Pace rece la Cotul Donului
0
Încet – încet, cei 100.000 de militari ruşi care s-au lăsat fotografiaţi din toate poziţiile în timp ce se jucau de-a hoţii şi vardiştii de-a lungul graniţei ucrainene defluiesc către garnizoanele lor de baştină.
După mai multe săptămâni în care părea că se coace de un nou conflict în estul Europei, aşteptările celor care au prezis că va fi din nou foc şi pară şi omuleţi verzi prin Novorossia sunt, iată, înşelate.
Ghinion!
Nu am de unde şti cu adevărat care a fost raţiunea pentru care evoluţiile s-au precipitat atât de mult în ultima lună, după care a urmat această dezescaladare la fel de bruscă.
Pot face presupuneri.
În perioada în care am lucrat la Moscova, un coleg suedez care se apropia de un cincinal la post ca diplomat militar, afirma că, pentru a înţelege Rusia, trebuie să te afli în una din cele două ipostaze: fie încă nu ai împlinit un an de misiune şi, în acest caz, estimările tale sunt bazate mai mult pe noroc şi intuiţie, fie ai mai mult de şapte ani, şi atunci e vorba de experienţă.
În rest, eşti confuz.
Colegul suedez nu era deloc în această situaţie deşi se afla în interiorul intervalului critic, voia doar să sublinieze cât de imprevizibile pot fi uneori deciziile care se iau în spatele Turnului Spasski.
Eu unul, care nu am apucat, nici pe departe, să ajung să revendic că am ajuns pe pontonul experienţei, deşi am trecut de bariera adevărurilor norocoase, pot face, repet, doar presupuneri.
Printre acestea, următoarele:
Războiul care putea să fie a fost evitat prin focul de artificii al dislocării masive a forţelor ruse la graniţa ucraineană.
Explicaţie:
Aflat în scădere dramatică de popularitate, preşedintele Zelenski a decis să dezbrace cămaşa centrului politicii ucrainene, pe care oricum nu o mai poartă nimeni la Kiev, şi să se îmbrace în armura naţionalistă aducătoare de voturi şi încredere publică.
A emis decrete care prevăd măsuri de redobândire inclusiv prin forţă a teritoriilor pierdute, a atacat politicienii din opoziţie şi aliaţii lor economici pro-ruşi, a cerut, din nou, ca Ucraina să fie primită în NATO, a fost inclusiv pe front.
Spiritele s-au încins şi la linia de demarcaţie, unde numărul militarilor ucraineni ucişi, probabil şi al celor din formaţiunilor de apărare ale celor două auto-proclamate republici secesioniste, a crescut rapid.
Mesajele de încurajare primite dinspre vest, ca şi conjunctura tensionată, creată de politica de sancţiuni anti-Kremlin, au părut la un moment dat că pot ieşi de sub control.
În asemenea momente, totul se transformă într-un bulgare de zăpadă care se rostogoleşte implacabil, dacă nu se intervine la timp.
Ucraina s-ar fi putut îndrepta către un scenariu tip 2008, atunci când Saakaşvili s-a angajat în războiul pentru eliberarea Osetiei de Sud şi Abhaziei, provocând reacţia în forţă a Rusiei.
Dar Ucraina nu e Georgia, iar în regiunile separatiste din Donbas nu locuiesc abhazi sau osetini.
Forţele ruse nu s-ar fi putut opri la doar câţiva kilometri dincolo de graniţele ”ucrainene” ale celor două republici.
Pentru Kiev, ar fi fost un război pentru existenţa sa statală. Pentru Moscova, ar fi fost unul cu pierderi uriaşe, chiar dacă având un deznodământ favorabil previzibil.
Dislocarea celor 100.000 de militari ruşi la graniţa Ucrainei, în cel mai transparent mod posibil, a turnat apă rece peste retorica înfierbântată de confruntare.
Forţarea Rusiei a fost evidentă, dar demonstraţia militară a avut rolul de a evidenţia că alternativa poate fi mult mai periculoasă.
În ciuda solidarităţii vocale din partea Occidentului, Ucraina rămâne în postura de victimă a Rusiei şi poate schimba destul de puţin din această percepţie. Şi din această stare.
Explicaţie:
Noua postură războinică a preşedintelui de la Kiev i-a adus acestuia puncte electorale, dar situaţia pe ansamblu a ţării rămâne cea de dinainte de martie 2021.
Economia Ucrainei este la nivelul a 80% faţă de 2014, după şapte ani în care toate statele din jur, inclusiv Moldova, săracul Europei, au înregistrat creşteri de 20-30%.
Desigur, o parte din pierderi sunt din absenţa veniturilor aduse de teritoriile aflate acum sub ocupaţie. Dar nivelul venitului pe cap de locuitor, cel mai scăzut de pe continent, arată că lucrurile au mers prost cam peste tot în economia ucraineană.
Nivelul corupţiei instituţionale rămâne, în acelaşi timp, unul ridicat, în ciuda entuziasmului cu care a venit la putere noua echipă politică.
Iar corupţia locală nu face casă bună cu investiţiile externe, nici măcar cu cele americane, chiar mânate şi de interese geopolitice.
Inclusiv pe timpul convorbirii telefonice a preşedintelui Zelenski cu preşedintele Biden, s-a insistat pe continuarea reformelor anti-corupţie, ca fiind ”hotărâtoare pentru aspiraţiile euro-atlantice ale Ucrainei”.
În fapt, pentru SUA, Ucraina contează atât timp cât Rusia rămâne o ţintă. Care nici ea nu mai e atât de importantă, în faţa escaladării tensiunilor trans-Pacifice.
Aşa că acum la Kiev se privatizează tot ce se poate, remitenţele muncitorilor ucraineni din Polonia, Rusia (da, Rusia), Cehia şi Italia, peste 2 milioane în total, au devenit decisive pentru balanţa bugetară naţională, cu peste 10 miliarde de dolari trimişi în ţară, iar Ucraina începe să devină hub agricol pentru Europa şi nod de transport feroviar pentru China.
Pe de altă parte, infrastructura de transport energetic tinde să se dezvolte adiacent graniţelor sale, iar o simplă arătare a pisicii din partea Rusiei provoacă reduceri bruşte ale nivelurilor de investiţii europene.
Soluţii nu prea sunt în absenţa unei rezolvări a situaţiei din estul şi sudul ţării. Care nu se întrevede în viitorul imediat sau mediu.
Obiectivele dislocării militare ruse nu au fost să testeze nivelul sprijinului american pentru Ucraina. Era previzibil că se va manifesta reţinere. Ştiind aceasta, scopul, mai curând, a fost să convingă Washingtonul să nu-şi lase aliatul local să se aventureze prea departe.
Explicaţie:
Putin a dorit, probabil, să transmită mesajul că există ”linii roşii” (subiectul a fost atins ulterior în discursul despre ”starea naţiunii”), peste care Rusia nu va permite să se treacă.
Destinatari au fost Kievul, Franţa şi Germania (co-semnatari ai Acordului Minsk II, din 2015), populaţia din cele două republici secesioniste. Şi, desigur, SUA.
Într-o ordine ad-hoc, aceste obiective sunt, probabil, patru:
- descurajarea actualei elite politice de la Kiev, pe care Kremlinul o vede îndeajuns de lipsită de experienţă pentru a se lăsa atrasă într-un conflict către care o mână atât orgoliul naţional rănit, cât şi iluziile unui sprijin extern;
- mesaj către Berlin şi Paris că sprijinul necondiţionat al acestora pentru Kiev ar putea să fie cu costuri pentru întreaga Europă;
- mesaj către locuitorii din Donbasul separatist, 10% dintre aceştia, aproximativ 400.000, deja posesori de paşapoarte ruse, că armata rusă va interveni dacă vor fi atacaţi;
- mesaj către Washington să nu încurajeze prea mult Kievul în direcţia unei confruntări pe modelul georgian. Miza, de această dată, e alta, la fel va fi şi reacţia rusă.
E încă prea devreme să se calculeze ce s-a îndeplinit şi ce nu, în ce proporţii.
Faptul că toată lumea a pus mâna pe telefon, inclusiv Casa Albă a sunat la Kremlin, invitând ”criminalul” la un summit online pe teme climatice, dar şi la unul bilateral, ”într-o terţă locaţie”, arată că s-a dorit o detensionare a situaţiei.
Desigur cu sancţiunile paralele şi expulzările diplomatice de rigoare, ca să nu pară că se renunţă la norma politicilor din ultima perioadă.
Deocamdată, toată lumea e victorioasă:
- preşedintele Zelenski a ieşit din ambivalenţa anterioară, trăgând scaunele de sub picioarele opozanţilor săi naţionalişti sau pro-ruşi;
- Franţa şi Germania au văzut amânată o potenţială criză în imediata vecinătate;
- Rusia a desenat în spaţiul virtual de la graniţa cu Ucraina nişte linii roşii şi deşi nu sunt evident vizibile, a afirmat că ele sigur există;
- preşedintele Biden precizează că propria linie dură în relaţie cu Rusia a fost cea care a dus la acest deznodământ mai puţin tensionat.
Deocamdată, în Donbas, un fel de anticameră geografică pentru Cotul Donului, e pace.
La fiecare două – trei zile, câte un soldat ucrainean, poate şi câte un combatant separatist, se ridică imprudent, ca în cunoscutul roman Im Westen nichts Neues / Pe frontul de vest nimic nou, al scriitorului german Erich Maria Remarque, să vadă dacă a venit primăvara deasupra tranşeelor.
A venit, doar că e rece, mult mai rece decât pacea din jur.
Se încarcă comentariile...
