în 2024 în proiecte naţionale. Totuşi proiectele nu prea se lansează, finanţările întârzie, iar sumele chiar nu sunt cele care sunt promise.

Potrivit lui Alexey Kudrin, şeful Curţii de Conturi, doar 67% din proiectele proiectate în 2019 au fost lansate până în noiembrie, cu peste un triliard de ruble – 16 miliarde de dolari – care nu au putut fi alocate de bugetul federal şi cu sume echivalente rămase necheltuite la final de an din cauza lipsei capacităţii administrative - tot mai precară în ultima vreme din cauza instituţiilor represive şi a legilor neclare, a expunerii funcţionarilor la decizii care-i depăşesc. În plus, nu orice problemă economică poate fi soluţionată prin alocări guvernamentale. Economia de piaţă e privită cu suspiciune şi dirijată guvernamental spre oligarhi, deci efectele benefice ale competiţiei sunt absente în propria economie.

Dar cea mai gravă problemă este descoperirea faptului că Rusia şi-a atins limita în privinţa capacităţii de a dirija percepţiile ruşilor prin propaganda. Deja companiile de sondare a opiniei publice de stat, utilizate anterior în domeniul propagandei în mod extins, arată că aceste limite au fost atinse. De exemplu, Mediascope a anunţat încă din luna mai că audienţele la televiziune au scăzut dramatic la nivelul oraşelor şi zonelor urbanizate şi că internetul e principala sursă de informaţii.

Dacă televiziunile fac parte din aparatul propagandistic, Internetul, chiar aşa controlat, este indiscutabil mai liber şi, chiar izolat eventual de circuitul global – există lege dar nu s-a aplicat pe deplin încă – permite circulaţia liberă a ideilor ruşilor practic fără oprelişti, iar impactul e covârşitor. În mai, a fost prima oară când rezultatele au arătat această realitate, iar finanţatorii şi agenţiile de publicitate s-au pliat deja pe noile preferinţe de consum, fapt ce va întreţine şi financiar aceste site-uri. O veste şi mai proastă pentru Rusia lui Putin şi ratingurile – serioase şi reale – care-l aşteaptă în viitor.