Punctul nevralgic al lui Vladimir Putin sau de ce întâlnirea cu Biden nu este cu totul despre politică

Vladimir Putin Foto Shutterstock

Apropiatul summit Rusia-SUA a dat drumul unui torent de opinii şi predicţii privind rezultatele sale - dar din toate aceste dezbateri lipseşte ceva potenţial subestimat de partea americană în privinţa lui Putin, şi anume emoţia, scrie analistul Mark Galeotti în Moscow Times.

Până şi în cele mai autocratice sisteme de conducere politica este mai mult decât o persoană - totuşi, cum politica externă este un aspect modelat direct de un şef de stat, are sens să tratezi cu jucătorul, nu cu cărţile.

Ce a reieşit însă din vraful de editoriale şi poliloghii despre acestă întâlnire dintre Putin şi Biden au fost aprecierile tinzând să demonizeze jucătorul în timp ce cărţile erau denaturate.

Au fost tot felul de discursuri pasionate despre cum „criminalul” Putin constituie un soi de ameninţare implacabilă la adresa ţesăturii sistemului internaţional - dacă nu chiar la adresa continuumului spaţio-temporal însuşi - şi cum are loc un fel de confruntare între cei doi preşedinţi.

În schimb, apelurile ceva mai normale şi sănătoase sunt poate prea banale, în măsura în care tind să fie concentrate asupra modului în care SUA ar putea modela relaţiile cu Rusia prin îndiguirea intereselor sale. Dar cum rămâne cu emoţiile - temerile, nesiguranţa şi mai cu seamă suferinţa ce pare să clocotească în spatele faţadei calme afişate de Putin?

Acea „ordine internaţională bazată pe reguli” definită oarecum ceremonios în Vest este văzută de ruşi - în mod asemănător chinezilor, iranienilor şi adesea turcilor şi altora - ca fiind dispusă împotriva lor. Ruşii cred în reguli şi le respectă însă în viziunea lor acestea sunt nedrepte întrucât perpetuează hegemonia vestului.

Putin însuşi are acest discurs în care se referă mereu la chestiunea dreptăţii.

E la fel de adevărat că Putin prezintă lucrurile în termeni pragmatici. De pildă, motivul pentru care Ucraina nu poate fi lăsată să se balanseze către Vest şi să poată găzdui baze NATO - cum a spus recent Putin, „rachetele trase de la Harkiv pot să lovească Moscova în 7-10 minute”.

Frica lui este reală? Probabil că nu - Putin nu minte, cât raţionalizează o emoţie - şi anume că nu ar fi drept ca Rusia să „piardă” Ucraina. O observaţie de bun simţ este că Rusia nu ar fi trebuit să pătrundă în Donbas şi să se bazeze pe nevoia Ucrainei de energia şi pieţele ruse - să se mulţumească cu această dependenţă pentru o conexiune mai apropiată.

Tot simţul comun indică că e mai raţional să investeşti în infrastructură şi diversificare economică decât în armată şi în cartele ineficiente. Totuşi Moscova continuă să împingă ucrainenii spre Vest, să risipească bani pe aventuri peste graniţe şi să dea peste nas Vestului cu orice ocazie.

Putin nu e un naiv, doar că angajamentul său emoţional privind locul său în istorie şi poziţia în lume a Rusiei a luat o turnură sumbră. Luptând ca toţi cei din generaţia sa să se împace cu decăderea imperiului Rusiei, un sentiment acut de pierdere s-a cronicizat malign în convingerea că Rusia a fost furată.

Echipa lui Biden ar putea să subestimeze aceste aspecte emoţionale şi să creadă că gestionarea Rusiei este o simplă chestiune de fermitate care l-ar determina pe Putin să conştientizeze că nu e în interesul său să fie represiv acasă şi revanşard peste graniţe.

Asta nu înseamnă că politica americană ar trebui cumva să fie subordonată nevralgiilor emoţionale ale lui Putin , ci doar că Biden ar trebui măcar să ştie cu ce are de-a face. De pildă, adoptarea unei poziţii publice ferme ar putea fi luată ca provocare, o cerinţă ca Rusia să se pună în genunchi. Or, deja chinuit de suferinţă în faţa nedreptăţii percepute a Vestului, Putin nu va putea şi nu va permite să treacă aşa ceva cu vederea - cel puţin ameninţările să nu fie făcute în public, în auzul tuturor.

Cineva ar putea obiecta că e strict problema lui Putin- dacă tot îşi forţează norocul, atunci să capete ce merită. Problema este că pe lângă el alţii nu vor primi ce merită, de la populaţie - pe care nu o interesează trântele geopolitice - la ucraineni, belaruşi, georgieni şi alţii din prima linie.

Biden este totuşi o persoană atentă la alţi oameni şi dacă un polician american de carieră poate da lecţii despre ceva atunci  trebuie să fie despre adevărata artă a negocierii. Nu ne putem aştepta la prea multe de la acest summit, dar dacă Biden reuşeşte să-l convingă pe Putin de riscurile aventurismului său şi în acelaşi timp să risipească puţin din resentimente şi paranoia, călătoria la Geneva s-a meritat, scrie Mark Galeotti în Moscow Times.