Nu a fost o surpriză, deoarece mişcarea a fost anticipată de preşedintele Curţii Constituţionale şi de liderul Camerei inferioare prin poziţiile lor publice - iar aceştia nu şi-au pierdut poziţiile după asemenea afirmaţii. Valeri Zorkin, preşedintele Curţii Constituţionale, anunţa încă din decembrie 2018 necesitatea de a revizui Constituţia, afirmând că nu există un sistem de checks and balances adecvat. Afirmaţiile sale au primit la data respectivă fără îndoială girul Kremlinului. Viaceslav Volodin, speakerul Dumei, declarase la rândul său în 2019 că este nevoie de modificarea Constituţiei pentru a întări puterile Parlamentului şi a le diminua pe cele ale Preşedintelui.

Mai mult, chiar Putin a anunţat în data de 19 decembrie 2019 dorinţa de a modifica actul fundamental. Ȋntrebat fiind dacă a venit momentul pentru revizuirea Constituţiei, Putin a declarat că actul fundamental este „un document viu, care ar trebui să reflecte etapa de dezvoltare a societăţii”. Putin a afirmat cu acea ocazie că este necesar a elimina termenul „consecutiv” din prevederea care interzice deţinerea de două mandate de şef al statului, declarând că a îndeplinit până în prezent funcţiile de preşedinte şi de prim - ministru în calitate de „umil servitor” (probabil o referinţă ironică la denumirea serialului de televiziune în care a jucat actualul preşedinte al Ucrainei, Vladimir Zelensky). Putin a dorit să inducă în eroare opinia publică: nu limitarea mandatelor de preşedinte era şi este miza modificării Constituţiei, însă ieşirea sa publică a avut rolul de a pregăti terenul pentru cea din ianuarie 2020.

Chiar şi după anunţul oficial de demarare a procesului de revizuire, s-a crezut că schimbările vor fi graduale. Demisia tuturor membrilor guvernului Federaţiei Ruse la doar 3 ore după acest discurs a fost o surpriză. Membrii guvernului au declarat ulterior că au venit la şedinţă, prima după Anul Nou pe stil vechi şi la sfârşitul şedinţei scurte au demisionat în bloc. Ce anume i-a determinat să facă acest gest? O întrebare fără un răspuns clar în prezent.

O explicaţie credibilă este că Putin a dorit să tranşeze radical conflictele din interiorul puterii. In 2017 Igor Sechin, şeful companiei petroliere Rosneft, l-a demascat pe Alexei Uliukaiev, ministu al economiei, deoarece acesta ar fi pretins mită. Uliukaiev a fost arestat şi condamnat la 8 ani închisoare. Acest episod a arătat că de fapt adevărata putere în Federaţia Rusă nu se găseşte la Parlament sau la Guvern, ci este total în mâinile grupării numite siloviki - membri ai armatei, serviciilor de securitate, agenţiilor de asigurare a ordinii publice - care au o influenţă în cadrul puterii, cu ajutorul unor oameni de afaceri pe care îi comandă. Viaceslav Volodin, Serghei Şoigu - ministrul apărării, Nicolai Patruşev - şeful Consiliului de Securitate, Serghei Sobyanin - primarul Moscovei sunt persoane extrem de infuente care aspiră la succesiunea lui Putin, cu ajutorul unor grupări din interiorul statului (siloviki) sau al unor oligarhi care controlează economia.

Prin impunerea demisiei guvernului Medvedev şi numirea lui Mihail Mişustin în funcţia de prim - ministru, Putin a dorit să transmit un mesaj clar: el este şi rămâne arbitrul suprem al luptei pentru putere. Putin a învăţat lecţia la care până şi Stalin a rămas corijent: corupţia din interiorul puterii duce la lupte interne, iar dacă nu există un arbitru al luptelor interne acestea se pot prelungi după plecarea de la putere a celui care o deţine. Putin este obsedat de ideea de a nu avea destinul lui Stalin (fără succesor), Gorbaciov (înlăturat de la putere) sau Elţân (capturat şi învins de clanurile corupte, încurajate şi acceptate de propria familie). Putin ar dori să asigure o tranziţie fără probleme la un nou şef de stat care să fie după chipul şi asemănarea sa - vrea să îşi proiecteze puterea chiar şi după dispariţia sa fizică. Modelul său este cel al unei monarhii golite de conţinut în care puterea este deţinută „temporar” (dar de fapt pe termen nedefinit) de un succesor auto-proclamat. Putin ar vrea să fie urmat de o persoană care să întruchipeze visul lui Horthy: regent al unui regat fără rege, regent care îşi desemnează succesorul din timpul vieţii.

Este Mişustin acest succesor? Greu de spus. Numirea sa nu are niciun mesaj politic. Ȋnsă lipsa unui mesaj politic nu înseamnă tocmai existenţa unuia mai profund? Nu cumva aşa ar dori Putin să arate puterea în general, nu doar poziţia de prim-ministru? Un preşedinte birocrat, fără iniţiative, fără gândire proprie? Întrebarea este deocamdată deschisă.

Putin a anunţat, după demisia guvernului condus de Medvedev, că acesta va ocupa poziţia numărul doi în cadrul Consiliului de Securitate. Acest Consiliu grupează şeful FSB, şefii serviciilor, miniştrii de externe, apărare şi interne. Consiliul de Securitate este o autoritate publică descrisă sumar de Constituţie - se afirmă doar că Preşedintele Federaţiei Ruse prezidează şi acest Consiliu care se ocupă de probleme de securitate, statutul dău urmând a fi definit prin lege. Putin a modificat legea pentru a crea poziţia de adjunct în persoana lui Medvedev. Secretarul Consiliului de Securitate este Nikolai Patruşev. Medvedev va raporta direct lui Putin, nu lui Patruşev. Prin această nouă organizare a Consiliului de Securitate, Putin l-a trimis pe Medvedev în mijlocul siloviki, creând un fel de checks and balances în interiorul puterii executive. Putin a anunţat că există o „sabie a lui Damocles” pentru siloviki: puteri mai mari pentru Parlament, în cazul unei eventuale revizuiri a Constituţiei. Aceste puteri mai mari ar putea să însemne şi un control mai extins asupra armatei, serviciilor, poliţiei etc. - exact ceea ce siloviki nu doresc. Ar putea sau nu ar putea - depinde de modificările Constituţiei.

Putin a arătat prin mişcările anunţate sau puse în aplicare pe data de 15 ianuarie că doreşte să fie imprevizibil. O modificare a Constituţiei anunţată ca fiind un proces despre care ştim când începe dar nu ştim când se încheie este modalitatea perfectă de a menţine controlul absolut asupra sistemului politic în ansamblul său. Doar o putere arbitrară şi imprevizibilă este varianta de menţinere a actualului sistem de putere în acest moment în Federaţia Rusă, iar Putin a fost şi este un maestru absolut al haosului. Ȋn condiţii normale, democratice, menţinerea sa la putere nu s-ar face remarcată. Putin are nevoie ca totul să fie imprevizibil, iar singura certitudine, singurul scop mobilizator, să fie războiul cu inamicul. Un inamic care poate îmbrăca forma Occidentului sau a firavei opoziţii din Federaţia rusă.

Cum va arăta Federaţia rusă după modificarea Constituţiei şi mai ales cum va fi modificat actul fundamental? Aceste două întrebări sunt puse obsesiv în ultima vreme, în Federaţia Rusă şi în media occidentală.

Pentru a avea un răspuns la acestea, este nevoie să fie făcută o scurtă incursiune în istoria Rusiei. Ţarii (precum toţi monarhii absoluţi care le erau contemporani) au avut la dispoziţie un consiliu restrâns. Acesta s-a transformat în 1810 în Consiliu de Stat, definit pentru prima oară explicit în Constituţia din 1906, compus din membri ai camerei inferioare, ai Bisericii Ortodoxe, ai zemstvelor din teritoriu etc. Revoluţia bolşevică a marcat sfârşitul acestei autorităţi publice. Putin a reînfiinţat Consiliul de Stat la 1 septembrie 2000, în primul său an de mandat. Consiliul de Stat grupează reprezentanţi ai puterii în teritoriu. Interesant de semnalat este faptul că Putin este Preşedintele Consiliului de Stat, la fel cum este şi Preşedinte al Consiliului de Securitate. Ȋnsă cel mai interesant aspect de semnalat este că Putin a organizat, din ce în ce mai frecvent, şedinţe comune ale Consiliului de Stat şi Consiliului de Securitate pe care le-a prezidat.

Reforma constituţională preconizată de Putin ar putea lua în calcul fuziunea Consiliului de Stat cu Consiliul de Securitate şi crearea unui super-guvern pe care Putin îl va prezida. Parlamentul va căpăta puteri mai mari dar nu va putea să le exercite - noul super-Consiliu va opri orice încercare a Parlamentului de a cenzura Guvernul. Astfel, Putin va prezida o instituţie cu mult mai puternică decât Preşedintele Federaţiei Ruse şi va continua să deţină o majoritate confortabilă în Parlament. Este acesta modelul Nazarbaiev care a demisionat din funcţia de Preşedinte al Kazahstanului pe care a deţinut-o timp de 30 de ani, pentru a domina în continuare puterea, în calitate de preşedinte al unui consiliu de securitate? Răspunsul este doar parţial pozitiv. Putin doreşte să domine o instituţie nouă pe care o testează încă de când a decis organizarea de şedinţe comune ale Consiliului de Stat şi ale Consiliului de Securitate. Putin este adeptul unui tip de organizare a puterilor care a precedat separaţia puterilor şi teoriile checks and balances: fuziunea puterilor. Chiar şi în secolul 19, virtuţile fuziunii puterilor erau descrise de autori de prestigiu care respingeau modelul lui Montesquieu. Nu există nicio incompatibilitate între fuziunea puterilor şi noţiunea de democraţie. Ȋn definitiv, Uniunea Europeană este o reprezentare a acestui model: Comisia şi Consiliul formează puterea executivă, Consiliul şi Parlamentul European puterea legislativă. Aspectul fundamental este însă că nu aceeaşi persoană deţine şefia Consilului şi a Comisiei, iar în Parlamentul European nu există un partid prezidenţial de tip Rusia unită care să susţină necondiţionat puterea executivă. Partidele politice joacă la nivel european rolul siloviki în Federaţia rusă. Diferenţa este de substanţă, nu doar conjuncturală.

Putin doreşte aşadar întoarcerea la un mod de organizare a puterilor în stat care a existat atunci când monarhiile absolute au decis să devină constituţionale. Vrea astfel reluarea acestui proces care a generat multiple dezbateri în Europa secolelor 18 şi 19. Ȋn definitiv, Rusia nu a trecut prin această etapă, ci a înlocuit monarhia absolută cu un regim totalitar. Putin doreşte de fapt apariţia verigii lipsă din dezvoltarea constituţională a Rusiei. Problema este că nu te poţi întoarce în trecut. Modificarea Constituţiei anunţată de Putin este o utopie care se va dovedi extrem de periculoasă nu doar pentru Federaţia Rusă, ci şi pentru acel fundament al oricărui regim democratic care este separaţia puterilor.