Putin, confruntat cu problemele reale: refugiaţii sunniţi din Siria

Rusia lui Putin se chinuieşte să demonstreze mai întâi că poate fi un partener în ceea ce priveşte marile probleme ale lumii, ale UE şi SUA, apoi că are capacitatea să facă lucrurile să se întâmple în Siria şi, prin asta, în Orientul Mijlociu.

Însă se pare că dacă în discuţia tete a tete cu Donald Trump, angajamentele au putut fi luate, când să fie şi aplicate, lucrurile se dovedesc mult mai complicate. Putin a muşcat mai mult decât poate înghiţi şi acum încearcă o renegociere a criteriilor şi angajamentelor luate.

Aşa s-a întâmplat cu chestiunea retragerii trupelor iraniene şi a miliţiilor şiite pro-iraniene din Siria. După ce s-a angajat că poartă această discuţie cu Iranul, experimentatul ministru de Externe Serghei Lavrov, împreună cu Şeful Statului Major General al Armatei Ruse, Valerii Gherasimov, au fost trimişi la Tel Aviv pentru a negocia o zonă de 100 km de Înălţimile Golan, aflate sub control israelian, fără prezenţă iraniană sau şiită pro-iraniană. Răspunsul Premierului Netanyahu a fost fără echivoc nu! Fără prezenţă iraniană în Siria. Iar Rusia nu e capabilă să producă această modificare, Teheranul pierzând prea multe trupe speciale Al Quds ale Gardienilor Revoluţiei Islamice pe teren, aşa cum Hezbollahul libanez pro-iranian a pierdut trupe pentru a se retrage azi cu totul din Siria, fără nici un beneficiu. Nu mai vorbim despre costurile ce trebuie asumate de către Federaţia Rusă pentru a compensa carnea de tun pe care o reprezentau iranienii şi miliţiile şiite, folosind Companiile Militare Private ruse.

Mai nou, aceeaşi formaţie mixtă Lavrov-Gherasimov a plecat la Berlin. Deşi nu a ieşit decât un vag comunicat, misterul întâlnirii a apărut ulterior, fiind vorba deja despre o altă temă majoră de preocupare, acolo unde Rusia are responsabilităţi relevante în declanşarea şi iniţierea procesului, ca element de război hibrid contra Europei Unite: refugiaţii. Într-adevăr, un alt angajament rus care probează relevanţa sa şi luarea în considerare ca un partener în Siria şi Orientul Mijlociu, pare să fie revenirea refugiaţilor, majoritari sunniţi, în Siria. În primul rând din vecinătate – Turcia, Liban şi Iordania, apoi din întreaga Europă unde au plecat ulterior. O încercare dincolo de capacitatea de acţiune a Rusiei.

De ce spun acest lucru? Pentru că Rusia încearcă să împace şi capra, şi varza. Să facă să revină refugiaţii sunniţi epuraţi de Al Assad în încercarea de schimbare a raportului sectar allawiţi-sunniţi, favorabil ultimilor, fapt care ar duce la un dezastru în orice alegeri libere. Apoi pentru că majoritatea acestora privesc cu mare suspiciune la Rusia, care l-a ajutat pe Al Assad să nu se prăbuşească de la putere, luptând cu opoziţia susţinută de sunniţi.

Bashar al-Assad şi Vladimir Putin EPA-EFE/MICHAEL KLIMENTYEV/SPUTNIK/KREMLIN POOL

Mai mult, încrederea în Rusia, Putin şi Al Assad e atât de redusă încât puţini refugiaţi şi-ar dori să revină la casele lor, şi aşa distruse, sau să rămână în zone desemnate de ruşi, respectiv zona sub control turco-american de la Afrin şi Manbij, sau zonele deşertice de la frontiera cu Irakul, şi să nu revină în aşa-numita „Sirie utilă”, respectiv regiunea Al Latakia de la litoralul Mediteranei şi regiunea din jurul capitalei Damasc, respectiv zonele bogate în petrol ale Siriei. De aceea întreprinderea pare sortită eşecului.

Până la urmă, dacă acestea sunt probele de bunăvoinţă şi credibilitate cerute de Donald Trump şi establishmentul american Rusiei lui Putin pentru a consacra credibilitatea de partener în Siria, e deja o formă de capcană în care Vladimir Putin a căzut cu brio. Din orgoliu, din ambiţie, Rusia, dacă şi-a asumat asemenea angajamente, e puţin probabil spre imposibil să le poată îndeplini. Iar fără îndeplinirea lor, fără să demonstreze că Rusia are forţa, puterea, prezenţa militară şi forţa de convingere pentru a face aceşti pas, e puţin probabil să rămână altceva decât un jucător la masa de negociere de la Geneva pe Siria, alături de mulţi alţi actori.

Nu ştiu dacă Putin are resorturi subtile pentru a face lucrurile să se întâmple fie şi numai în Siria, unde are resurse şi prezenţă militară. Nu cred că o poate face.

Şi, personal, nu cred că au ce oferi Iranului, nici cum convinge refugiaţii să revină pentru a-l îndepărta pe primul de la negocierile siriene şi de pe teren, din Siria (chiar dacă trupele iraniene au devenit ţinte legitime pentru Israel şi coaliţia condusă de SUA) şi să le ofere ultimilor un cadru credibil de reîntoarcere fără să-l îndepărteze anterior pe Al Assad şi regimul său de la Damasc.

De fapt, Rusia şi Vladimir Putin sunt confruntaţi cu o realitate dură a lumii contemporane: dispariţia butaforiei. Nu mai e vorba despre vorbe şi propagandă, ci despre probe şi fapte concrete. Pe chestiuni şi dosare grele, importante, care reclamă cu adevărat influenţă majoră pe o zonă sau alta, pentru a putea rămâne la masă. Rusia chiar trebuie să livreze, chiar trebuie să facă lucrurile să se întâmple. Nu mai e vorba doar de voinţă, ci deja de resurse militare, de influenţă, diplomatice, de cunoaştere şi control major al lucrurilor pe teren pentru a putea convinge că are, cu adevărat, capacitatea să ajute la rezolvarea unei probleme, deci să fie utilă, să poată fi considerat partener.

Nu ştiu dacă Rusia va reuşi. Nu ştiu dacă Putin are resorturi subtile pentru a face lucrurile să se întâmple fie şi numai în Siria, unde are resurse şi prezenţă militară. Nu cred că o poate face. Dar oricum, şi încercarea reclamă resurse şi costuri majore în bani şi vieţi de oameni care nu cred că-i prisosesc Rusiei lui Putin şi pe care nu cred că-şi permite să le ia de la gura propriului popor, deja într-o situaţie economică complicată, nu fără a-şi vulnerabiliza şi mai mult poziţia actuală. Şi nu numai faţă de popor, ci faţă de elita din jurul său, pentru care nu mai livrează decât interdicţii de călătorie, popriri de bunuri şi cheltuirea averilor.