Pietrele lui Rogozin sau despre misiunea imperială a Mamei Rusii

„Suntem în perioada unei noi confruntări de tip Război Rece”

Vicepremierul rus Dimitri Rogozin arată, fără nici un fel de ambiguitate posibilă, care este ambiţia ţării sale în acest moment: „În urmă cu 24 de ani, stânca sovietică s-a fracturat pentru prima dată. Şi a urmat o cădere de pietre. Cine ştia atunci că această cădere va continua timp de un sfert de secol? Acum a venit timpul să strângem pietrele.”

Vă reamintesc că azi se împlinesc 24 de ani de când, la 12 iunie 1990, Congresul deputaţilor poporului al Republicii Sovietice Socialiste Ruse a adoptat Declaraţia privind proclamarea suveranităţii Rusiei pentru ca, după destrămarea URSS (8 decembrie 1991), Sovietul Suprem al RSFSR să proclame oficial independenţa Rusiei pe 25 decembrie 1991. Noul stat a primit denumirea de Federaţia Rusă...

Reacţia politologilor din perioada respectivă a fost cvasi-unanimă: Imperiul Rus rămânea o amintire bună doar pentru cărţile de istorie, noua entitate statală nu avea cum să mai recupereze pe timp scurt sau mediu ceea ce era descris un dezastru total pe trei fronturi.

Primul era cel militar, fosta Armată Roşie lichidând în grabă capacităţile sale militare performante, reducând-şi numărul de trupe combatante şi confruntată cu nemulţumirea unui mare număr de ofiţeri daţi afară aproape peste noapte odată cu restragerea masivelor efective din fostele ţări comuniste.

Dezastru, în al doilea rând, se prevedea şi în domeniul economic, prin combinaţia între pierderea pieţelor protejate şi privilegiate din CAER şi starea descrisă ca deplorabilă a capacităţilor industriale interne, desuete şi declarate ca incapabile să facă faţă competiţiei în lumea economiei de piaţă. În plus, totul grefat pe o scădere demografică accentuată şi un nivel de viaţă ridicol de scăzut în comparaţie cu standardele occidentale.

În fine, în al treilea rând, era vorba despre pierderea statutului de supra-putere într-un context în care SUA rămăseseră singurul jucător real în stabilirea formulelor ecuaţiilor pe plan mondial în noua sa calitate de „jandarm planetar”. Ceea ce a dus, instantaneu, la pierderea capacităţii Rusiei de influenţă şi convingere, context în care pe de o parte a început să se producă ceea ce avea să devină valul extinderii UE şi NATO înspre est, dar şi - la fel de important- o ieşire a Rusiei de pe multe pieţe tradiţionale din influenţă, mai ales din America Latina, Orientul Mijlociu şi Africa (Maghreb şi Africa Neagră).

Trei paliere pe care Rusia a gândit o revenire gradulă şi în forţă. Rebalansând raportul clasic din perioada URSS-ului, cel bazat pe industrializare/industrie militară de vârf, acum cu o logică nouă de implantare, cea bazată pe folosirea armei strategice a resurselor pentru a crea o serie întreagă de dependenţe profunde, mai ales cu marii săi vecini deveniţi noi actori pe tabla de şah planetară: UE, China, India, entităţi-continent mari consumatoare energetice şi cu potenţialul de a rămâne astfel (deci într-o dependenţă care urmează să crească, raţionament confirmat de realitatea actuală şi care, evident, a devenit vector de negocieri politice).

Pentru asta trebuia însă timp. Şi un actor credibil care să obţină răgazul de linişte de care ruşii aveau nevoie pentru a-şi putea organiza noile structuri de preluare a controlului în zonele energetice strategice din ţările foste sovietice din arealul Mării Caspice, cumpărând companii şi/sau închiriind pe termen lung zone de prospecţiuni şi exploatare...

Omul providenţial s-a numit Boris Elţin, cel care a acceptat rolul istoric al bufonului imperial care, mereu vivace şi cu sticla de votcă la îndemână, crea imaginea pe care se aştepta s-o vadă Occidentul, liniştind pe toată lumea că ăsta era şi avea să fie viitorul unei Rusii îngenuncheate definitiv de băutură şi privitimism de stepă.

În spate însă, se pregătea cu mare grijă şi pe termen relativ lung noul candidat la putere, Vladimir Putin, cu echipa sa de lupi tineri, proveniţi cu toţii din aceeaşi şcoală. Credibilizaţi instantaneu de Occident prin mişcarea genială pe care tot Elţin a făcut-o posibilă. Căci, dacă vă mai amintiţi, cea mai gravă acuzaţie împotriva Rusiei perioadei respective era că devenise paradisul oligarhilor, mafiei, vast ţinut de dimensiunile unui continent ajuns incontrolabil şi sursă a tuturor traficurilor, contrabandei şi dezmaţului.

Putin a promis Occidentului că va reface structura verticală a puterii, că statul va reveni la comandă şi că oligarhii nu vor mai avea vreodată vreun cuvânt de spus în logica puterii statale sau nu o vor mai putea influenţa în vreun fel. Şi aşa s-a întâmplat, rapid, fără milă sau remuşcări. În consecinţă, Rusia s-a autolegitimat ca stat democratic cu care se putea iniţia un nou tip de dialog, s-au deschis instantaneu formulele instituţionale de cooperare în zona parteneriatelor strategice cu NATO şi UE. Rusia devenise perfect respectabilă...

Numai că, în spatele draperiei care ascunde fundalul, se desfăşura un proces de mare profunzime, cel născut din ambiţia mereu prezentă a Rusiei de a-şi reface nu numai statutul de mare putere, ci şi unul imperial. Aici începe mare problemă a prezentului căci, dacă statutul de mare putere îi era relativ uşor la îndemână prin folosirea raţionamentului (unii spun chiar a şantajului energetic), cealaltă postură, cea imperială, nu se poate obţine decât prin refacerea structurilor teritoriale existente, anularea unor zone de graniţă, recuperarea de teritorii.

Adică exact ceea ce duce la starea de maximă nesiguranţă şi nelinişte de acum. Ce înseamnă oare  „adunarea pietrelor” de care vorbeşte Rogozin? Referinţa sa directă la URSS anunţă oare o intenţie de recuperare teritorială în bloc a spaţiului fostei URSS? Cu ce mijloace? Întrebare justificată deoarece chiar proiectata Uniune Eurasiatică NU acoperă, nici măcar la nivelul intenţiei teoretice, toate ţările fostei URSS, unele dintre ele devenite între timp membre UE şi NATO, altele pe cale să semneze Acorduri de Asociere cu UE.

Este oare un mesaj-declaraţie reală de intenţii (credibilizat de poziţia de vice prim ministru)? Atunci e foarte grav. Este oare un mesaj de avertisment şi de tentativă de folosire a diplomaţiei de forţă alături de cea clasic-persuasivă şi oarecum domoală lui Lavrov? Cred mai degrabă în această a doua variantă. Rusia pregăteşte Uniunea Eurasiatică şi vrea să comunice că trasază noile sale linii roşii.

Cu se şanse de succes? Depinde de puterea şi dorinţa Occidentului de a juca împreună pentru impunerea propriilor sale valori. Căci, fără nici un fel de îndoială, suntem în perioada unei noi confruntări de tip Război Rece, fireşte şi cu nişte componente şi argumente noi, dar, pe fundal, cu aceleaşi temeri, ambiţii şi intoleranţe de demult.