Propaganda rusă „deşteaptă”
0
Da, există şi ea. Culmea. Deşi se ascunde bine. Că nu degeaba e deşteaptă. Se escamotează şi devine aproape insesizabilă când se lasă pitită în obiecţii parcă rezonabile, de aparent bun simţ.
Ca atare e greu de sesizat. Căci e bine crescută. Se deosebeşte net de agitpropul gros, barbar şi mârlănesc, corespunzând felului de a fi al îndoctrinării de partid şi de stat. E foarte diferită şi de mitocănia multor violatori din trupele ruse, a asasinilor în masă născuţi şi crescuţi în comunism. În nazism. Sau în cultura ortodoxist-nazist-kaghebist-bolşevică a regimului putinist şi postcomunist.
Propaganda isteaţă a kremlinofililor, a slugilor Moscovei, a sclavilor lui Putin e ca pila fină. Lucrează subtil. E verosimilă. Propune propoziţii neadevărate, dar plauzibile. Tonul ei e frecvent ireproşabil. Stilistic e adesea delicată. Ca atare, la dreapta conservatoare a spectrului politic, e nu doar subiectul cel mai fierbinte al disputelor intelectuale româneşti, ci şi tema care le va mai domina, probabil, mult timp.
De unde vine propaganda deşteaptă? Unde se duce? Provine adesea din complexe de superioritate şi inferioritate alimentând frustrări. Se conturează din invidie, resentiment, rusofilie, creştinism fundamentalist, antiamericanism, antioccidentalism şi se duce cu purtătorii lor mai întâi în sofisme şi confuzii, de unde se îndreaptă spre infernul înrobirii.
Dacă nu-şi ia seama şi nu se întoarce din drum, propagandistul deştept va ajunge invariabil, la un moment dat, la expediatul impardonabil al naivilor în iadul complicităţii cu criminalii în masă genocidari.
În final, ca antisemiţilor, li se năruie propagandiştilor subtili complet şi iremediabil personalitatea. Păţesc ce merită, căci pe fraieriţi i-au transformat, comportându-se aparent bine, dar toxic, în făptaşi.
Dezechilibrarea şi prostirea preopinentului
Propagandiştii iscusiţi încep prin a ne ataca simţul comun. Nu ne-ar ”duce mintea”, n-am avea ”destule informaţii”, ”nu suntem istorici şi nici erudiţi” ca să le procesăm cum trebuie. Cu morala ”stăm iremediabil rău”. Cu atât mai rău, cu cât ne străduim mai mult s-o cinstim.
Ceea ce seamănă, desigur, din belşug, seminţele mefienţei faţă de normele noastre morale obişnuite. Şi faţă de credinţa că suntem în stare să discernem nu (doar) între bine şi rău, între alb şi negru, între zi şi noapte, ci, mai subtil, între nuanţele de gri, între cele 50 de variante de cenuşiu dintre ele. Dar pentru îndoctrinaţii supuşi cu succes operaţiunii propagandiste, rezultatul final nu e defel nuanţat. E spălarea totală pe creier. Puţini se vor mai vedea în stare să distingă între bine şi rău. Sau între alb şi negru, zi şi noapte.
Operând cu sofism şi relativism în varii dozaje, propagandiştii fini ne acuză aşadar repetitiv şi abundent că am fi fraieri, naivi, proşti şi neştiutori. Ne atacă la baionetă capacitatea cognitivă, astfel încât să-i refuzăm încrederea propriei noastre percepţii, propriei noastre cogniţii, propriei noastre gândiri. Oamenilor de bun simţ convinşi, firesc, că e rău să lansezi un război de agresiune, să omori ori să violezi în masă în numele lui ”russki mir” li se sugerează revizuirea din temelii a gândirii, a principiilor, a sentimentelor, a opţiunilor şi a alianţelor lor.
Li se inculcă, subtil, că, din varii motive, şi mai cu seamă din pricina presupusei conspiraţii a altora, care i-ar spăla pe creier brutal ori subtil, n-ar mai fi ce cred că sunt (morali şi apărători ai libertăţii), căci ar suferi de o disonanţă cognitivă care i-ar muta chipurile automat în tabăra tiraniei şi imoralităţii. O disonanţă pe care n-o vor putea trata şi lecui decât ascultând de deştepţii de ei. Care n-ar fi rusofili şi putinofili deloc. Nici cât negru sub unghie.
Principala fractură logică
Dar propagandiştii dăştepţi ştiu că subtilitatea sau complicaţia excesivă omoară puterea de convingere. Prin urmare, recurg frecvent, de dragul eficienţei şi convertirii naivilor, la comparaţii aparent persuasive, dar în fond falacioase. Manevra de faultare a logicii şi de fentare a atenţiei se numeşte da-dar-ism. Sau, în engleză, ”whataboutism”. Era una centrală şi în propaganda lui Brejnev. Care, întrebat ”de ce au cotropit ruşii Cehoslovacia, dimpreună cu alte state comuniste ale Tratatului de la Varşovia”, a replicat: ”dar americanii de ce au invadat Vietnamul?”
Ca şi cum despre americanii din Vietnam ar fi fost vorba. Ca şi cum fapta bună, rea, sau controversată a unora ar scuza-o pe cea sigur imorală şi criminală a altora. Care n-are nicio legătură cu prima. Propaganda de acest tip nu se va obosi să încerce imposibilul. De pildă, să demonteze impresia inevitabil rea a crimei comise de tirania pe care propagandiştii fini o apără de critici şi condamnări. În schimb, agitpropul totalitar, de tip moscovit, va ataca sub centură duşmanii reali sau imaginari ai Kremlinului, astfel încât să abată atenţia de la tiranul rus, spre a o îndrepta, calomniator şi defăimător, fie spre victimele lui, fie spre apărătorii victimei.
Sau spre o tabără terţă, nevinovată. Căci nimic nu acoperă mai eficient culpa criminalului, decât învinuirea (falsă, dar isteaţă) a nevinovaţilor. Şi reconvertirea interioară, voluntară, a celor din urmă.
Exemplu de propagandă deşteaptă
M-am trezit citind pe FB că, aşa cum ”americanilor li se părea o linie roşie de netrecut instalarea de rachete nucleare în Cuba, la fel ruşilor li se pare o linie roşie de netrecut o Ucraină controlată militar de americani. Nici în Cuba şi nici în Ucraina nu discutăm despre dreptul la autodeterminare, tratate internaţionale etc. Discutăm simplu despre ceea ce o superputere vede ca o ameninţare intolerabilă din partea altei puteri. Discutăm de fapt despre un război mascat între SUA şi Rusia, nu între „libertate” şi „dictatură” sau „civilizaţie” şi „barbarie”.”
Acest condensat reflectă multă muncă de concepţie la mansarda agitpropului pro-Kremlin sau a ”influensărilor” hotărâţi să pună umărul la înceţoşarea temeinică a chestiunilor ridicate de agresiunea rusă.
Mi-am frecat, deci, pleoapele intens. Atâta cantitate uriaşă de praf aruncat în ochi în atât de puţine cuvinte false rar mi-a fost dat să citesc. Cum adică: ”nu discutăm?” Cine a decretat că ”nu discutăm” despre barbarie şi civilizaţie? Şi de ce să nu discutăm? Pentru că un preopinent crede sau vrea să ne facă să credem în false echivalenţe (ruso-americane) şi că aici ar fi vorba de cu totul altceva decât se vede cu ochiul liber, în speţă de o subtilitate greu de priceput, sau de-o fatalitate ca furtuna cu tunete şi fulgere a ”superputerii” care se vede ”ameninţată?” Dar chiar era?
Şi dacă era ameninţată, cum a reacţionat? Barbar? Sau civilizat? Era chiar o fatalitate să reacţioneze barbar? Şi partea cealaltă chiar a făcut la fel? Care e realitatea? O putem discerne?
Ce omoară propaganda? Analiza la obiect. Şi bunul simţ
Realitatea e uşor de stabilit, din faptele întregistrate ca atare de istorie. Să recapitulăm. Moscova (da, aceeaşi Rusie care terorizează şi acum şi, potrivit unor observatori avizaţi, tocmai comite genocid în Ucraina) a plantat sub Hruşciov rachete sovietice, atomice, cu rază medie de acţiune, în Cuba proaspăt comunizată. Fuseseră instalate de regimul comunist sovietic la o aruncătură de băţ de coastele americane, într-o vreme în care nu existau scuturi antirachetă.
Nici acorduri de dezarmare sau tratate încheiate de Moscova cu NATO. Sau ”relaţii strategice de lungă durată cu Moscova”, precum cele convenite de NATO cu ”partenerul” ei, Rusia, la Lisabona, în 2010. În 1961-62, ruşii nu fuseseră provocaţi de americani. Dar Hruşciov a vrut să-şi manifeste forţa şi competenţa, după ce pierduse rând pe rând în confruntări cu Vestul, pe tema statutului Berlinului, precum şi cu regimul comunist chinez.
În reacţie, preşedintele american Kennedy, dotat din plin cu bun simţ şi cu un instinct politic intact, a făcut exact ce trebuia, spre deosebire de succesorii săi de stânga de la Casa Albă din anii 70 şi de după 2008. A procedat la o descurajare credibilă. L-a somat pe agresor, aratându-se gata să suporte la nevoie un conflict nuclear. Hruşciov a cedat nervos şi a fugit cu rachetele între picioare.
Azi, în Ucraina chiar despre autodeterminarea negată propagandistic de preopinent vorbim. Moscova o contestă deschis. În vreme ce americanii n-au îndrăznit să intervină direct în sprijinul intervenţiei eşuate, execrabil pregătite, a refugiaţilor cubanezi care, ajutaţi de CIA, au încercat în 1961, cu mult înaintea crizei nucleare cubaneze, să răstoarne guvernul pro-sovietic, castrist.
De ce n-au intervenit americanii atunci? De proşti, după mintea propagandiştilor fini de azi. Din pricina tratatelor internaţionale, care interziceau asemenea intervenţii. De pildă, tratatul de la Rio, din 1947. Ori Carta OAS. Exact aşa cum Memorandumul de la Budapesta din 1994, semnat de Rusia după ce guvernul de la Kiev şi-a cedat arsenalul nuclear, garanta integritatea teritorială a Ucrainei. De care ruşii lui Putin îşi bat totuşi joc, din 2014 încoace. Fiindcă nu e stat NATO. Căci SUA şi Germania au încercat să împăciuiască Rusia pe spinarea Ucrainei, refuzând primirea ei în Alianţa Nordatlantică.
Tocmai de tratate internaţionale e deci vorba. De dreptul internaţional. Pe care americanii, spre deosebire de ruşi, îl respectă în prezent chiar mult mai mult decât în 1961. În timp ce ruşii se comportă la 80 de ani de la ultimul război mondial încoace în cel mai bun caz ca în secolul al XIX-lea. Iar în cel mai rău, ca Hitler după ce a invadat Polonia. Pentru că pot.
Culmea agitpropului isteţ
Propagandistul deştept de pe Facebook nu e de capul lui, desigur. Tonul îl dau unii şi mai deştepţi. Nu pe toţi îi patronează dezinformatorii profesionişti de la Kremlin. Dar mai toţi vor ”pacea”.
Poate cel mai titrat şi mai consecvent antiamerican din intelighenţia pro-putinistă de peste ocean îmi pare a fi, dacă nu mă înşel, John Mearsheimer. Ideea lui de bază, dacă l-am înţeles eu bine, e că tot ce fac SUA şi aliaţii lor (mai ales Israelul) e rău. Pe cale de consecinţă, tot ce fac adversarii şi inamicii lor ruşi, chinezi, iranieni, terorişti, sau alţii, e perfect, cât timp detestă societatea apuseană, capitalistă, democratică. Ucraina n-o detestă. Dimpotrivă, a înfuriat Rusia aderând la valorile occidentale. Ceea ce n-avea cum să nu provoace furiile şi vindicta antioccidentalilor. De la Kremlin, sau din vest.
Astfel încât să sune bine în urechile naivilor de spălat pe creier, Mearsheimer, un adept al populismului de stânga american şi al retragerii trupelor SUA din Europa, (care i-ar da lui Putin cale liberă spre a implementa proiectul fascist al Eurasiei, de la Lisabona la Vladivostok) îi propune Ucrainei nu războiul, ci ”pacea”. Şi porumbelul ei.
Cum să se clădească această pace pe care e evident că agresorul n-o vrea? Simplu şi… ”convingător”. Prin acceptarea unei neutralităţi care i-ar pune cizma Rusiei pe grumaz.
O astfel de ”neutralitate” sună bine, sună paşnic, sună – o, cât de paşnic sună! -, dar ar lăsa-o fără apărare în faţa unei mari puteri teroriste, expansioniste, imperialiste, colonialiste şi genocidare, care a supus-o unor repetate rapturi teritoriale şi ar fi înghiţit-o cu fulgi cu tot, dacă ar fi putut. Dacă ţara martirizată n-ar fi avut, pe lângă curaj, rezistenţă şi voinţa de a lupta, arme de la prietenii Ucrainei din vest. Arme necesare să se apere întrucâtva. Prea puţine ca să-i învingă pe agresori. Şi să-i oprească pe asasini şi violatori.
Ce merită propaganda deşteaptă? Cenzura? Ignorarea? Defel! Demontarea.
Petre M. Iancu - Deutsche Welle
Se încarcă comentariile...
