Povestea satelitului Ţelina, distrus de ruşi cu o rachetă trasă de pe Pământ
0
Satelitul distrus de Rusia cu o rachetă trasă de pe Pământ făcea parte din vechiul program sovietic din anii ’60 care viza împrejmuirea Terrei cu sateliţi spion pentru a capta şi filtra emisiile electromagnetice.
Cu mult înainte de începerea erei spaţiale, serviciile de informaţii din întreaga lume au folosit senzori electronici pentru a intercepta şi interpreta semnalele radio generate de inamic. Acest domeniu de spionaj a devenit cunoscut sub numele de inteligenţă electronică sau ELINT, cum l-au numit occidentalii. Printre primele exemple privind potenţialul letal al inteligenţei electronice a fost efortul britanic de a intercepta şi decoda comunicaţiile secrete germane în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Se ştie că vasul de luptă german Bismarck a fost vânat şi scufundat de marina britanică datorită mesajelor radio interceptate.
Pe măsură ce utilizarea undelor electromagnetice în scop militar a proliferat, la fel a crescut şi arta secretă de a intercepta şi analiza informaţiile electromagnetice. Pe lângă transmisiile radio obişnuite, semnalele radar şi telemetrie sateliţii au furnizat o mulţime de date pentru analiză experţilor. În timpul Războiului Rece, ambele părţi aveau aeronave, nave şi submarine echipate special pentru spionajul electronic.
Odată cu zorii erei spaţiale, războiul inteligenţei electronice s-a mutat şi pe orbită. Un avantaj evident al inteligenţei electronice din spaţiu este capacitatea sateliţilor de observa teritoriul inamicului. În URSS, primii sateliţi de recunoaştere fotografică au demonstrat în curând liderilor sovietici posibilitatea folosirii în scop militar a sateliţilor.
Programul Ţelina
Satelitul distrus marţi de Rusia cu o rachetă trasă de pe Pământ făcea parte din vechiul program de informaţii Ţelina, lansat în anii 1960 de Uniunea Sovietică. Ideea programului era de a împrejmui Pământul cu sateliţi spion pentru a capta şi filtra emisiile electromagnetice. Aproximativ patruzeci de mici sateliţi Ţelina-O au fost lansaţi între 1968 şi 1982, fiecare având o durată de viaţă estimată la şase luni.
Apoi, sateliţi mai mari, Ţelina-D (aproape 70 au fost lansaţi în decursul a douăzeci şi cinci de ani, inclusiv cel distrus luni), au preluat controlul pentru a oferi o cercetare şi mai detaliată a celor mai interesante surse radio. Analiştii occidentali au observat că din 1972, sateliţii de acest tip au fost plasaţi pe orbită la 45 de grade unul de celălalt, aparent pentru a maximiza acoperirea lor. Deoarece Ţelina D a folosit orbite similare cu sateliţii meteo Meteor din prima generaţie, nu au prezentat semne de activitate, în Occident, aceştia fiind iniţial identificaţi greşit ca meteoriţi. Scopul iniţial al programului Ţelina a fost limitat la detectarea şi identificarea surselor transmisiilor radio. Cu toate acestea, în timpul testelor de zbor, sateliţii şi-au demonstrat şi capacitatea de a determina tipul, caracteristicile şi performanţa ţintelor lor.
Sursele oficiale ruse susţin că analiza intensităţii şi naturii schimbului radio între instalaţiile militare vizate a oferit indicii importante despre mişcările viitoare ale trupelor, care erau ulterior confirmate de sateliţii de foto-supraveghere. Pe măsură ce armata sovietică câştiga din ce în ce mai multă experienţă în utilizarea inteligenţei electronice bazate pe spaţiu în timpul anilor 1970, a continuat să extindă lista de cerinţe pentru raza de acţiune, sensibilitatea şi durata de viaţă a sateliţilor de pe orbită.
Satelitul distrus de Rusia era vechi, lansat în 1982, şi nu mai era în funcţiune de mai multe decenii. Totuşi, ştirea doborârii lui printr-o rachetă trasă de la sol a părut scoasă dintr-un scenariu de film de science-fiction şi a fost mai întâi primită cu mare scepticism. Ce e cert este că luni după-amiază devreme un nor de resturi spaţiale a fost observat pe orbita Pământului, la aproximativ 400 km altitudine. Nu s-a ştiut însă iniţial că era datorat exploziei unui satelit. Şi cu atât mai puţin din cauza unei rachete trase de la sol. Sau şi mai puţin – o rachetă trasă de ruşi.
Explozia a generat o puzderie de fragmente metalice. Noul şef de la NASA, Bill Nelson, s-a declarat „şocat şi indignat“ de această „acţiune iresponsabilă“ şi le-a cerut celor şapte astronauţi (printre care şi doi ruşi) de pe Staţia spaţială internaţională (ISS) să se ascundă pe o navetă fixată pe staţie, gată să fugă dacă vreun proiectil metalic ar fi lovit Staţia Spaţială, avariind-o şi făcând-o nesigură şi periculoasă pentru oameni.
Până şi o bucată de satelit de mărimea unei bile poate provoca daune considerabile, lovind la viteze mai mari de 7 km/s: dacă străpunge un perete şi provoacă o scurgere de aer, de exemplu, dezastrul este garantat. În câteva ore, zvonul s-a transformat în conflict diplomatic. Gravul incident a înfuriat Washingtonul şi NASA şi a reaprins temerile că spaţiul s-ar transforma într-un câmp de luptă între marile puteri.
Efectele negative sunt în continuare perceptibile, iar norul de resturi metalice continuă să graviteze pe orbită.
Din surse ale ministerului rus al apărării, citate de Novaia Gazeta, s-a aflat că racheta care a lovit cu succes ţinta a fost trasă din zona Mării Barents. NG mai spune că dintre cei trei experţi independenţi contactaţi de ziar pentru a analiza şi comenta incidentul, doi nu au crezut iniţial în realitatea lui şi au afirmat că un asemenea tir precis nu e posibil, înainte de a se înclina în faţa evidenţei.
Se încarcă comentariile...
