Noua Strategie hibridă a Rusiei: turbulenţe şi război contra SUA şi a Occidentului, cu mâna nemulţumiţilor globali

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Ingerinţele Rusiei lui Putin în zone de conflict, acolo unde amplifică şi dirijează situaţia şi actorii nemulţumiţi spre război în detrimentul Statelor Unite şi a Occidentului, din lipsă de capabilităţi proprii de a înfrunta SUA, fac din Moscova cel mai important actor statal ce utilizează metodele războiului hibrid la nivel internaţional.

Şi nu e vorba doar despre negocierile şi susţinerea generalului rebel libian Khalifa Haftar sau de livrarea de arme talibanilor în Afganistan, ci, mai nou, de împingerea Orientului Mijlociu, în întregul său, spre război şi a Israelului la colţ, pentru a smulge avantaje şi concesii, eventual pe seama Statelor Unite.

Testul cu armă nucleară de duminica trecută al Coreei de Nord condusă de Kim Jong-un e o nouă provocare la adresa Statelor Unite şi a situaţiei internaţionale în Asia de Sud-Est. O situaţie complexă, care ar aduce Phenianul în prim planul dezbaterilor internaţionale şi la masa de negocieri, dacă mişcarea nu ar fi fost amplificată şi sugerată direct de către Rusia lui Putin. Mare jucător la cacealma, cu resurse economice tot mai precare şi cu armata convenţională limitată în capacitatea de a acţiona la distanţă strategică, preşedintele rus a reuşit să se insereze peste tot în lume în conflicte în care subminează interesele şi poziţiile SUA şi ale Occidentului, chiar dacă nu are neapărat capabilităţi şi instrumente pe teren. Este cazul Siriei, Libiei, Afganistanului, iar acum al Coreei de Nord.

Marea problemă a Rusiei este aceea că nu poate oferi nimic SUA la nivelul reaşezării comunităţii internaţionale, pentru a fi acceptată ca superputere. A încercat postura bătăuşului din sistem, care creează probleme şi ocupă teritorial vecinii, pentru a fi întrebat, imediat, ce vrea, mai ales de mult prea fragilii europeni, la nivel militar şi emoţional şi, pe această strategie, pentru a câştiga ceva ulterior la masa de negocieri. Adică provoacă un conflict, intră cu trupe şi ocupă teritorii, cu costuri cât mai reduse, negându-şi chiar prezenţa militară, pentru ca ulterior să câştige pacea. Însă după Ucraina, sistemul nu mai merge, aşa încât Rusia lui Putin a trecut la ingerinţe în conflictele altora, acutizarea lor, implicarea în acutizarea conflictului, pentru ca ulterior să intre în jocul păcii şi să aibă ce negocia contra controlului absolut în vecinătatea apropiată pe care şi-l doreşte.

Rusia are şi o tradiţie, şi o memorie în această direcţie. În perioada Războiului Rece era o formă clasică de a proceda, fiind întotdeauna în spatele celeilalte părţi în toate conflictele ce implicau Occidentul. Azi Putin nu mai deţine forţa, capabilităţile şi banii de atunci, de aceea speculează şi valorifică la maximum ce poate: forţa militară restrânsă, interesele şi carnea de tun ale Iranului şi miliţiilor şiite în Siria, diplomaţia şi vânzările de arme în Libia şi Afganistan, chiar dacă la foşti duşmani precum talibanii, pivotarea spre Asia şi incitarea la ruleta rusească cu arma nucleară, chiar cu riscul declanşării unui război major în Coreea de Nord.

zapad 2017

Controversele mega-exerciţiului Zapad 2017: Rusia testează pregătirea pentru atacarea Occidentului

În luna septembrie, Rusia desfăşoară mega-exerciţiul Zapad 2017, un exerciţiu care se desfăşoară o dată la 4 ani şi care, de această dată, a stârnit cele mai mari controverse. Elementele de preocupare au apărut de la numărul de soldaţi, nave, aeronave şi tehnică militară implicate, în forma transmisă de Moscova către NATO, care s-ar rezuma la circa 12.700 de soldaţi (13.000 după alte surse) şi numărul real de trupe implicate, situate de estimările lituaniene la 100.000 şi de cele ucrainene la 240.000 de militari implicaţi, chiar dacă nu toţi pe teren, în Belarus.

O componentă importantă a acestor exerciţii o constituie şi utilizarea corpurilor 1 şi 2 de Armată ale Armatei a 8-a de Gardă din Districtul Militar Sudic al Forţelor Armate ruse, desfăşurate în estul Ucrainei, în Donbas. De fapt, preocupările vin din numărarea distinctă a participanţilor la exerciţii care implică şi regiunea Extinsă a Mării Negre. Deci exerciţiile anunţate Zapad 2017 vor fi dublate de alte categorii de exerciţii neanunţate, de mai mica amploare, în alte zone, în timp ce zona de comandă şi control a Armatei Ruse din profunzimea teritoriului şi Forţele Aero-Spaţiale ruse vor participa şi ele, fără a fi cuantificate în numărul total anunţat.

A doua problemă majoră vizează transparenţa potrivit acordului OSCE, respectiv prezenţa unor observatori calificaţi, la un nivel potrivit, pentru a monitoriza exerciţiile şi a evita percepţii greşite şi evaluări sau chiar reacţii exagerate. Deşi Belarusul a anunţat pe toate agenţiile de presă invitarea NATO şi a statelor vecine, inclusiv a statelor baltice, Secretarul General al NATO a criticat lipsa de transparenţă şi respectarea acordurilor de la Viena, susţinând că aceasta e mimată şi se creează aparenţa respectării acordurilor, odată ce au fost invitaţi numai la ziua porţilor deschise şi doar ataşaţi militari rezidenţi.

În perioada 14-20 septembrie, Rusia şi Belarusul vor desfăşura operaţiunile Zapad-2017, exerciţiu militar de amploare organizat o dată la patru ani, pe o arie geografică ce cuprinde ţărmul baltic, estul separatist al Ucrainei şi enclava Kaliningrad, aflată între Polonia şi Lituania. Evenimentul a trezit nenumărate îngrijorări la Washington privind un posibil plan ascuns al Kremlinului prin această desfăşurare de forţe. Principala îngrijorare din birourile Pentagonului a fost că acest exerciţiu este un potenţial „cal troian” cu care ruşii ar putea sosi la pachet în Belarus, să amplaseze definitiv trupe, fără să se mai retragă, sau chiar să genereze o operaţiune militară ofensivă imediat, plecând de la acest exerciţiu.

Secretarul general al NATO a declarat, la 3 august, că relaţiile Alianţei Nord-Atlantice cu Rusia „nu au fost niciodată atât de dificile” după sfârşitul Războiului Rece.

Preşedintele Consiliului Naţional de Securitate de la Kiev, Oleksandr Turcinov, susţine chiar, într-un comunicat de presă al instituţiei pe care o conduce, emis la 22 august, că mega-exerciţiul militar ruso-belarus Zapad-2017 programat în septembrie nu este altceva decât o stratagemă prin care Kremlinul vrea să testeze pregătirea generală a forţelor armate ruse pentru un „mare război” cu Occidentul. Oficialul de la Kiev a subliniat însă că nu doar forţele armate se „pregătesc de un război, ci întregul stat rus”, în chestiuni ce vizează „cheltuielile legate de materialele corespunzătoare şi alte tipuri de resurse”.

Din punctul de vedere al lui Turcinov, pe fondul situaţiei economice dificile a Rusiei, care a forţat Kremlinul să-şi reducă infuziile bugetare în sectorul apărării, un astfel de exerciţiu militar la scară largă nu poate fi doar un exerciţiu de rutină. „În consecinţă, noi încercări de intervenţie militară a Rusiei în politicile interne ale Ucrainei, Belarusului, Caucazului de Sud şi Asiei Centrale nu pot fi excluse din perspectiva prezentată”, a precizat oficialul ucrainean. Zapad-2017 este încă un „pas al Rusiei spre intensificarea confruntării pe continentul european şi cere o reacţie foarte serioasă din partea Occidentului şi a Ucrainei”.

De altfel, secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, va efectua azi o vizită la batalionul NATO desfăşurat în Polonia, o deplasare ce are loc înaintea amplelor manevre militare prevăzute de Rusia în Belarus, potrivit subsecretarului de stat în Ministerul polonez al Apărării, Tomasz Szatkowski. În ajun, Jens Stoltenberg s-a întâlnit cu preşedintele polonez Andrzej Duda, după care s-a deplasat la baza NATO de la Orzysz (nord), care găzduieşte unul din cele patru batalioane multinaţionale desfăşurate în primăvară de NATO: sub comandament american în Polonia, britanic în Estonia, canadian în Letonia şi german în Lituania.

Secretarul general al NATO a declarat, la 3 august, că relaţiile Alianţei Nord-Atlantice cu Rusia „nu au fost niciodată atât de dificile” după sfârşitul Războiului Rece, în timp ce comandantul forţelor terestre americane în Europa, generalul Ben Hodges, a vorbit despre importanţa trupelor de reasigurare şi descurajare amplasate în Flancul Estic pentru a susţine apărarea aliată în faţa ameninţărilor Rusiei.

image

Rusia a aruncat în aer Tratatul Forţelor Nucleare cu rază medie, ameninţând NATO şi din Marea Neagră

În preajma exerciţiilor masive Zapad 2017 din Belarus, Rusia a amplificat prezenţa sa militară pe toate meridianele, cu precădere în apropierea graniţelor de pe Flancul Estic al NATO, inclusiv în Marea Neagră. De la Nord la Sud, din Marea Nordului, la frontiera cu Norvegia, Suedia şi Finlanda, trecând prin Marea Baltică, teritoriul Statelor baltice, Belarus şi Ucraina, în Marea Neagră şi mergând mai la Sud, în Estul Mediteranei, Federaţia Rusă şi-a amplificat prezenţa militară pentru a masca o eventuală operaţiune într-o singură direcţie şi pentru a verifica reacţiile Alianţei Nord Atlantice pe o largă desfăşurare geografică.

Dar poate cele mai periculoase sunt amplasările de capabilităţi nucleare în apropierea frontierelor europene şi, mai grav, încălcarea deplină a Tratatului Forţelor Nucleare cu rază medie, aşa numitul INF Treaty. Printr-o banală interpretare pe care a făcut-o şi în cazul acordului Start 3, al tratatului vizând controlul armelor nucleare balistice intercontinentale, Federaţia Rusă a considerat orice structură de scut antirachetă, cu antirachete fără încărcătură explozivă, care distrug la impact rachetele inamice în formatul de apărare, drept ameninţare directă la echilibrul numeric şi au considerat-o egală cu o rachetă ofensivă, cu încărcătură nucleară.

Interpretarea a avut mai multe etape. Dmitri Rogozin, actualul vicepremier cu responsabilităţi în complexul militar industrial rus, pe când era ambasador la NATO, a declarat concomitent că sistemul antirachetă ameninţă rachetele balistice intercontinentale ale Rusiei şi, deci, echilibrul terorii (deşi antirachetele din scutul ce are o componentă şi la Deveselu, în România, nu sunt capabile tehnic să intercepteze aceste purtătoare balistice intercontinentale, care oricum zboară din Rusia spre SUA peste Polul Nord, nu peste Europa de Est), dar şi că antirachetele sunt depăşite şi nu pot intercepta rachetele ruse care zboară la înalţime variabilă, aleatoare. Partea rusă a optat, oficial, la nivelul MAE al lui Serghei Lavrov, pentru prima argumentaţie, pe care a părăsit-o recent şi a rezumat-o nu la nivelul rachetelor intercontinentale, ci al celor cu rază medie.

Administraţia Vladimir Putin a instalat, încă din luna februarie, sisteme de rachete de croazieră în cel puţin două zone, inclusiv în baza militară Kapustin Iar (Volgograd), la circa 500 de kilometri nord-est de ţărmul Mării Negre.

De această dată, tehnic, Rusia lui Putin are dreptate: scutul antirachetă european poate opri rachetele cu rază medie de acţiune. Cu singura menţiune că acestea sunt interzise prin Tratatul Forţelor Nucleare Intermediare (cu rază medie) între Rusia şi Occident, adică singurele vizate de scutul antirachetă sunt ale terţilor, acesta nefiind îndreptat împotriva Rusiei. Este vorba despre rachetele cu raza între 500-5.500 km. Ei bine, într-o logică strâmbă, inversă, Rusia a găsit cu cale să amplaseze rachete nucleare cu rază medie de acţiune pentru a contracara un scut îndreptat, recunoaşte tot ea, împotriva unor rachete cu rază medie care sunt interzise total!

Pe de altă parte, potrivit primei interpelări publice, Statele Unite acuză Rusia de încălcarea Tratatului Forţelor Nucleare Intermediare (INF) prin instalarea unor sisteme de rachete care prezintă riscuri pentru baze NATO din Europa şi pentru Statele Unite. Administraţia Vladimir Putin a instalat, încă din luna februarie, sisteme de rachete de croazieră în cel puţin două zone, inclusiv în baza militară Kapustin Iar (Volgograd), la circa 500 de kilometri nord-est de ţărmul Mării Negre. Rachetele de croazieră sunt de tip SSC-X-8, cu raza de acţiune de circa 3.000 de kilometri.

NATO a elaborat un plan care prevede 39 de opţiuni pentru contracararea ameninţărilor Rusiei, printre care se numără instalarea unor sisteme de avertizare militară, precum şi mobilizarea unor submarine strategice şi a unor bombardiere americane de tip B-2 şi B-52, dar şi eventuala suplimentare a capacităţilor nucleare în statele membre, în condiţiile solicitărilor ministrului de Externe german de retragere a acestora de pe teritoriul european. Ultimul punct, aflat eventual la nivel de scenariu şi nefiind confirmat de oficiali NATO sau ai SUA, a stârnit valuri de proteste la nivelul mişcărilor pacifiste europeane, revigorate recent de către Federaţia Rusă prin fonduri alocate concomitent cu cele virate mişcărilor populiste, naţionaliste, xenofobe din Europa. Deci ne aşteptăm la o reluare artificală a temei retragerii armelor nucleare americane din Europa şi eventual a existenţei unor acorduri noi de amplasare a unor arme nucleare la nivel european.


FOTO EPA

racheta nord coreeana EPA

Atac al Rusiei contra Israelului: Apărarea cu sisteme ruse S400 a fabricii de rachete ghidate iraniene pentru Hezbollah

În Orientul Mijlociu, Rusia s-a implicat utilizând, de această dată, propriile trupe, voluntari şi mercenari, dar mai ales interesele iraniene în Siria şi Liban şi dorinţa Teheranului de a crea un coridor şiit către Mediterana. Astfel, Rusia a utilizat în Siria trupele iraniene, ale regimului sirian, miliţiile şiite irakiene şi Hezbollahul pentru a recupera şi stabiliza regimul Bashar al Assad, dar imediat a favorizat înconjurarea Israelului cu aceleaşi trupe fidele Iranului, pe care le-a şi dotat cu capabilităţi unice. Indirect, fireşte, focul e luat totdeauna cu costurile şi mâna altora, de data aceasta cu mâna Iranului.

Iranul a început construcţia în provincia Hama, lângă Tartus, a unei fabrici de rachete ghidate cu rază lungă de acţiune. Doreşte să înfiinţeze o asemenea fabrică şi în Liban, dar premierul sunnit Saad Hariri s-a opus. Hezbollahul şi-a purtat războiul în Siria, pierzând o mulţime de combatanţi şi conducători, cu scopul de a obţine rachete şi, mai nou, chiar rachete ghidate, de precizie, cu rază lungă de acţiune, pentru confruntarea sa istorică cu Israelul. În timpul războiului sirian, a reuşit să acumuleze estimativ 100.000 de asemenea rachete, cu o rază de acţiune ce excede acordurile internaţionale (500 km), dar şi rachete ghidate într-o cantitate suficientă, printr-o fabrică amplasată în Siria, destinată pentru a produce asemenea capabilităţi.

Rusia a ales să protejeze această fabrică împotriva raidurilor israeliene sau ale oricui. Astfel, pentru că amplasamentul a fost ales special în apropiere de baza militară navală rusă de la Tartus, amplasarea alături a unor categorii de sisteme antiaeriene S400 ruseşti, dar şi a unor sisteme de rachete 9K720 Iskander şi P-800 Oniks (Iahont), la 15 km de fabrica de origine iraniană de rachete ghidate, nu mai poate fi o întâmplare. Până recent, Israelul avea acces în spaţiul aerian al Siriei şi putea elimina chirurgical, bombardând orice transfer între Iran şi Hezbollah de rachete şi arme interzise despre care ştia. De această dată, această înţelegere cu Rusia a fost trădată prin amplasarea fabricii direct pe teritoriul sirian, relativ aproape de Liban, şi prin apărarea sa implicită cu sisteme anti-aeriene performante ruse.

Comportamentul este în trendul general al Moscovei, cu obiectivul de a atinge statutul de superputere prin intermediul celorlalţi nemulţumiţi ai sistemului, cu precădere Iran, Coreea de Nord, talibanii, dar nu numai.

La recenta vizită în Israel a noului Secretar General al ONU, Antonio Guterres, subiectul a fost abordat de premierul Benjamin Netanyahu, de Ministrul Apărării, Avigdor Lieberman, şi de şeful intelligence-ului militar israelian, Gen. maior Herzl Halevi. Perspectiva construcţiei fabricii şi a apărării ei de către ruşi e inacceptabilă pentru Israel, pentru ONU şi pentru comunitatea internaţională. De altfel, negocierile recente ale premierului Netanyahu la Moscova, cu preşedintele Vladimir Putin, nu au ajuns la nici o concluzie şi există divergenţe tot mai importante pe această direcţie cu Rusia pentru permisiunea acordată Iranului şi apropiaţilor săi de a presa şi înconjura Israelul.

Iranul procedează astfel şi în alte locuri, pe alte meridiane. O fabrică de rachete de precizie este în curs de construire în Yemen, după datele israeliene. În plus, dacă acolo apărarea aeriană e precară, în Siria, lângă Tartus, lucrul acesta e depăşit prin existenţa apărării antiaeriene oferită de Rusia. De altfel, comportamentul este în trendul general al Moscovei, cu obiectivul de a atinge statutul de superputere prin intermediul celorlalţi nemulţumiţi ai sistemului, cu precădere Iran, Coreea de Nord, talibanii, dar nu numai. Deşi pretinde că luptă împotriva terorismului, Rusia se dovedeşte sursa cea mai mare de turbulenţe şi războaie la nivel global, sprijinind şi amplificând conflictele altora, în dorinţa sa revizionistă de a redeveni mare putere şi de a-şi lua revanşa împotriva SUA şi a Occidentului pentru pierderea Războiului Rece.


Bashar al Assad şi Vladimir Putin FOTO Reuters

Bashar al-Assad  Vladimir Putin FOTO reuters

Lecţia siriană: triumful autocraţilor? Bashar al Assad si Putin câştigă de frica ISIL?

Evoluţiile de dată recentă din Siria merg într-o direcţie stranie, o situaţie care riscă să agraveze şi să distorsioneze modul în care privim umanitarismul, egalitatea de şanse şi democraţia la nivel global. Astfel, există un curent major care vorbeşte despre faptul că, decât să avem o anarhie generalizată, un stat eşuat sau slab sau o preeminenţă a libertăţii – fapt ce poate duce la umplerea vidului de către jihadişti sau extremişti de tot felul – e mai bună o dictatură dură şi serioasă, un regim autocratic şi o aliniere a popoarelor în umbra conducătorilor puternici, care spoliază resursele statului, le bagă în propriile buzunare, şi a unei elite restrânse, dar măcar e linişte. Pe o asemenea bază, Ceauşescu era şi acum preşedinte, dacă-l mai ţinea viaţa.

Ca în perioadele începuturilor democratice din România, atunci când o populaţie obişnuită cu conformism şi obedienţă s-a trezit în pragul tumultului primelor confruntări de idei din democraţia incipientă, cu mijloace dure utilizate nu rareori, ideea liniştii sub un autocrat în locul echităţii, dreptăţii, moralei, democraţiei poate să revină în prim plan astăzi, după evenimentele din Libia. Ba chiar e contestată de plano întreaga primăvară arabă, pe motiv că a dus la anarhie, destabilizare şi la preluarea conducerii statelor de către revoluţionari de profesie, fără cunoştinţe administrative, iar pe fondul lipsei de fermitate şi profesionalism s-au extins structurile paramilitare sau jihadiste.

Ei bine, chiar dacă Rusia joacă un rol sistematic în promovarea acestei idei, prin contestarea revoluţiilor colorate, care ar duce la anarhie şi destabilizare, chiar schimbare de regim, ideea de a oprima demonstraţiile paşnice, sau de a ostraciza criticii, sau, şi mai mult, de a nega opţiunile alternative de dragul stabilităţii sub un autocrat mi se pare o impunitate. Iar azi, când Rusia sprijinindu-l pe Al Assad a preluat iniţiativa în Siria, există o vagă senzaţie şi un fals promovat consecvent la nivel public - că e mai bine cu autocratul Assad, responsabil de crime împotriva propriului popor, ba chiar utilizând arme chimice, arme de distrugere în masă, pentru că repune ordinea şi elimină Daesh autointitulat Stat Islamic, decât cu anarhia şi jihadismul.

În fapt, trebuie nuanţată şi explicată pe deplin realitatea de pe teren: nici Al Assad, nici Rusia nu au combătut aproape deloc Daesh/Stat Islamic până azi, când, după înţelegeri cu reprezentanţii mişcării teroriste, cărora le-au permis şi traversări de linii de front şi relocări, a decis să preia controlul unor teritorii în deşert, din cele aflate în zestrea Daesh, pe motivul unei poziţionări mai bune a pupilului politic Bashar al Assad în perspectiva viitoarei negocieri a Siriei.

O soluţie reală în Siria nu are cum să-l readucă în prim plan pe Al Assad, chiar dacă revenirea refugiaţilor nu va mai reface, cel mai probabil, raportul demografic anterior şi nu va permite o schimbare drastică, pe baze electorale, a actualei situaţii prea repede.

Apoi, sistemul autocratic şi represiv al lui Assad nu putea supravieţui şi nu poate să o facă nici astăzi. Aveam o Sirie cu o majoritate sunnită, dominată de minoritatea alawită pro-iraniană a lui Assad. Democraţia presupunea alegeri care fi dat un preşedinte şi un guvern majoritar sunnit. Schimbarea regulii nu avea cum să reziste, iar Bashar al Assad nu poate reveni la conducerea Siriei decât vremelnic, şi asta într-o Sirie mult mai mică, cu teritorii amputate şi cu deschiderea şantierelor şi a cutiei Pandorei pentru noi conflicte în regiune.

Or, intervenţia rusă cu obiective de salvare a regimului, dobândire de avantaje strategice mai mari decât Tartus şi Latakia şi subminarea proiectelor şi a intereselor Occidentului peste tot în lume, a avut loc într-un context de reţinere a unui Barack Obama cu Premiul Nobel pentru Pace încă de la început de mandat şi a unui preşedinte Trump care a câştigat mandatul cu programul de a îmbunătăţi relaţiile cu Rusia, aspecte care au făcut ca dominaţia în Siria să fie încă păstrată de Rusia, cu costuri foarte mari şi beneficii strategice vremelnice.

În fapt, o soluţie reală în Siria nu are cum să-l readucă în prim plan pe Al Assad, chiar dacă revenirea refugiaţilor nu va mai reface, cel mai probabil, raportul demografic anterior şi nu va permite o schimbare drastică, pe baze electorale, a actualei situaţii prea repede. Cel mai probabil, va duce la scindarea Siriei sau la un acord de tip federal, cu largi atribuţii ale kurzilor şi opoziţiei siriene nepactizante pe zonele pe care le acoperă, cu un rol al opoziţiei susţinute de Turcia ce urmează a fi definit. Doar separarea intereselor, fractalizarea opoziţiei, poate să ducă la prelungirea vieţii politice a lui Al Assad şi menţinerea lui, în primă fază, în Siria.

FOTO EPA

Vladimir Putin EPA

Umbra lui Putin în criza nucleară din Coreea de Nord: şah deopotrivă la SUA şi China

Rusia s-a inserat şi a amestecat apele şi în criza Nord Coreeană. Vladimir Putin a spus că negocierea sau tentativa de a bloca accesul Coreei de Nord la arma nucleară e un drum închis. După ce firmele sale au sprijinit saltul şi ajungerea la arma nucleară miniaturizată, bună de montat pe rachetă, ca şi perfecţionarea rachetelor cu rază lungă, rachete balistice intercontinentale ale Phenianului, astăzi împinge valorificarea acestei scheme la maximum, pe seama Statelor Unite. Mai întâi, transformă Coreea de Nord la viteză într-un stat nuclear cu capabilităţi de a lovi SUA, apoi împinge la demonstraţii de forţă tot mai violente şi forţează SUA să recunoască statutul nuclear şi să intre la negocieri, cu costuri majore pe care să le achite pentru echilibru şi abţinerea lui Kim Jong-un de la a declanşa războiul nuclear.

În triunghiul de putere din Asia de Sud Est, pe o relaţie SUA-China complicată, Rusia nu avea un cuvânt de spus până nu a inventat un aliat inexistent, ridicat la rang de putere nucleară.

Rusia a şters în această perioadă datoriile Coreei de Nord din perioada sovietică, circa 10 miliarde dolari, şi e în continuare principalul stat ce livrează alimente. A evacuat populaţia din zona frontierei şi a făcut exerciţii militare cu bombardiere strategice deasupra Peninsulei Coreene pentru a afirma că este şi ea în joc. Într-un adevărat şah dat SUA şi Chinei, amestecul Moscovei în Coreea de Nord aruncă în aer opţiunile de pace şi împinge la două alegeri imposibile pentru SUA, care afectează fundamental şi China: război şi eliminarea capacităţilor nucleare şi balistice nord-coreene – cu riscul de a nu putea elimina complet aceste situri ascunse în munţi, în peşteri naturale sau artificiale, sau conducerea regimului – respectiv acceptarea Coreei de Nord ca stat nuclear şi negocierea cu mănuşi, în avantajul unui actor impredictibil şi capabil de orice. Totul pentru ca, în schimbul neutilizării armei nucleare, să primească hrană şi avantaje economice pentru populaţie.

În triunghiul de putere din Asia de Sud Est, pe o relaţie SUA-China complicată, Rusia nu avea un cuvânt de spus până nu a inventat un aliat inexistent, ridicat la rang de putere nucleară, pe care-l exploatează în orb în interesul său, fără să-i pese de soarta statului sau a regimului. Eventuala intervenţie americană pentru eliminarea ameninţării şi evitarea ajungerii la statutul de stat nuclear - cu arma termonucleară dotând rachetele balistice, cum a apărut Kim Jong-un în poze înaintea testului masiv de noaptea trecută, care a produs cutremurul de 6,3 pe scara Richter – afectează direct China şi creează oportunităţi Rusiei să se bage în seamă şi în regiune. Iar pivotarea spre Pacific face uitat din lumina reflectoarelor exerciţiul Zapad de săptămâna următoare şi-i eliberează Rusiei mâinile să acţioneze în Estul Europei, în Belarus şi Ucraina.


FOTO EPA

image

Coreea de Nord, pionul de sacrificiu din jocul celor mari în Pacific

Kim Jong-un, preşedintele nord-coreean, a mai făcut un pas spre escaladare şi spre expunerea statului pe care-l conduce represaliilor internaţionale şi unor reacţii de apărare proactive ce ameninţă capacitatea sa nucleară şi balistică, dar şi regimul său. A lansat o rachetă balistică cu rază medie pe deasupra Japoniei, aceasta căzând la distanţă, în Oceanul Pacific, la 500 mile est de litoralul japonez. De această dată, tirul nu a mai căzut accidental şi nici nu a aterizat în zona economică exclusivă sau în teritoriul marin japonez.

Acest tip de provocări repetate, după alte trei rachete cu rază scurtă lansate în ajun, chiar dacă au formal ca motivaţie în exerciţiile anuale comune americano-sud-coreene (aflate la un nivel inferior de participare şi acţiune anul acesta, tocmai pentru a evita provocările de escaladare, dar prezente pentru a sublinia hotărârea SUA şi pentru a menţine mesajul apărării comune), erau planificate şi ar fi fost lansate oricum, fiind parte a testelor de calibrare şi a demonstraţiilor de forţă prin care Coreea de Nord se anunţă ca jucător nuclear şi capabil de ameninţare directă în Pacific şi asupra teritoriului american. Actor, piesă, dar din păcate numai un pion.

Escaladarea acţiunilor (acum primul tir pe deasupra Japoniei) nu face decât să adauge la dosarul încărcat al Coreei de Nord sub preşedinţia lui Kim Jong-un balast greu. Şi nu mai e vorba acum despre o înăsprire a sancţiunilor – deja au ajuns la un nivel imposibil, greu de ignorat, mai mult, au împins Phenianul la un nivel de izolare absolut, care pare să nu-l deranjeze pe lider, din contra. Acum e vorba despre eliminarea posibilităţii ca o rachetă balistică cu armă nucleară la bord, testată deja, să nu devină operaţională şi să nu intre în posesia liderului Coreei de Nord. Atunci, programul nuclear şi balistic ar fi complet până la nivelul la care ameninţarea nucleară să oblige la negocieri directe şi să evite confruntarea directă sub ameninţarea unei catastrofe. Cel puţin astfel gândeşte Phenianul, motivat şi de precedentele Ucraina şi Libia, când renunţarea la programul nuclear nu a salvat regimul şi pe liderul său (în Libia lui Gaddafi), iar garanţiile internaţionale cele mai puternice, la nivelul tuturor membrilor permanenţi ai Consiliului de Securitate, nu au evitat ciuntirea teritoriului ucrainean de către Rusia.

Phenianul riscă astăzi o reacţie dură la adresa regimului şi a capabilităţilor sale dacă îşi continuă demonstraţiile şi dacă vizează, cu adevărat, aşa cum a ameninţat, teritoriul american.

După cum am văzut, atât China, cât şi Rusia au contribuit, în diverse etape, la accelerarea acestui proiect prin transfer tehnologic ilegal şi livrarea de componente. Dacă Beijingul colaborează astăzi la sancţiuni, deranjat şi de efectele secundare ale aventurii liderului nord coreean (deoarece sistemele antirachete din Coreea de Sud şi Japonia au relevanţă şi pentru propria securitate, ca şi radarele de putere asociate), atât China, cât şi Rusia au folosit Coreea de Nord ca pe un intermediar, un proxy pentru propriile proiecte, aţâţând Washingtonul, dar şi Coreea de Sud şi Japonia, şi sperând ca noua administraţie Trump să facă şi concesii în trei, pentru a avea sprijin pentru această ameninţare directă.

Phenianul riscă astăzi o reacţie dură la adresa regimului şi a capabilităţilor sale dacă îşi continuă demonstraţiile şi dacă vizează, cu adevărat, aşa cum a ameninţat, teritoriul american, fie şi numai pe cel din insula Guam. De altfel, după avertismentul colorat vizând răspunsul cu „foc şi furie” ce sa va abate asupra lui Kim Jong un, Donald Trump a reiterat că toate opţiunile sunt pe masă. Acestea înseamnă o formulă convenţională de atac ţintit şi eliminare a siturilor nucleare, ale celor cu rachete balistice şi a leadership-ului nord-coreean. E adevărat că unele amplasamente sunt la adâncime, în peşteri artificiale create în munte, şi reclamă utilizarea unor capabilităţi importante, precum MOAB (Mother of All Bombs), bomba cea mai puternică şi cu forţă de penetrare, testată în Afganistan şi îmbunătăţită considerabil, sau chiar o rachetă cu încărcătură nucleară, pentru a penetra şi distruge facilităţile nord-coreene. Însă rezultatul ar fi unul cu costuri mari, inclusiv de imagine, cu riscuri mari, dar şi cu un rezultat care nu ar mai lăsa dubii lumii despre voinţa şi capabilităţile SUA. Costuri care duc la sacrificarea şi eliminarea pionului nord-coreean, intrat în jocul celor trei mari în Pacific.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite